De ce n-au cucerit turcii Țările Române?

Din capul locului trebuie precizat un aspect care pentru dumneavoastră o să fie un prilej de gândire și de răgaz pentru a vă răspunde la această întrebare. Puțini știu faptul că formarea Țărilor Române și consfințirea independenței lor, au loc în timpul emancipării unui mic stat al lui Orhan, fiul lui Osman față de statul mongolilor. Acest lucru se întâmpla între anii 1330-1335, perioadă în care știm că Basarab I obține independența la Posada. Cert este că otomanii pun piciorul pentru prima dată în Europa între anii 1352-1354, timp în care am văzut că în Moldova se petrece primul „descălecat” al lui Dragoș și formarea mărcii de apărare în fața invaziilor tătare. Vom vedea că istoriile Imperiului și ale Țărilor Române își însușesc puncte comune, care poate au contribuit, sau nu, la felul în care turcii i-au privit pe locuitorii din aceste ținuturi românești.  

Iar atunci când Baiazid Ildârâm, unul dintre mari sultani ai Imperiului, cucerea Târnovo și Vidin, Țara Românească era condusă de strălucitul domn Mircea cel Bătrân. După mai puțin de un secol, și Moldova va cunoaște o epocă de mare înflorire sub sceptrul lui Ștefan cel Mare. Nu mai vorbim de Transilvania unde Iancu de Hunedoara câștiga la Belgrad în fața cuceritorului Constantinopolului Mahomed al II-lea și în acest fel, blocând drumul Imperiului Otoman prin „poarta Europei”. Iată așadar prima cauză pentru care Țările nu au fost cucerite: o istorie în general, comună și rezistența remarcabilă a voievozilor români în fața sultanilor.

Sunt cunoscute în istorie doar două tentative prin care Imperiul Otoman a încercat anexarea Țărilor la Poartă. Ele datează din 1522 când s-a încercat transformarea bisericilor în moschei și instituirea administrației și forțelor de ordine otomane după moartea lui Neagoe Basarab și respectiv, din 1595 la inițiativa declarată a lui Sinan Pașa, fiind vizate ambele provincii. Dar știm cu ce anume s-a soldat această intenție. Cu rezistența și victoria lui Mihai Viteazul. Prima tentativă a purtat în mod expres un aer local, în timp ce a doua a fost comandată direct din centrul Istambulului.

Dar și contextul internațional a favorizat rămânerea Țărilor Române și punerea acestora ca state-tampon, între interesele puterilor europene. Pe lângă contextul internațional, trebuie amintită capacitatea de rezistență a românilor și lupta fățișă a acestora pentru a nu fii subjugați.

 Un alt aspect a fost cel economic. Se spunea că:„Principatele Române nu se aflau pe direcția principală a cuceririi turcești, ele ocupând o poziție lăturalnică față de această linie.” (P.P.Panaitescu) Imperiul Otoman avea nevoie de Țările Române din rațiuni economice. Îi convenea mult mai mult Imperiului să le domine indirect, decât să le cucerească. „Hambarul de provizii” cum erau cunoscute Moldova și Țara Românească trebuiau să rămână intacte, de pe urma bogățiilor provinciilor profitând otomanii.

Țările Române erau puse laolaltă cu Egiptul, de unde Imperiul Otoman preleva mari cantități de aur. Într-o scrisoare se amintea că „majoritatea proviziilor Istambului cel bine ocrotit vin de acolo.” Exista deci, o mare varietate de produse și diversitate de bogății: de la carne de oaie și vită, sare, orz, la cai de tracțiune, lemn, cânepă necesară pentru corăbii, miere de albine și ceară, brânză, șoimi, ș.a.m.d. Au ajuns să fie numite „cămară de provizii” în secolul al XVIII-lea. Chiar dacă a circulat ideea transformării în pașalâcuri, provinciile românești au dăinuit sub forma unor state care plăteau tributuri Porții.

Bibliografie: 

● Constantiniu, Florin O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2011.

● ***Istoria Românilor, volumul IV., Editura Enciclopedică, București, 2012.

● Gemil, Tahsin Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, Editura Academiei Române, București, 1991.

● Murgescu, Bogdan Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Editura Polirom, Iași, 2012.