De ce n-a reușit Suleyman Magnificul să cucerească Viena în 1529

În 1529, Imperiul Otoman își câștigase deja faima de mare putere europeană și devenise, datorită expansiunii teritoriale impresionante, unul din cei mai importanți actori politici de pe continent. Ultimele cuceriri militare, între care se remarcă Belgradul și parte din teritoriul ungar, îi adusese pe otomani aproape de centrul Europei și, odată cu avansul către Viena, centrul puterii habsburgice, se părea că Imperiul Otoman are mari șanse de a se impune în fața puterilor creștine.

Asediul Vienei din 1529 se va solda însă cu un eșec și va restaura Occidentului încrederea în sine de care avea nevoie pentru a face față otomanilor, punând capăt unei perioade îndelungate (aproape un secol) de avans continuu al turcilor în Europa.

Suleyman Magnificul la porțile Vienei

Armata otomană care s-a îndreptat spre Viena în 1529 a fost condusă de nimeni altul decât sultanul Suleyman Magnificul. Acesta a fost un mare strateg militar, astfel că istoricii n-au putut să nu se întrebe de ce sultanul a luat decizia asedierii Vienei. În ciuda celorlalte victorii militare, asedierea și cucerirea capitalei Imperiului Habsburgic era o adevărată provocare, iar victoria nu era nici pe departe sigură. Unii istorici au argumentat că Suleyman s-a lăsat dus de val de victoria din Ungaria (bătălia de la Mohács) și a dorit să recurgă la un gest extrem pentru a demonstra puterea imperiului său. Alții au spus că Suleyman știa că nu va reuși să cucerească Viena în acel an și că dorea doar slăbirea apărării habsburgilor, în vederea unui atac viitor.

Indiferent de motivația pe care a avut-o, Suleyman a adunat o armată cu adevărat impresionantă:cel puțin 120.000 de soldați, o cavalerie puternică și cea mai avansată artilerie pentru acea vreme. Însă nu a fost de ajuns:deși apărătorii Vienei au fost cu mult depășiți numeric, ei au reușit să facă față atacului otoman și să-și salveze orașul. Au avut însă parte și de noroc:clima din acel an s-a nimerit a fi neobișnuit de ploioasă, astfel încât inundațiile și terenul noroios au pus foarte mari probleme avansului otoman. Armata lui Suleyman și-a început drumul spre Viena în mai 1529, dar nu va ajunge în fața capitalei habsburgice decât la sfârșitul lunii septembrie, după ce pierduse pe drum o importantă parte a artileriei și destul de mulți soldați. Această întârziere a fost benefică austriecilor, care au avut mai mult timp la dispoziție pentru întârirea sistemului defensiv al orașului.

Apărarea orașului a fost încredințată unui mercenar pe nume Nicholas Salm, care s-a dovedit a fi un strateg militar foarte bun, reușind să prevadă mișcările inamicului. Suleyman și-a început atacul prin bombardamente, dar planul lui era de fapt să spargă zidurile cetății prin minarea porților și turnurilor, prin intermediul unei rețele vaste de tuneluri săpate, teoretic, în secret.  Însă Salm a aflat de acest plan secret al otomanilor și, după ce a reușit să afle poziția tunelurilor inamicului, a ordonat săparea unor noi tuneluri pentru interceptarea otomanilor și colectarea minelor.

În aceste condiții, asediul otoman nu a durat foarte mult. După numeroase nereușite, pe 12 octombrie Suleyman discuta deja posibilitatea unei ultime încercări de a străpunge apărarea vienezilor. Nici acest ultim asalt nu a avut succes, iar în scurtă vreme otomanii erau forțați să se retragă.

În opinia istoricilor, acest eșec marchează începutul declinului otoman, prin oprirea expansiunii musulmane spre Europa Centrală. Cu toate acestea, la momentul respectiv, nimeni nu întrevedea acest declin, iar otomanii vor mai avea ocazia de a-și demonstra forța în fața puterilor creștine. În plus, ei vor mai ajunge o dată la porțile Vienei, în 1683, doar pentru a fi învinși pentru a doua oară. Însă în acel moment, Imperiul Otoman nu mai avea forța din 1529 și tuturor le era clar că erau martorii declinului inevitabil al unei foste mari puteri.