Sovietizarea României şi instaurarea regimului comunist au fost consecinţa a două evenimente petrecute spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, „Acordul de procentaj”, din octombrie 1944, iar pe altă parte avansarea Armatei Roşii spre centrul continentului, sprijinind, prin forţa armelor sale, impunerea unor regimuri deplin controlate şi obediente faţă de Moscova. La 2 aprilie 1944, V.M. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, declara că guvernul său „nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente”.

Dar declaraţia lui Molotov – ca şi „autodizolvarea” Kominternului, în 1943 – erau modalităţi eficiente de a demonstra aliaţilor că URSS este un partener credibil, care a renunţat la mesianismul comunist şi care nu urmăreşte impunerea, în ţările eliberate, a unor regimuri comuniste. În realitate însă, intenţiile lui Stalin au fost dezvăluite în aprilie 1945 unei delegaţii iugoslave, căreia dictatorul sovietic îi spunea că „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut. Cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa” (Milovan Djilas, „Întâlniri cu Stalin”).

Un armistițiu invocat, dar inexistent!

În Proclamaţia difuzată la radio, în seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai I anunţa ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite (…). Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere”. Armata Roşie intra însă într-o ţară pe care o considera inamică. Poziţia Înaltului Comandament sovietic faţă de armata română este ilustrată de un document din 2 septembrie 1944, prin care generalul A.I. Antonov, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, făcea cunoscut mareşalului R.I. Malinovski ordinul lui Stalin de a se reaminti reprezentanţilor guvernului român că „armistiţiul cu România nu a fost încă semnat”.

El le cerea trupelor Frontului 2 Ucrainean „să continue îndeplinirea misiunilor date prin directivele Cartierului General”. Astfel, Armata Roşie a ocupat, până la jumătatea lunii septembrie 1944, cea mai mare parte a teritoriului naţional, Capitala şi principalele puncte strategice, instalându-şi comandanţi militari în oraşele mai importante din Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Potrivit datelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, numărul militarilor români capturați de sovietici, după 23 august 1944, s-ar ridica la 150.000, în timp ce comandamentele sovietice au recunoscut că, în această situaţie, s-ar fi aflat doar 26.000-40.000 de militari români.

 Armata română prinsă între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice

Evenimentele de la 23 august 1944 nu numai că au luat prin surprindere cancelariile occidentale (Winston Churchill, de pildă, s-a grăbit să negocieze direct, cu partenerul său sovietic, Iosif Stalin, la Moscova, interesele Imperiului britanic, puse în pericol de larga deschidere a porţii Balcanilor Armatei Roşii prin actul politico-militar de la Bucureşti), dar au plasat armata română într-o gravă confuzie.

Monarhul le spune militarilor, prin intermediul Proclamaţiei către Țară, că România „a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, cerându-le să înceteze lupta şi „orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice”. Mai mult, declaraţia noului guvern român preciza că, „în domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite”. Care, de fapt, nu exista! Acesta avea să fie încheiat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. Însă nu numai că Proclamaţia regală cerea militarilor români să înceteze lupta împotriva trupelor sovietice, dar Directiva Operativă a Marelui Stat Major, semnată de generalul Gheorghe Mihail, în seara zilei de 23 august 1944, părea scrisă de un om politic, nu de un militar, conţinând cereri de neaplicat! „Scopul politic” impus era acela ca armata română să înceteze lupta alături de trupele germane pentru „a obţine paceade la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestor puteri pentru eliberarea Ardealului de Nord”.

Cu alte cuvinte, generalul Mihail le cerea militarilor români să lupte cu germanii, aşteptând o ipotetică „obţinere a păcii” cu Naţiunile Unite şi, eventual, după încheierea ei, alăturarea la efortul de război al acestora pentru recuperarea părţii de nord a Transilvaniei. Or, pe teren, armata română se vedea prinsă, în realitate, între doi inamici:trupele germane şi cele sovietice. Despre cele din urmă, Directiva Operativă nici măcar nu amintea. Se ştie, orice armistiţiu politic trebuie să aibă şi o componentă tehnic-militară, prin care părţile implicate decid când şi cum pun capăt luptei dintre ele. Însă la 23 august 1944, militarii români aflaţi pe front, mai ales în Moldova şi Dobrogea, s-au trezit făcând gesturi de curtoazie foştilor inamici, care i-au arestat pe loc, le-au confiscat armamentul şi i-au deportat în Siberia. Flota maritimă şi fluvială (aceasta din urmă a fost arestată, prin vicleşug, de contraamiralul sovietic Gorşkov, la Ismail, cu întreg comandamentul forţelor fluviale!) a fost capturată de sovietici:106 vase de război (dintre care 15 vase de luptă şi 91 de vase auxiliare), precum şi flota comercială. Prin capturarea navelor româneşti de la Marea Neagră şi Dunăre, marina regală s-a aflat în imposibilitatea de a întreprinde acţiuni ofensive în colaborare cu forţele navale sovietice.

Actul de la 23 august 1944 merită analizat, de aceea, din perspectiva învăţămintelor care s-ar putea desprinde, pentru factorii de decizie politică şi militară, din grava eroare de autonomizare, într-o acţiune de acest fel, a obiectivului politic în detrimentul celui militar, în contextul mai larg al unei confruntări de o anumită amploare. În esenţă, armata română, ca instrument militar menit să protejeze prin forţă interesul naţional fixat de factorii de decizie politică, a răspuns excelent şi perfect unitar comenzii politice. Problema pe care o ridică însă actul de la 23 august 1944, din punct de vedere militar, aşa cum acesta a fost realizat, este cât de mult a avut în vedere factorul politic, prin deciziile discutabile pe care le-a luat, protejarea militarilor români de eventualele sacrificii inutile.

Armistițiul de la Moscova, o capcană

În noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, s-a semnat, după îndelungi tergiversări, armistiţiul între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite prin reprezentanţii lor. Convenţia de Armistiţiu prevedea recunoaşterea anexiunilor sovietice din iunie 1940, menţinea, în fapt, ocupaţia militară şi impunea plata unei despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari, plătibili în curs de şase ani. România, care urma să obţină Transilvania sau „cea mai mare parte a ei” (o ambiguitate bine utilizată, mai apoi, de Stalin), era obligată să pună la dispoziţie 12 divizii de infanterie, cu mijloace suplimentare, în vederea continuării luptei împotriva Germaniei şi a Ungariei. Prin articolul 18 se instituia o Comisie Aliată de Control, care se afla sub control sovietic, reprezentanţilor anglo-americani fiindu-le rezervate locuri de figuranţi.

S-a creat, astfel, o discordanţă între statutul politico-juridic internaţional de jureşi cel de factoal României. Potrivit Convenţiei de Armistiţiu, aceasta continua să fie un stat independent şi suveran, cu restricţiile prevăzute de unele articole;dar, în fapt, România avea statutul de ţară ocupată, cu principalele atribute de suveranitate şi independenţă uzurpate de autorităţile sovietice de ocupaţie. Calculul făcut la Bucureşti, potrivit căruia prezenţa comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu în fruntea delegaţiei române care a negociat armistiţiul la Moscova va determina condiţii mai bune pentru România, s-a dovedit a fi unul greşit. Sir Archibald Clark Kerr, reprezentantul Marii Britanii în capitala URSS, scrie că Pătrăşcanu „venise aici convins că, în calitate de comunist, va găsi de îndată cheia spre inimile ruşilor şi va dezăvorî uşa pentru un armistiţiu mai blând (…). Aceasta este o greşeală în care cad mulţi oameni, şi Pătrăşcanu nu poate fi blamat pentru că nu a fost nimeni în România care să-i spună că speranţele sale în această privinţă erau vane”.

Eliberarea Transilvaniei

După actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste. Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român, fiind ucişi 5.048 militari inamici, alţi 56.455 fiind capturaţi. Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întâmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1.000 de kilometri şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat). Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică.

 După eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul aflat sub controlul guvernului român, Armatele 1 şi 4 române au fost angajate la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali, pe un front foarte larg, pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-ungar aproape 350 de kilometri. Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali, spre Târgu Mureş, Dej şi Satu Mare.

Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părţii de nord-vest a României a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în Operaţia ofensivă „Debreţin”, concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa).

Acţiunile ofensive s-au desfăşurat în trei faze:prima, între 9 şi 13 octombrie 1944, timp în care trupele române au rupt apărarea inamicului pe linia de contact, au ieşit în Valea Someşului Mic şi, după ce l-au forţat din mişcare, au cucerit înălţimile de la vest de acest râu. Continuând ofensiva, marile unităţi române au participat efectiv, în cooperare cu Corpul 104 Armată sovietic, la eliberarea oraşului Cluj.

Acţiunile armatelor române şi ruse pentru eliberarea Nordului Transilvaniei

A doua fază, între 14-20 octombrie, s-a concretizat prin zdrobirea rezistenţelor inamicului din Munţii Meseş şi Făget. A treia fază, între 21-25 octombrie, a urmărit zdrobirea forţelor inamice din zonele oraşelor Carei şi Satu Mare şi s-a finalizat prin îndeplinirea obiectivului stabilit al efortului ofensiv – depăşirea, la 25 octombrie 1944, a frontierei româno-ungare.

Pentru cea de a treia fază, comandantul Armatei 4, generalul Gheorghe Avramescu, a decis să-şi îndrepte cu prioritate efortul pentru eliberarea oraşului Carei şi, cu o parte din forţe, eliberarea localităţii Satu Mare. Misiunea forţelor române era destul de dificilă, ca urmare a faptului că inamicul dispunea de poziţii amenajate din timp, osatura acestora fiind constituită din punctele de sprijin şi nodurile de apărare organizate în special pe localităţi.

Pentru eliberarea oraşului Carei s-a decis executarea unei ample manevre dublu învăluitoare cu forţele a patru divizii ale Corpului 6 Armată care aveau misiunea de a nimici trupele duşmane din zona oraşului. În acest timp, Corpul 2 Armată, aflat în dreapta, cu forţele Diviziei 11 Infanterie, trebuia să acţioneze pe la sud împotriva rezistenţei inamicului din Satu Mare. Atacul a început în seara zilei de 24 octombrie şi, în aceeaşi seară, militarii Diviziei 9 Infanterie au pătruns în Carei unde au angajat lupte de stradă. În zorii zilei de 25 octombrie 1944, după lupte grele, ultima localitate românească mai importantă de la frontiera de vest a ţării a fost eliberată.

Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare împotriva trupelor germane şi ungare, din care au fost pierduţi peste 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.000 de militari.

Avatarurile unei sărbători militare

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie şi, din 1959, s-a impus 25 octombrie – ziua în care, se spunea, se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940.

Prin Decretul 125 din 20 iulie 1951, 2 octombrie devine Ziua Armatei Române (o zi anume pentru întreaga armată nu mai existase până atunci!), întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită, în primii ani ai regimului comunist, prin vocea ministrului Forțelor Armate, generalul Emil Bodnăraș, nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate(o traducere întocmai din limba rusă!) s-a stabilit a fi 25 octombrie. Decretul nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunțarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă. Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăția de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic în prim-plan pentru a marca necesara distanțare de Moscova și încurajarea recuperării tradițiilor militare românești. De altfel, în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepția Campaniei din Est, firește.

Descătușarea din decembrie 1989 a oferit posibilitatea reluării discuțiilor privind semnificația Zilei Armatei României, în contextul abordării critice în istoriografia românească a procesului de sovietizare a țării, sub impactul ocupației militare sovietice, în general, și de transformare a armatei române în „armată populară”, după chipul și asemănarea celei sovietice, în particular. Discuțiile, în centrul cărora s-au aflat mai multe propuneri pentru schimbarea acestei zile (una din sugestiile care s-au bucurat de o largă susținere fiind ziua victoriei de la Mărășești, la 6 august 1917), plecau de la o realitate istorică ignorată până atunci din motive lesne de înțeles. Cum se putea vorbi de eliberarea „ultimei palme” de pământ românesc, la 25 octombrie 1944, în condițiile în care teritoriul pentru care luptaseră ostașii români trecuse, arbitrar, sub administraţie militară sovietică (până la 9 martie 1945), iar Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritoriile pentru care România intrase în Al Doilea Război Mondial, se aflau în continuare sub ocupaţie sovietică?

Deși armata română contribuise, alături de Armata Roşie, la eliberarea nord-vestului Transilvaniei, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria. Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova, la 12/13 octombrie 1944, stipula că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma să fie restituită României, formularea ambiguă încurajând guvernul maghiar să spere că va obţine concesii teritoriale din partea României. Ştim astăzi, graţie publicării jurnalului liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, cum Stalin le-ar fi spus Anei Pauker şi lui Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1945, să lanseze ideea că un guvern de orientare comunistă va putea contribui la obţinerea nord-vestului Transilvaniei. La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, prim-ministrul român adresează o telegramă lui Stalin prin care îi transmitea dorinţa poporului român de a reintegra Transilvania României. A doua zi, printr-o altă telegramă, ca şi cum abia aştepta solicitarea premierului român, Stalin răspunde că este de acord cu cererea guvernului de la Bucureşti. La 13 martie 1945, o şedinţă solemnă a Executivului, ţinută, în mod simbolic, la Cluj, saluta gestul generos al URSS, determinat de faptul că, la Bucureşti, se afla un guvern care se bucura de încrederea liderului de la Kremlin. Reinstalarea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, o problemă pe care guvernele anterioare în zadar încercaseră să o rezolve, fusese obţinută de guvernul Petru Groza în mai puţin de o săptămână de la impunerea sa!

Regele Mihai și rușii

Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I, singurul şef de stat din acea vreme care se mai află în viaţă, decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria” pentru contribuţia sa la scurtarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a acceptat să participe, în mai 2010, la ceremoniile dedicate acestui eveniment.

Fostul monarh explica, într-un interviu oferit jurnaliștilor români aflați în capitala Rusiei, că prezenţa sa la Moscova era datorată mai degrabă statutului său de „cap al oştirii”, la 23 august 1944, când a decis întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. El sublinia că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi la o atitudine „dură” pentru că „am făcut război împotriva lor” (!), reluând vechea dezbatere din epocă – reactivată, după decembrie 1989, în istoriografia românească, în noi circumstanţe – privind continuarea războiului antisovietic dincolo de Nistru, întrebându-se „ce căutam noi la Stalingrad”[1].

Fie că vorbim de URSS, fie de Rusia de astăzi, războiul Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice a fost întotdeauna utilizat în scop propagandistic şi valorizat ideologic, fiind numit şi astăzi de istoricii ruşi „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, transformat în epopee a neamurilor trăitoare în „patria proletariatului”. În timp ce la Moscova se vorbeşte de atacul Germaniei naziste împotriva URSS, la 22 iunie 1941, moment care declanşează aşa-numitul „Mare Război pentru Apărarea Patriei”, pentru noi, aceeaşi zi are o semnificaţie istorică diferită:intrarea României în Al Doilea Război Mondial, alături de Germania nazistă, pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, teritorii ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Istoricii sovietici şi ruşi uită, atunci când vorbesc cu evlavie de „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, că inamicii principali de la 22 iunie 1941 sunt foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană. Celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin funcţionase, fără disensiuni majore, aproape doi ani.

Regele Mihai, atunci când consideră că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi să aibă o „atitudine dură” pentru că „am făcut război împotriva lor”, probabil că păstrează mai degrabă amintirea neplăcută a subordonării sale complete faţă de deciziile luate de generalul Ion Antonescu, care nu l-a consultat (suveranul român a aflat de la radio că România a intrat în război!). Dar ignoră că România a fost angajată de Conducătorul Statului în conflictul împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, într-un entuziasm general! El păstrează convingerea, falsă de altminteri, dar răspândită încă, potrivit căreia se impune o estompare a oricărei asocieri cu regimul nazist, chiar dacă obiectivele României, la 22 iunie 1941, erau cu totul altele. Acesta este și motivul, în opinia mea, pentru care mai toate evenimentele Campaniei din Est (intrarea României în Al Doilea Război Mondial, bătăliile de la Odessa și Stalingrad, luptele din Crimeea) abia au fost amintite în spațiul public la împlinirea a 70 de ani de la derularea lor (2011-2013).

Dintr-o dată însă, în toamna anului 2014 (după o „elegantă” cvasiignorare a actului de la 23 august 1944!), spațiul public a fost invadat de comemorări bine mediatizate în care luptele din timpul Campaniei din Vest apar, întocmai ca înainte de 1989, învăluite în aura legendelor eroice, menținând arbitar aceeași distincție impusă de regimul comunist între eroii români din Est și cei din Vest.

Semnificativ, poate, este și faptul că Monumentul Eroilor din fața fostei Școli Superioare de Război, astăzi Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, ridicat în 1957, continuă, la 25 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, să fie locul în care se depun coroane de flori cu diferite prilejuri comemorative. Inscripția de pe soclu rămâne una elogioasă exclusiv pentru cei căzuți în luptele armatei române împotriva Germaniei naziste, în anii 1944-1945.

 Mitul „frăției de arme” româno-sovietice

Conservat, din motive ideologice, în întreaga istoriografie militară dinainte de 1989, mitul„frăției de arme” româno-sovietice are fisuri majore. În fapt, la nivelul comandamentelor, relațiile au fost mai degrabă tensionate, ca urmare a felului în care sovieticii și-au exercitat actul de comandă. Adesea, misiunile de luptă au fost stabilite fără consultarea comandanților români și fără a ține seama de situația operativă sau de capacitatea combativă a marilor unități, ceea ce însemna utilizarea trupelor românești în zone cu risc major de pierderi masive în oameni și material de luptă. Nu de puține ori, comandanții corpurilor de armată sau diviziilor sovietice și-au subordonat diviziile române găsite în zonele în care acționau, fără nicio explicație sau acceptul Marelui Stat Major român, intercalând marile unități române printre corpurile de armată sovietice. La 8 octombrie 1944, de pildă, generalul Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 Române, avea forțele subordonate către trei comandamente sovietice, limitându-i-se drastic orice posibilitate de a-și exercita actul de comandă.

Este foarte adevărat însă că aceste raporturi au fost decisiv influențate și de capacitatea comandanților români de a se împotrivi abuzurilor și atitudinii arogante afișate de comandanții sovietici. Unii au făcut-o, în beneficiul militarilor din subordine, alții, urmăriți de un trecut pus acum la îndoială (participarea pe frontul de Est la „războiul sfânt împotriva bolșevismului”), în noile circumstanțe politico-militare în care evolua România, sub ocupație sovietică, s-au comportat lamentabil.

Colonelul Gheorghe Magherescu amintește, în memoriile sale, de pildă, că generalul Edgar Rădulescu, întrerupt în timp ce discuta cu un alt general român de un locotenent sovietic, atașat Diviziei 8 Cavalerie, și aflat în dezacord cu misiunea încredințată de comandantul român acestei mari unități, ar fi exclamat:„Cum? Un locotenent îndrăznește să se amestece în discuția a doi comandanți de mari unități fără a fi întrebat și are tupeul să-și dea și părerea, dezaprobându-mă pe mine? Aceasta este cea mai mare necuviință și indisciplină”. „Invitat să părăsească imediat biroul și să aștepte dispozițiuni”, scrie Magherescu, locotenentul s-a conformat, spre surprinderea generală. Mai mult, generalul Edgar Rădulescu a cerut comandamentului sovietic ca obraznicul locotenent să fie mutat la trupă, întrucât nu corespunde sarcinii sale de ofțer de legătură pe lângă un comandament român. Solicitarea i-a fost imediat satisfăcută.

Locotenent-colonelul Gheorghe Matei, comandantul Detașamentului blindat (compus din unități ale Diviziei 1 Blindate), întrebat de generalul Lozev, după ce i-a prezentat ordinul de subordonare a unității române, dacă este de acord să acționeze alături de armata sovietică pentru cucerirea Ardealului de nord, asumându-și răspunderea riscului „ce ar rezulta în luptă din cauza anumitor defecțiuni”, acesta i-a răspuns afirmativ, adăugând:„Ținem foarte mult să avem tot timpul situația unui partener aliat și nu o atitudine inferioară ce ar dăuna moralului și trupei”. Sovieticii au știu să aprecieze acțiunea militarilor români din Detașamentul blindat.

Spaima schimbărilor făcute de sovietici pe neașteptate la comanda unor mari unități, fără a oferi prea multe detalii, se răspândise cu rapiditate la nivelul marilor comandanți, paralizându-i și făcându-i imuni la injuriile și comportamentul grosolan al generalilor sovietici. În plus, „trecutul” unora – pozițiile deținute în timpul regimului antonescian – începea să apese ca un balast. Generalul Vladimir Constantinescu, comandantul secund al Diviziei 8 Cavalerie, un as al cavaleriei, se lasă jignit de generalul sovietic Sersciuk. Acesta din urmă, nemulțumit de faptul că generalul român conservase personalul diviziei, refuzând să-l arunce într-o luptă în care și-ar fi pierdut viața în mod inutil, în lipsa sprijinului artileriei, îi cere să meargă pe front și, apoi, ia decizia de a-l înlocui la comanda marii unități, atât pe el, cât și pe comandantul acesteia, generalul Ioan Eftimiu.

„(Sersciuk) era atât de cumplit, atât de amenințător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot – scrie Magherescu. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofițer căruia nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-l ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în fața lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat și, apoi, printr-o întoarcere soldățească împrejur, a luat-o în pas alergător în direcția frontului (Sersciuk îi ordonase să plece imediat în linia întâi, n.n.), sărind peste șanțuri, trecând peste garduri și pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul. (...) Dacă ni s-ar fi smuls epoleții – își amintește colonelul Gheorghe Magherescu –, dacă am fi fost loviți, nu am fi simțit mai mult decât simțisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de rușinea ce ne copleșea”.

Până la clarificarea situației, tocmai pentru a nu dăuna acțiunilor militare în curs de desfășurare, cei doi „înlocuitori” desemnați de generalul Sersciuk decid împreună că „divizia va merge înainte ca și până acum și tot așa nu va ști nimic de felul cum e condusă”. Doar insistențele locotenent-colonelului Magherescu pentru ca un astfel de abuz grav să fie adus la cunoștința comandamentului marii unități căruia îi era subordonată Divizia 8 Cavalerie l-au determinat pe generalul Eftimiu să raporteze ierarhic despre deciziile arbitrare ale generalului Sersciuk și să obțină în cele din urmă îndepărtarea acestuia.

Note

[1]Nu reiau aici argumentele de bază ale acestei dezbateri, mă mulţumesc să recomand cititorilor revistei „Historia” lucrarea semnată de Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, Trecerea Nistrului, 1941:o decizie controversată, Bucureşti, Editura Albatros, 1995.