De ce au vikingii coarne?
Avem multe indicii care ne sugerează faptul că vikingii şi-au dobândit imaginea cu care suntem astăzi obişnuiţi în secolul al XIX-lea, tot graţie unor reprezentări populare. Dar şi multe surse istorice autentice, respectiv descoperiri arheologice, chiar dacă sigur nu din epoca vikingilor, i-ar fi putut inspira în bună măsură pe artisti şi ilustratori. În secolul al XIX-lea se dezvoltase o piaţă bogată în cărţi şi reviste cu istorii picante şi nu trebuie să neglijăm faptul că atunci, ca şi acum de altfel, aceasta avea o influenţă considerabilă asupra percepţiei publice, ornamentând personajele şi naraţiunile istorice.
O teorie foarte plauzibilă este aceea că infamele coarne ale coifurilor vikinge şi-ar avea izvorul printre altele în interpretările germane asupra culturii şi mitologiei nordice, cum este de pildă cazul lui Richard Wagner, care la punerea în scenă a Inelului Nibelungilor, cu ajutorul creatorului de costume Carl Emil Doepler, a avut o contribuţie decisivă. În ilustraţii devine aproape o regulă ca vikingii să poarte coifuri prevăzute cu aripi. Profesoara Roberta Frank ne relatează despre aceste chestiuni în cartea The Invention of the Horned Helmet:
In 20 de ani coiful cu coarne apare asociat cu civilizaţia vikingilor în afişele publicitare, picturi şi articole de popularizare, precum şi în cărtile pentru copii, ba chiar şi pe meniurile de croazieră la rubrica de mâncăruri scandinave, de pildă ale vasului Hamburg-America (1895). Ilustratorul Emil Doepler cel Tânăr i-a dat o mână de ajutor tatălui său în elaborarea costumelor pentru Wagner, în 1896, iar ca şi în cazul lui Doepler cel Bătrân, a devenit un mare colportor al coifurilor accesorizate din lumea nordică. Până în secolul al XX-lea, singurul artefact, după cum asigurau de atunci arheologii, care în mod cert nu avea nici cea mai mică legătură cu vikingii, devenise semnul lor distinctiv. Vikingii păgâni care asediază Parisul participă “înaripaţi” la marea încercare de cucerire, conform artei franţuzeşti a secolului al XIX-lea.
Un alt artist ilustrator care şi-a adus aportul la conturarea acestei imagistici spectaculoase este August Malmström. Desenele sale care acompaniau opera lui Esaias Tegner, Saga lui Frithiof, îl înfăţişau pe erou echipându-se cu coiful cu coarne. Opera a avut parte de recenzii foarte bune şi a beneficiat şi de câteva ediţii în engleză. Un profesor renumit, Andrew Wawn, considera că Fridtjov şi soţia sa, Ingebjørg, erau priviţi în secolul al XIX-lea drept modele regale demne de urmat. De altfel ediţia tradusă în engleză a anului 1833:Frithiof’s Saga:A Scandinavian Legend of Royal Love i-a cfost dedicată chiar tinerei prinţese Victoria, “întruchiparea vie” a integrităţii şi devotamentului patriotic dovedite de Ingebjørg.
Dar exemplele de acest fel nu sunt întotdeauna un produs al inventivităţii moderne. Precedentele ne poartă departe în trecut. De pildă, istoricul şi filosoful Plutarh (~45-125) povestea despre cimbrii, care pe vremuri se perindau prin Iutlanda, că purtau astfel de coifuri maiestuoase cu coarne. De amintit sunt şi câteva descoperiri arheologice de astfel de obiecte pe teritoriile Danemarcei şi Marii Britanii, datate însă cu mult înaintea epocii vikinge. Un exemplu relevant este coiful de la Waterloo, un coif ceremonial celtic cu coarne mari din bronz. În 1942 au fost descoperite la Brøns Mose, lângă Viksø, în Sjæland, două coifuri aproape identice care semănau întru totul cu cele mai exagerate caricaturi de artefacte atribuite vikingilor. Datează însă tocmai din anii 800-1000 a.Hr. şi se presupune că ar fi fost utilizate în ritualuri religioase.
Atunci cänd au fost scoase la iveală obiectele, vikingii “teatrali” erau deja la mare modă. Nu este exclus în totalitate ca aceştia să fi purtat uneori ceva similar. Şi mai demult, chiar în secolul al XVIII-lea, s-au mai descoperit în zona Grevensvæge tot din Sjælland nişte artefacte, dintre care cele mai interesante sunt mici figurine care ar avea coifuri asemănătoare cu cele de la Viksø. Nu se ştie ce rol aveau, dar poate că şi ele au reprezentat o sursă de inspiraţie pentru ilustraţii, fiind aduse la lumină atât de devreme. Se mai găsesc şi petroglife cu diverse reprezentări care ar aduce oarecum a coifuri cu coarne. Încă din secolul al XIX-lea au atras atenţia şi era de asteptat să fie datate în epoca vikingilor, pentru că tot acolo erau reprezentate şi corăbii vikinge, chiar cu prore în cap de dragon. Posibil aşadar ca totuşi să fi fost un context viking, un monument comemorativ.
Astfel de descoperiri sunt însă rare, iar de obiecte concrete din epocă care să prezinte astfel de caracteristici nici nu poate fi vorba. Pänă la urmă, coiful era în primul rând destinat războiului şi un astfel de echipament nu ar fi maximizat şansele de câştig în luptă, ba dimpotrivă, ar fi dăunat mult şanselor de supravieţuire. Inamicul ar fi putut agăţa coarnele şi răsturna cu uşurinţă coiful, provocând leziuni în zona capului şi gâtului.
Puţinele indicii sugerează că oricum coifurile, cu sau fără coarne, nu ar fi fost tocmai lesne de achiziţionat şi doar puţini şi le-ar fi permis. Cel mai probabil soldaţii profesionişti, nobilii şi regii le posedau, fermierii care erau chemaţi la luptă când se ivea ocazia neavând la dispoziţie piese de metal.
sursa:HappyViking.no