De ce a venit Brejnev, în mare secret, la Bucureşti
Nici presa comunistă, nici presa liberă n-au aflat că, în mai 1966, Leonid Brejnev făcuse o vizită secretă la Bucureşti. Liderul sovietic voia să se asigure că nu va fi contrazis în şedinţele organismelor comuniste internaţionale de Nicolae Ceauşescu, scrie Lavinia Betea pentru Adevărul.
În 1964, nu cu mult timp înaintea înlăturării sale, Nikita Hruşciov venise, se pare, într-o vizită secretă la Bucureşti. Fenomenul nu s-a mai repetat până în mai 1966. În 10-13 mai, conform informării făcute de Nicolae Ceauşescu în Comitetul Executiv al CC al PCR, Leonid Brejnev, conducătorul URSS, făcuse o vizită neoficială în România. Relatăm în cele ce urmează, sintetic, informarea lui Ceauşescu stenografiată în cadrul şedinţei. Care se încheia astfel, potrivit lui Ceauşescu:„Ne-am despărţit cu hotărârea să căutăm să dezvoltăm relaţiile, să le îmbunătăţim, să întărim unitatea şi ne-am pupat", a povestit gazda flatată. Grija celor două Germanii
Din relatarea liderului român reiese că Brejnev încerca să-şi asigure spatele în discuţiile din viitoarele şedinţe ale Comitetului Consultativ al Tratatului de la Varşovia şi ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Şi, desigur, să-şi împărtăşească opiniile despre chinezi. Ştia că Bucureştiul era canal de informare şi potenţială punte de negociere cu Pekinul. Mai maleabili şi mai optimişti n-au fost nici sovieticii în chestiunea înţelegerilor cu celălalt colos al puterii comuniste. Despre China s-a discutat „dezorganizat" şi „greu", informează Ceauşescu în Comitetul Executiv despre vizita neoficială făcută de Brejnev, la Bucureşti, în mai 1966. Liderul sovietic mergea cu imaginaţia până la scenariul pregătirii unui „complot", la Varşovia, unde chinezii purtau tratative cu americanii asupra Taiwanului. Ambele părţi se suspectează reciproc de „trădare" , comentează Ceauşescu, sfătuindu-i la dialog.
Brejnev abordase întâi „orientarea" comunicatului asupra securităţii în Europa. Chestiunea privea accesul la arma nucleară al Germaniei Federale, membră a NATO. Liderul sovietic dorea ca punctul de vedere al membrilor Tratatului să fie „puternic, cu caracter antigerman", iar adversarii din NATO să fie puşi la punct printr-o „demonstraţie de forţă".Şmecherie oltenească
Ceauşescu a exprimat opinii diferite, pe care nici măcar îndrăzneţul Gorbaciov nu le va aproba în 1989. „Trebuie să fie un document care să dea perspectiva unificării paşnice a naţiunii germane", zice liderul român, astfel încât să rezulte „o naţiune liberă, independentă, suverană", garant al climatului de securitate din Europa.
În discuţiile asupra organismelor Tratatului de la Varşovia, Brejnev a cedat mult în faţa presiunilor româneşti de a nu crea organisme noi. Acceptase şi poziţia României ca armatele naţionale să nu fie subordonate comandamentului Tratatului, ci să răspundă în faţa partidelor şi guvernelor naţionale.
Negocierile conţin subtilităţi necunoscute în epocă. La insistenţa lui Brejnev ca şeful Marelui Stat Major al Tratatului să fie sovietic, Ceauşescu şi-a dat acordul. Însă, zice el, „în presă să nu apară acest lucru, ci să poată fi numit din orice ţară, ca relaţiile dintre noi să fie înfăţişate ca relaţii de egalitate".
Din solicitările făcute de Ceauşescu la Moscova, în mai 1966, au estimat două probleme nerezolvate: arhiva partidului (promisă, dar nerestituită vreodată) şi tezaurul (asupra căruia Brejnev voia să mai „reflecteze", tot fără rezultat).La taclale despre starea planetei
Ca la toate întâlnirile de acest nivel, liderii au panoramat starea lumii, începând cu războiul fierbinte din Vietnam. În lagărul comunist se anunţau mari victorii:din zece avioane americane, săptămânal, nord-vietnamezii doborau două, trei sau chiar patru. Dar, dacă nu acţionăm, zicea Ceauşescu, Vietnamul va fi astfel „distrus pas cu pas". Iar dacă bombele vor cădea, din greşeală, în vecini, catastrofa e gata, căci de la chinezi te aştepţi „să răspundă". În timp ce americanii bombardau Vietnamul, nu se putea discuta cu ei despre dezarmare, era de părere Ceauşescu. În maniera aceasta trebuia pusă problema în relaţiile cu ei şi cu alte guverne.
„Trecerea paşnică la socialism" a fostelor state coloniale se dovedea a fi o iluzie. „Am discutat foarte pe larg situaţia din Africa", spunea Ceauşescu. „Am spus că nu înţelegem ce fel de socialism poate construi când trăiesc pe ce primesc dintr-o parte şi din alta, şi că ajutorul trebuie îndreptat spre a construi industrie, a dezvolta forţele sociale. Au spus (delegaţii sovietici-n.r.) că le-au dat multe credite, că cine le dă mai mult, cu aceia merg. Au spus că în Indonezia a dat armament de 800 de milioane de ruble. Au spus că era bine să-l fi dat ţărilor socialiste".
La comanda Moscovei, ţările lagărului „ajutaseră" şi partidele comuniste din Irak, Indonezia, Brazilia. Dar, după expresia lui Ceauşescu, „într-o noapte au dispărut". Pentru că au lucrat „în condiţii capitaliste". Adică nu şi-au protejat cadrele, cum făcuse PCdR în anii ilegalităţii. „Ne-am despărţit cu hotărârea să căutăm să dezvoltăm relaţiile, să le îmbunătăţim, să întărim unitatea şi ne-am pupat", spunea Ceauşescu despre flatanta călătorie făcută de Brejnev la Bucureşti. „Asta a fost!".În absenţa „ispitelor", românii economiseau la CEC
Din consultarea analizelor Direcţiei Centrale de Statistică pe anul 1965, rezultă că venitul naţional pe cap de locuitor înregistrase, faţă de 1959, un ritm mediu anual de creştere de 7, 6%. Comparativ cu acelaşi an, săltase şi salariul mediu la 1.100 lei, cu aproape o treime mai mult. Consecvent s-au redus decalajele dintre veniturile „poporului muncitor":cu plafonul maxim de 1.700 lei, 42% din salariaţi încasau lunar între 700 şi 1.100 de lei.
Amintita statistică nu menţionează sporurile pentru grupurile privilegiate ale ofiţerilor (de armată, Securitate şi miliţie) şi activiştilor de partid. Nici primele fruntaşilor din detaşamentele de bază ale clasei muncitoare-constructorii, metalurgiştii, minerii sau energeticienii.Dobrogenii, campioni la economii
Veniturile cooperatorilor au crescut, în schimb, cu doar 19% faţă de 1959. Se înteţea firesc, prin urmare, exodul tinerilor spre oraş, prin calificări la locul de muncă, şcoli profesionale, licee şi învăţământ superior.
Oricât ar părea de neverosimil azi, cetăţenii aveau mai mulţi bani decât ocazii de a-i cheltui „cu folos", investindu-i în proprietăţi sau bunuri de folosinţă îndelungată. Ne-o dovedeşte creşterea soldului de economii ale populaţiei la CEC: de şapte ori mai mare în 1965, faţă de 1959! Pe regiuni, fruntaşi la economisire erau dobrogenii (depozitele lor la CEC se înmulţiseră de 32 de ori în perioada menţionată) şi bănăţenii (mai bogaţi de 22 de ori decât în 1959). Dacă, prin tradiţie, Banatul a fost provincia oamenilor gospodari şi chibzuiţi, dacă nu chiar zgârciţi, ce practică chiverniseala, sursa prisosului dobrogenilor era moda concediului pe litoral.
Deşi investiţia în modernizarea litoralului şi în amenajarea noilor staţiuni Neptun, Saturn, Olimp era imensă, mulţimea doritorilor de turism la mare era în mică măsură satisfăcută de capacitatea hotelurilor şi a caselor sindicale de odihnă. Sosiţi „pe cont propriu", cetăţeni de pe întreg cuprinsul ţării se cazau în casele şi în curţile localnicilor, ocupând orice loc disponibil.Maşina Dacia, ideea lui Ceauşescu
Lansarea pe piaţă a autoturismelor „Dacia", în vara lui 1968, generează fantasma supremă a românului: maşina proprietate personală. Ideea, povesteşte Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997), i-a aparţinut lui Ceauşescu. Venise cu ea la Dej, după participarea la Congresul Partidului Comunist Italian, din 1962. Din vorbă-n vorbă cu angajaţii ambasadei române, aflase că din punctul lor de vedere marea deosebire dintre muncitorul italian şi cel român e maşina. Impresionat de vizita la uzinele Fiat, Ceauşescu a propus acasă introducerea construcţiei de autoturisme în planul de investiţii. Tot Maurer influenţase însă cumpărarea licenţelor de la Renault, după întâlnirea cu Charles de Gaulle, la Paris, în 1964. Pe baza acestui acord s-a construit Fabrica de la Mioveni (Argeş), ce asambla, la început, piesele trimise de uzina franceză. Fabrica i-a dăruit lui Ceauşescu primul exemplar din modelul Dacia 1100, în vara lui 1968.
O Dacie s-a vândut cu echivalentul unui apartament. Câţi investeau însă pe-atunci în cumpărări de locuinţe? Coada pe listele de cumpărători la autoturismele autohtone dura însă trei-patru ani.Nicolae Ceauşescu, la marele bal sovietic
Cel de-al XXIII-lea congres sovietic s-a ţinut în primăvara lui 1966. În delegaţia condusă de Ceauşescu s-au aflat Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Drăghici, Paul Niculescu-Mizil şi Gheorghe Badrus, ambasadorul român la Moscova.
Acolo a debutat Ceauşescu la balul elitei comuniste mondiale. Acolo s-a „lansat", după expresia lui Ştefan Andrei („Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea", Editura Adevărul, Bucureşti, 2011). Liderul român n-a stat în sală, ca să asculte conştiincios luările de cuvânt ale delegaţilor autohtoni şi străini la congres, ci s-a pornit într-un adevărat maraton de contacte cu şefii celorlalte delegaţii străine. Secondat de Maurer, noul conducător al României s-a întâlnit cu cel puţin 35 de lideri comunişti, printre care personalităţi marcante precum Waldeck Rocher, Santiago Carillo, Jesus Faria.
După mărturia lui Ştefan Andrei, care participase la ele în calitate de „tehnic", organizându-le şi redactând nota de convorbire, Ceauşescu îşi invita interlocutorii la încheierea discuţiilor, în România.
Procedura aceasta a invitaţilor străini continua, şi ea, tradiţia deschisă de Dej. În anii '60, Bucureştiul dobândise deja reputaţia de nod al reţelei comuniste internaţionale. De aceste activităţi se ocupa secţia de relaţii internaţionale a CC al PCR, condusă, din 1957, de către Ghizela Vass. Croitoreasa basarabeancă revenise în România odată cu trupele sovietice, misiunile sale fiind de mare delicateţe. Un uşor handicap fizic, pus pe seama schingiuirilor din beciurile închisorilor burghezo-moşiereşti, lustruia portretul precautei şi experimentatei femei în relaţii cominterniste. Ceauşescu a menţinut-o în funcţie până în 1975, dându-i-l pe Ştefan Andrei în subordine imediată.
Pe Andrei îl trimitea Ceauşescu şi în misiunea însoţirii delegaţiilor străine în ţară. După mărturia lui Andrei, în anii 1965-1970, programul lor era standardizat.O vizită prin ţară pe traseul Bucureşti-Braşov, Bucureşti-Craiova sau Bucureşti-Constanţa. Puncte obligatorii în program erau vizitele la o cooperativă agricolă model, fabrici şi uzine, locuri turistice. Poiana Braşov, insula Ada Kaleh, Delta Dunării sau staţiunile litoralului. Apoi, câteva zile liniştite la Hotelul Gaizer de la Timişul de Sus. Oaspeţilor li se prezentau astfel realizările poporului român sub conducerea partidului comunist. Iar, la final, se întâlneau cu Ceauşescu. Presa publica un comunicat, unde, cu excepţia numelui oaspeţilor, frazele erau cvasiidentice.
Sursa:www.adevarul.ro