Dacia romană – controversatul proces de romanizare: lămuriri

Cucerirea teritoriilor nord-dunărene locuite de către daci, dar nu numai de către ei, în 106 de către romani, a dus la transformarea unei părţi a acestora în ceea ce s-a numit provincia Dacia.

Pentru cine este interesat de istoria Daciei romane, de la bun început se ridică o serie de probleme:care i-a fost întinderea, ce perioadă de timp a rămas în componenţa statului roman, cât din teritoriul provinciei a fost locuit, care era structura populaţiei, în ce mod se guverna provincia şi, nu în ultimul rând, cum a fost posibilă romanizarea unui teritoriu şi a populaţiei sale. Nu sunt singurele întrebări dar s-ar putea să fie extrem de importante.

Pentru a înţelege, fie şi parţial, măcar o parte a răspunsurilor la unele întrebări trebuie să avem în vedere că cercetarea istorică, coroborată cu unele izvoare scrise, ar putea da o anume imagine. Numai că cercetarea arheologică este cu mult rămasă în urmă faţă de alte zone ale fostului Imperiu roman. Să luăm, de pildă întinderea fostei provincii – de fapt a fostelor provincii Dacia. Dacă ne ghidăm după un izvor antic, Dacia ar fi avut cca. un milion de pasi de jur împrejur. Este vorba de pasul roman, ca măsură pentru lungime. Luând de bună această informaţie, ea se poate verifica pe teren urmând linia fortificaţiilor – castre, castella, burguri, turnuri de semnalizare – amplasate la „frontierele” provinciei, ca parte a sistemului defensiv roman, limes-ul. În această perspectivă Dacia romană cuprindea Banatul, zona intramontană a Transilvaniei (Ardealul de astăzi), şi zona Mehedinţi-Oltenia. Mai poate fi integrată o fâşie, la est de Olt –cca.50 km – până la linia de fortificaţii cunosciută sub denumirea de „ limes Transalutanus”. Rămân în afară Bihorul, Maramureşul, Moldova, Muntenia. Dobrogea făcea parte din altă provincie (Moesia Inferior) cu mult înainte de cucerirea unor teritorii dacice. Deci fenomenele legate de istoria apartenenţei la statul roman trebuie văzute doar pentru teritoriile mai sus amintite. Să fie oare aşa? Din datele arheologice se pare că nu.

Ce s-a întâmplat în teritoriile provinciei Dacia? În primul rând ceva similar tuturor provinciilor europene ale Romei. A fost elaborată şi votată în Senat o lege pentru noua provincie. Nu ştim ce prevedea ea decât prin comparaţie cu legile elaborate pentru alte provincii. Apoi, în conformitate cu organizarea tipică a lumii romane, noua provincie a intrat într-un gen de confederaţie, cu o largă autonomie faţă de centru, avându-şi propriile reguli de guvernare, cu excepţia câtorva domenii:apărare, fiscalitate, politică externă, ierarhiile sociale etc. Am putea spune, fără teama de a greşi prea mult, că o parte a Daciei a intrat şi a început să facă parte din prima uniune europeană a istoriei continentului!

Una dintre problemele care au frământat mult cercurile de specialitate a fost legată de soarta populaţiei autohtone aflate sub autoritatea statului roman. Ce s-a întâmplat cu populaţia dacică? A rămas în cadrele provinciei, s-a refugiat, a avut o soartă „ specială”? Aceste întrebări dar şi altele au fost rostite şi nu odată. Poate că totul porneşte de la exprimarea lui Eutropius care scria că în urma războaielor Dacia a fost „sectătuită” de bărbaţi, drept pentru care romanii au adus oameni din întreg Imperiul. Numai că autorul citat scris prin secolul al IV-lea şi nu prea avea dreptate. În primul rând pentru că oricât de mari ar fi fost pierderile în timpul războaielor, acestea nu au putut afecta prea mult ceea ce am numi astăzi populaţia necombatantă. Este o idee total eronată aceea potrivit căreia toată populaţia masculină a unui spaţiu-în cazul nostru al Daciei-participa sau ar fi participat la conflagraţie. La lupte participau numai cei care aveau o cât de cât legatură cu meseria armelor. Este greu de crezut că nişte agricultori sau chiar păstori ar fi fost de folos pe câmpul de luptă.

Nicăieri şi niciodată în antichitate şi mai apoi până în epoca modernă războiul nu a fost o problemă care să aducă „războiul întregului popor” în realitate. Ideea unei populaţii decimate de război este o năstrusnicie necunoscută epocii în cauză. De asemenea absurditatea unei lichidări fizice a populaţiei din partea armatei romane. Cine cunoaşte cât de cât istoria Romei va constata că niciodată, nicăieri nu s-a întâmplat aşa ceva. Ca atare, în noua provincie au existat şi au continuat să trăiască daci ca în oricare din teritoriile care au intrat în componenţa Imperiului. La fel s-a petrecut cu galii, cu hispanii sau cu britannii. Nu vedem de ce în Dacia ar fi fost altfel. Mai trebuie adăugat că adăugarea sintagmei de „daci liberi” pentru popuaţia aflată în afara provinciei este bine calculată, pentru a impune ideea de „daci ocupaţi”, adică cei din Dacia romană. Un alt fals. Nimeni nu i-ar fi impiedicat pe „dacii ocupaţi” să părăsească provincia! Să devină liberi. În schimb dispunem de izvoare serioase (atât scrise câr şi arheologice) care atestă faptul că mase de daci din zona de nord au cerut şi au obţinut dreptul de a se aşeza în provincie. Despre un grup de cca. 12000 ştim sigur şi unde au fost amplasaţi.

Cre a fost soarta autohtonilor în cadrul provinciei? Nu foarte uşoară, cel puţin la început, deoarece înteritoriile intrate sub autoritatea statului roman s-au aplicat prevederi ale legilor romane. Or, se ştie, dacii au încălcat tratatele de alianţă (foedus) cu Imperiul şi nu odată. În urma ocupaţiei, populaţia a fost asimilată, juridic, unui statut inferior (dediticiii). Recâştigarea unor drepturi la alt nivel depindea de modul în care se integrau sau nu în cadrul lumii romane. Nici nu este de mirare că mulţi daci au găsit de cuviinţă să îşi câştige alt statut social prin angajarea în cardrele armatei romane, mai exact în rândul trupelor auxiliare. Era calea cea mai sigură, dar şi cea mai îndelungată (22-25 de ani de serviciu militar) pentru a obţine un statut socio-juridic superior celui de la 106-107. Desigur că şi alte modalităţi de integrare în cadrul noii societăţi ofereau posibilitatea depăşirii stării iniţiale.

Alţii, probabil cei mai mulţi au continuat să trăiască în vechile lor aşezări, să practice aceleaşi ocupaţii, să-şi vadă, altfel spus de viaţa lor obişnuită. Singurele comunităţi care au fost supuse unui tratament special – evacuare – au fost cele din zona montană a Sarmizeghetusei cât şi o parte a populaţiei aflată în zona dintre cursul Oltului în sectorul său ardelean şi munţi.

Mulţi autohtoni s-au aşezat în apropierea unor fortificaţii romane aflate pe linia de graniţă. Fie în acele aşezări din proximitatea unor castre, aşezări în care locuiau pe lângă meşteşugari, negustori, uneori familiile unor militari, fie în sate care aveau un anume gen de relaţie contractuală cu comandamentele militare, deservind unele unităţi militare. Le deserveau în primul rând prin practicarea agriculturii, creşterea unor turme de animale, alte munci în folosul armatei. Pentru că trebuie spus că, după 106, întreg teritoriul noii provincii a devenit „ager publicus” (proprietate a statului) supus legilor romane. Fiind proprietate publică, unităţile militare romane au obţinut aşa numitele teritorii de hrănire. Adică spaţii mai largi sau mai puţin largi de pe urma cărora trebuiau să-şi obţină necesarul de alimente, lemn de construcţii şi de foc, animale, nutreţ etc pentru traiul cotidian. Numai că militarii romani chiar dacă lucrau – şi lucrau uneori chiar pentru piaţă ! – nu făceau nici agricultură, nici nu creşteau animale. Terenurile de care dispuneau erau date în arendă şi lucrate de către autohtoni. Acesta este sensul corect al înţelesului relaţiilor bune între armată şi populaţia civilă aflată pe un asemenea teritoriu. Deci erau beneficii de ambele părţi. De altfel până în acest moment nu avem cunoştinţă de vreo revoltă a dacilor împotriva „ stăpânilor”. Pomenitele „revolte” ale autohtonilor pentru perioada de început a domniei lui Hadrianus sunt, de fapt, acţiuni ale romanilor împotriva unor grupuri de tâlhari (latrones în documente) nu împotriva unor „răsculaţi”. Desigur că au fost şi situaţii tensionate, că nu întotdeauna relaţiile au fost ideale. Dar situaţiile conflictuale nu au dus nici la răzmeriţe, nici la răscoale. Mai mult, putem bănui că evoluţia relaţiilor dintre romani şi autohtoni a continuat o curbă ascendentă, către normalitate, către firesc. O demonstrează inclusiv prezenţa unor materiale arheologice de origine sau de inspiraţie dacică în interiorul unor fortificaţii (castre), în unele cazuri chiar în interiorul clădirii comndamentului. Ceea ce, în perspectiva celui mai important proces istoric, definitoriu până astăzi, romanizarea, este un fapt de excepţie.  

În afara celor de mai sus am putea să vedem o evoluţie a populaţiei dacice şi prin prisma evoluţiei unor aşezări cert autohtone. Unele au rămas la un stadiu relativ identic celui de dinainte de 106, altele în schimb, au demosntrat o excepţională capacitate de a asimila elemente serioase ale civilizaţiei romane. Mă grăbesc să spun ca a civilizaţiei romane tipic provinciale! Pentru că sunt destui cei care cred că influenţa a venit din mediile italice sau chiar din rândul celor romane. Ceea ce este oarecum eronat. Nu au lipsit, desigur, influenţele italice, dar cea mai mare parte a lor au venit fie dinspre coloniştii veniţi din zona provinciilor occidentale, fie dinspre cea a trupelor proponderent recrutate tot din zona provinciilor occidentale. Oarecum „ didactic” am putea spune că influenţele italice se pot vedea mai bine în zona de staţionare a legiunilor (XIII Gemina şi zona Apulum;V Macedonica şi zona Potaissa) sau a singurei colonii de veterani pe care o cunoaştem, adică Ulpia Traiana. Logic, celelalte influenţe ar trebui să fie prezente în zona trupelor auxiliare, plasate mai ales pe frontiere. Numai că situaţia este ceva mai complexă şi o asemenea departajare nu-şi prea are sensul.

Ceea cce rămâne de spus fără îndoială este că schimbarea venită odată cu integrarea unei părţi a Daciei în cadrul lumii romane a fost profundă, de esenţă, dând o cu totul altă direcţie civiizaţiei locale. Nu este un lucru neştiut că tehnologiile romane, modul de viaţă roman, inclusiv cel al trupelor, modul de exploatare a resurselor etc erau net superioare oricărei forme anterioare. Amintesc aici fie şi numai banala producţie de ceramică de uz casnic (oale, căni, farfurii, blide etc) care până la cucerire erau produse obţinute fără a se utiliza roata olarului. Nu mai vorbesc de faptul că romanii practicau ceea ce noi numim producţia în masă. Să mai amintesc de gama extrem de largă de unelte, instrumente, obiecte destinate vieţii cotidiane? De modul de construcţie roman? Cred că sunt lucruri demult cunoscute dar cărora nu le acordăm importanţa cuvenită. Până şi celebrul vas de cult cu inscripţia nu mai puţin celebră „ Decebalus per Scorilo” este de... epocă romană! Iar textul – în limba latină-se traduce „ Decebal a făcut pentru Scorilo”, nu cum se mai scrie inclusiv la nivelul manualelor „Decebal fiul lui Scorilo”. În primul rând pentru că la vremea sa Decebal se numea ... Diurpaneus, primul nume fiind un supranume, mai apoi pentru că inscripţia este stampilată (tehnică necunoscută dacilor) şi se găseşte într-un spaţiu denumit de către specialişti drept „tabula ansata” (în traducere liberă „tablă, tabelă cu urechi”) tipică tot lumii romane. De altfel şi vasul, de mari dimensiuni a fost obţinut nu prin modelare cu mâna.

(Va urma)