Curtea de Conturi, o adevărată carte de istorie a României

Autor: Nicolae Noica

Poate că titlul acestui articol vă va șoca. Cum să fie Curtea de Conturi – o instituție a cărei menire reprezintă încă un mister pentru mulți – echivalată cu o carte de istorie a neamului?! Oricât ar părea de ciudat, de la înființarea ei prin Legea din 24 ianuarie 1864, emisă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Înalta Curte de Conturi a consemnat în documentele sale miraculoasa istorie a modernizării României.

Americanii au o vorbă: „Urmărește banii!”. Iar menirea Înaltei Curți de Conturi (ÎCC) a fost de la bun început să urmărească felul în care au fost alocați și cheltuiți banii publici. Citind rapoartele și concluziile consilierilor instituției, elaborate cu mai bine de un secol și jumătate în urmă, înțelegem altfel felul în care au apărut unele instituții fundamentale ale statului modern, cum a fost posibil miracolul arhitectonic care a schimbat fața Bucureștiului la sfârșit de secol XIX și început de secol XX, cu cât au fost plătiți proiectanții și executanții noilor edificii publice, cât au costat materialele de construcție, care a fost remunerația, pe funcții, a angajaților în abia născutele instituții.

Documentele Înaltei Curți de Conturi sunt istoria materială, concretă, a circulației banilor în epoca nașterii și formării civilizației române moderne.

Un tezaur de mărturii

Curtea de Conturi avea datoria de a întocmi și a publica, prin Monitorul Oficial, cu o lună înainte de deschiderea sesiunii ordinare a Adunării Legislative, „o expunere generală despre lucrările ei de peste an, însoțită și de un tablou relativ de stare a socotelilor examinate de dânsa”. Dacă studiem activitatea de control a acestei instituții fundamentale – păstrată cu grijă și respect la Arhivele Naționale, în Fondul Înaltei Curți de Conturi, în 2450 de dosare (180.000 de file) –, vom putea surprinde evoluția dezvoltării României de la 1864 și până la desființarea ÎCC, în anul 1948.

Dincolo de supravegherea judicioasă a cheltuirii banului public, actele întocmite reprezintă peste timp un tezaur de mărturii istorice despre instituții și clădiri publice care au contribuit la dezvoltarea României. Cum am putea numi altfel decât mărturii istorice documentele întocmite de Curtea de Conturi, care pun în evidență activitatea unor instituții cu cheltuielile și personalul lor și care, pentru lucrările publice, ne permit să înțelegem evoluția realizării lor, costurile efective și oamenii care le-au făcut posibile. O adevărată istorie!

Argumentele care susțin afirmația din titlu se găsesc în numeroasele controale „de socoteli”, întocmite de-a lungul anilor de Înalta Curte de Conturi. Dintre ele amintim: Comptul Academiei de la Sfântul Sava, Comptul Expoziției de la Paris, din 1867, Comptul spitalului Nifon, Comptul Bibliotecii Centrale din Iași, Comptul Școlii de Arte și Meserii, Comptul Depozitului General al Timbrelor, Comptul Grădinilor Publice, Comptul Căilor Ferate Roman-București-Vârciorova, Comptul depunerilor de îmbrăcăminte, efecte spitalicești și subzistență (1877-1878), Comptul bunurilor statului, Comptul generalului Fălcoianu pentru cumpărarea materialului de cale ferată de la guvernul rus, Comptul Direcției Pinacotecii și Școlii de Belle Arte din București și multe altele pe care le vom regăsi în Fondul Înaltei Curți de Conturi, care se păstrează la Arhivele Naționale. Iată câteva dintre dosarele Curții de Conturi:

Comptul Academiei de la Sfântul Sava

Hotărârea Înaltei Curți de Conturi privind comptul construcției Academiei de la Sfântul Sava între 1 octombrie 1857 și finele anului 1860, dată la 5 ianuarie 1866, prezintă etapele realizării lucrărilor. Ele au început în octombrie 1857 și s-au limitat la executarea fundațiilor. La 18 martie 1858 se încheie contract cu „arhitectorul” Mihai David, pentru lucrările de zidărie. Localul va fi gata la roșu în toamna anului 1860.

În vederea verificării cheltuielilor la înălțarea Palatului Academiei-Palatul Universității, ÎCC solicită la 28 noiembrie 1864 Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice „dosarele și condicele relative la noul edificiu al Academiei de la Sfântul Sava”, precizând că o parte îi fuseseră înaintate de fostul Minister al Controlului cu adresa nr. 521 din 21 martie 1864.

Ca urmare a verificării costurilor privind cheltuielile pentru construcția Palatului Academiei, făcute de consilierul Curții G. Platon și prezentate Înaltei Curți de Conturi, aceasta încheie Hotărârea nr. 35 din 5 ianuarie 1866, prin care decide: „Curtea statuează prin hotărârea de față numai cât privește gestiunea casierului Dl Costache Cernavodeanu, a cărui situație, după comptul menționat și după actele justificative, admite ca sumă a încasărilor, suma de 2.361.839,20”.

Cine citește cu atenție această hotărâre, pronunțată acum aproape 160 de ani, observă grija cu care înaintașii noștri verificau cheltuirea banului public, dar și felul în care solicitau administrațiilor controlate să recupereze prejudiciile, chiar dacă era nevoie de concursul „comandanților și ofițerilor polițienești”. Am fost surprins găsind și lista pentru recuperarea datoriilor zidarilor, care au primit bani în avans. Ea este semnată chiar de Președintele Curții, Alexandru Romalo.

Controalele erau atât de riguroase, încât socotelile erau notate până la o datorie de 20 de parale (subdiviziune a leului).

Comptul Expoziției de la Paris din anul 1867

Anul 1867 este cel al participării României la Expoziția Universală de la Paris. Știm bine ce eforturi s-au făcut ca să ne prezentăm onorabil la acest eveniment mondial, care a avut loc în anul zero al modernității noastre, cel în care a început să funcționeze Societatea Academică Română. Documentele Înaltei Curți de Conturi pun în evidență dimensiunea materială a acestui efort, fără de care prezența țării noastre nu ar fi fost posibilă. În anul 1865, Principatele Unite sunt invitate să participe la o Expoziție Universală.

După ce Alexandru Ioan Cuza a acceptat, Guvernul României l-a desemnat pe Alexandru Odobescu drept comisar general al Principatelor. României i se vor repartiza 1.000 de metri pătrați pentru a-și construi un pavilion propriu, separat de Turcia, puterea suzerană. Proiectarea pavilionului i-a revenit arhitectului francez Ambroise Baudry, care a realizat o combinație între biserica de la Curtea de Argeș și biserica Stavropoleos din București.

În același timp, Alexandru Odobescu a hotărât ca în interiorul pavilionului să fie expusă o machetă a Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeș, din lemn de tei și mesteacăn, realizată la scara 1/14 de sculptorul Karl Storck.

Astăzi, la 156 de ani de la marele eveniment, macheta standului României la Expoziția Universală de la Paris se găsește la Muzeul Storck din București. La 25 octombrie 1868, Comisia Română pentru Expoziția Universală de la Paris din 1867 transmite ministerului un „tablou de distribuirea după natura cheltuielilor a sumelor folosite în anii 1865, 1866, 1867 și 1868 cu participarea României la Expoziție”, din care amintim:

Ulterior, la 15 mai 1869, Ministerul Lucrărilor Publice înaintează Înaltei Curți de Conturi documentele spre verificare. De-abia în anul 1883, consilierul Înaltei Curți de Conturi, G. Lahovari, a întocmit Raportul 5269, pe care l-a înaintat Președintelui Curții, privind verificările făcute la Contul de cheltuieli pentru prezența României la Expoziția Universală de la Paris din anul 1867. Iată concluziile acestui raport:

„Să se constate și să declare de către Curte suma totală a creditelor acordate de Guvern în anii 1865, 1866, 1867 și 1868 împreună cu prețul obiectelor vândute la Paris în suma de lei 592.262,89.”
„Să se admită ca bune cheltuielile făcute atât de Minister de-a dreptul cât și prin Domnul Comisar Odobescu cu această ocazie în anii 1865, 1866, 1867 și 1868 în suma de lei 570.276,04.”

Ca urmare, Înalta Curte de Conturi ia în dezbatere referatul Domnului George Lahovari și observațiile procurorului, după care încheie hotărârea din 19 septembrie 1883.

Aceasta este semnată Gh. Lahovari, Em. Filipescu, C. G. Caramelu și P. Săvescu.

Este interesant de observat că suma alocată de Guvern pentru Expoziția de la Paris a reprezentat cca 0,41% din bugetul statului. Poate că ar fi util să comparăm aceste cifre cu cheltuielile bugetare de astăzi.

Grădinile publice și căile ferate

Anii ce au urmat declarării României ca regat au adus schimbarea la față a Bucureștiului. În câteva decenii de modernizare intensivă, Capitala și-a dobândit renumele de Micul Paris și a devenit un loc frecventat de turiști și de oameni pe care afacerile de tot felul îi aduceau în acest colț de lume.

Pe lângă palatele construite pe artera numită astăzi Calea Victoriei și cafenelele și restaurantele cu aerul lor parizian, farmecul Bucureștiului era dat și de numeroasele sale parcuri și grădini publice. Buna întreținere a acestora a stat mereu în atenția inspectorilor de la Înalta Curte de Conturi.

Comptul grădinilor publice

Printre preocupările Ministerului Lucrărilor Publice trebuie să amintim și pe cele referitoare la compturile de venit și cheltuieli ale grădinilor publice din Capitală. Cu multă responsabilitate, ele au fost înaintate Înaltei Curți de Conturi spre verificare.

Adresa nr. 150 din data de 10 ianuarie 1877, înaintată de Ministerul Lucrărilor Publice Curții de Conturi, are anexate compturile de credite delegate pe trimestrele I, II și III ale anului 1876, cu cheltuielile grădinilor publice. Aflăm că s-au acordat următoarele sume de bani:

lei 1466 Inginerului șef Pandele Tărușanu drept retribuție pentru personalul grădinilor publice pe luna ianuarie 1876;
lei 393,75 lui N. Knechtel, constructorul șef al grădinilor publice drept apuntamentele (salariul) sale pe luna ianuarie;
lei 1859,75 lui N. Knechtel retribuirea personalului grădinilor pe luna februarie;
lei 1500,00 Inginerului șef Pandele Tărușanu pentru procurarea a 30 bănci pentru grădina Mogoșoaia;
La 25 aprilie 1880, Consilierul Em. Filipescu ajutat de referentul I. Episcopescu, în urma verificărilor făcute comptului de venituri și cheltuieli al grădinilor publice din Capitală, încheie un raport cu cele constatate pe care-l înaintează Președintelui Curții.

Pe acest referat găsim rezoluția Președintelui Em. Grădișteanu: „În vederea Curții – secția a 2^a și parchetului”. Secțiunea a 2^aa ÎCC, alcătuită din consilierii M. Bâscoveanu, Em. Philipescu, C.G. Caramalău și substitutul de procuror N. Trăsnea, s-a întrunit, a cercetat referatul consilierului și a ascultat concluziile substitutului de Procuror, după care a încheiat hotărârea Nr. 153 din 5 mai 1880.

Documentul stipulează:

„Încasările făcute de D-nul W Knechtel în anul 1876 se admit în țifra de lei 60.662

Cheltuielile efectuate în același an se admit în țifră de lei 60.662

Nu rezultă nici un excedent la 31 decembrie 1876”.

Prin urmare, Curtea, „în unire cu concluziile D-lui substitut de Procuror”, hotărăște:

„D-nul N. Knechtel se declară aquitat de operațiunile sale ca șef al Grădinilor Publice din Capitală pe anul 1876 deoarece nu rezultă nici un excedent la 31 Decembrie 1876”.

Comptul Căilor Ferate Roman-București-Vârciorova

Un factor esențial în programul de modernizare a României în vremea lui Carol I l-au reprezentat extinderea și optimizarea transportului feroviar. Încă din anul 1868, prin Decretul Regal Nr. 1516, a fost promulgată legea prin care se concesiona lui B. H. Strussberg executarea și exploatarea unor linii de cale ferată în țara noastră. Printre ele a fost și calea ferată Roman-București-Vârciorova.

Lucrările încep chiar în anul 1868, iar în aprilie 1870, după cum nota Carol I în memoriile sale: „P. Donici (ministrul Lucrărilor Publice atunci, n.a.) constata că lucrările executate sunt bune și că construcția înaintează repede”.

La 27 decembrie 1870 se dă în exploatare întreaga porțiune de la Roman la București. Se realiza, astfel, mult dorita legătură între Iași și București. Între timp însă, relațiile dintre Guvern și Strussberg se deteriorează semnificativ. De aceea, la 5 iulie 1871 se votează o lege prin care concesiunea este anulată.

Berlinul reacționează violent. Bismarck, „Cancelarul de Fier”, amenință România și intervine pe lângă sultan pentru a-și apăra interesele financiare. La 18 martie 1871 vine știrea că Strussberg este arestat în Rusia (avea și aici concesiuni neonorate).

La 20 martie 1871, P.P. Carp este trimis ca agent diplomatic la Berlin pentru a facilita cointeresarea acționarilor. Tratativele au avut un rezultat mulțumitor. La 25 octombrie 1879, se anunță telegrafic de la Berlin că deținătorii de acțiuni s-au constituit în mod provizoriu în „Societatea acționarilor căilor ferate române”, finanțată de bancherul Bleichrӧder.

Societatea acționarilor contractează cu diferite întreprinderi terminarea lucrărilor și exploatarea lor. Însă, la 5 ianuarie 1875, societatea declară că a terminat fondurile. În această situație, Guvernul propune răscumpărarea căilor ferate concesionate. Discuțiile despre răscumpărare erau departe de a se încheia când țara intră în războiul din 1877. După război, negocierile sunt reluate la Berlin mai întâi de I. Kalinderu, apoi de D. A. Sturdza, căruia Bismarck, într-o discuție pe care o are cu el în vara anului 1879, îi spune: „Rezolvați cât se poate mai repede chestiunea, ca să ajungeți printre statele independente”.

Către finele lunii septembrie 1879, D.A. Sturdza semnează la Berlin, din partea Guvernului român, convenția pentru răscumpărare. La 26 ianuarie 1880, legea pentru răscumpărare este promulgată. Se creează, astfel, Direcția Regală a Căilor ferate Roman, condusă de generalul St. Fălcoianu. Printre dosarele păstrate în fondul înaltei Curți de Conturi de la Arhivele naționale, l-am găsit și pe cel referitor la Compturile Căii ferate Roman-București-Vârciorova, pe anul 1880.

Acesta scoate în evidență preocuparea Direcției Regale a Căilor Ferate Române pentru mijloacele de reparații și întreținere care să permită exploatarea eficientă a transportului pe cale ferată, dar și o balanță eficientă între venituri și cheltuieli. De aceea, la 10 decembrie 1881, Ministerul Lucrărilor publice transmite Înaltei Curți de Conturi, cu adresa 16438, spre verificare, raportul prezentat de Direcția Generală de Exploatare privind comptul definitiv încheiat pe anul 1880.

Raportul era însoțit de câteva acte:

„I. Bugetul de venituri și cheltuieli reale pe anul 1880;

II. Comptul exploatării cuprinzând indicațiunea pe categorii a cheltuielilor;

III. Bilanțul Administrației pe 31 Decembrie 1880, cu anexele a, b, c, d;

IV. Comptul general al Exploatării indicând suma de plată din partea Guvernului pentru acoperirea intereselor și amortizării;

V. Comptul curent al guvernului;

VI. Comptul lucrărilor de îmbunătățiri, procese etc.”.

Mai întâi se prezintă rezultatul exploatării CFR de către Direcțiunea regală în anul 1880:

venituri lei 16.170.403,36

cheltuieli lei 11.755.147,62

sau un excedent lei 4.415.255,93

Acest rezultat era apreciat drept „foarte satisfăcător”, deoarece: „Veniturile acestui an întreceau suma prevăzută prin buget cu aproape un milion, pe când cheltuielile au fost cu un milion și un sfert mai mici decât cele aprobate”.

După clarificarea unor aspecte cu ministrul, consilierul C. Racoviță, asistat de referentul At. Zmieureanu, întocmește referatul privind examinarea Compturilor Căii ferate Roman-București-Vârciorova, pe care-l înaintează președintelui Curții la 28 iunie 1885.

Ca urmare, Înalta Curte de Conturi – Secția I se întrunește în ziua de 6 iulie 1885, încheind hotărârea 320.

Controlul „socotelilor” la spitalele rurale din țară

În scopul îngrijirii populației rurale, printr-o lege din anul 1881, sunt stabilite normele de organizare și funcționare ale primelor spitale rurale din țara noastră.

Conform art. 207 din Regulamentul de administrare al spitalelor rurale, ele aveau obligația de a prezenta conturile de venituri și cheltuieli Înaltei Curți de Conturi, spre a fi controlate.

De aceea, printre dosarele aflate în fondul acestei instituții, la Arhivele Naționale am găsit câteva care privesc spitalele rurale de la Slatina, Strehaia, Florești, Horezu, precum și Spitalul Rural Nifon din județul Buzău, ale căror socoteli au fost cercetate de ÎCC.

Spitalul rural Nifon din județul Buzău

Din dosarul privind Conturile Spitalului Rural Nifon din județul Buzău pe anii 1884/1885, 1885/1886, reiese că economul spitalului între 1 septembrie 1883 și 18 septembrie 1884 a fost Ion Episcopescu.

După primirea Adresei nr. 869 din 11 februarie 1885 a Ministerului de Interne – Direcția Generală a Serviciului Sanitar privind contul Spitalului Rural Nifon, prin care se face cunoscut că „din gestiunea Dlui Ion Episcopescu nu figurează nicio sumă nejustificată”, președintele Emanoil Grădișteanu o repartizează consilierului Em. Filipescu spre cercetare.

Acesta va încheia două referate: unul pentru perioada 1 septembrie 1883 până la 31 martie 1884 și altul pentru perioada 1 aprilie 1884 până la 18 septembrie 1884. Din al doilea, reținem constatările:

„Având în vedere că după Comptul pe ultimul interval Aprilie – 18 septembrie se aleg:

Din această sumă ce s-a încasat după mandatele notate s-a făcut

Din referat reiese că medicul Spitalului Rural Nifon era Dr. Pastia, căruia i s-a dat din excedentul bănesc suma de „lei 140,29, restul din acomptul primit pe septembrie.” Acest referat va fi analizat în ședința ÎCC – secția II, alcătuită de George I. Lahovari, Em. Filipescu și C. Caramaliu, în ziua de 1 Martie 1885, când se încheie Hotărârea nr. 144, prin care Curtea declară:

„Operațiunile efectuate la Spitalul Rural Nifon pe intervalul 1 aprilie – 18 septembrie 1884 le-a constatat justificate și în baza Arh. 18 din Legea Organică a Curții, declară achitat Dl. Ion Episcopescu, ordonă totodată și degajarea garanției, ce ar fi având depusă, pentru această funcțiune ce a ocupat”.

Declarațiile privind tezaurul public

Documentele ÎCC reprezintă o adevărată istorie și mulțumită Declarațiilor generale privind contul tezaurului (bugetului) pe diverși ani. Ele trebuia să fie publicate în Monitorul Oficial și să fie depuse la biroul Adunării Deputaților, pentru a fi cunoscute.

Pe lângă declarațiile din dosarele de la Arhivele Naționale, am găsit la Biblioteca Academiei Române toate Declarațiile generale ale Înaltei Curți de Conturi privind cercetarea tezaurului public pe aproape 50 de ani (1860-1908), care reprezintă un adevărat tezaur. Prin cercetarea acestora am putut întocmi situația evoluției bugetului țării cu exactitate, pe fiecare an.

Articolul a fost publicat în numărul 271 al revistei „Historia”(revista:271), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: GETTY IMAGES, ARHIVELE NAȚIONALE, ARHIVA AUTORULUI, ARHIVA DORIN STĂNESCU, WIKIMEDIA COMMONS, WWW.CURTEADECONTURI.RO