Cursa pentru Caucaz şi „punctul fără întoarcere”

Sfârşitul anului 1941 adusese Wehrmachtul într-un prim impas în campania până atunci victorioasă de-a lun­gul şi de-a latul Europei. Contraofensiva sovietică de la Moscova nu mai putea fi subsumată unui procent gene­ral admis al incidentelor inerente unei campanii mili­tare. După pierderile umane suferite şi retragerea for­ţată din faţa porţilor capitalei URSS, Hitler a trebuit să admită că nu reuşise să-şi distrugă adversarul într-o campanie-fulger, prognoza sa optimistă cu privire la prăbuşirea colosului sovietic din prima lovitură dovedindu-se eronată. Acest insucces, coroborat cu intrarea în război a SUA, angaja practic Germania într-un război global şi de durată, în care resursele totale (militare, umane, economice, energetice etc.) ale părţilor beligerante aveau să fie decisive.

În această perspectivă, alegând obiectivele campaniei din 1942, Hitler a judecat corect situa­ţia, până la un punct. Pentru a face faţă unei confruntări de durată, Germa­nia avea absolută nevoie de resurse necesare susţinerii unui asemenea război şi ele trebuiau cuce­rite câtmai repede, atâta timp cât Wehrmachtul mai putea spera să deţină iniţiativa strategică. Fereastra de timp întrevăzută de Führer se întindea până în 1943, când anticipa (corect, de altfel) că Aliaţii vor deschide un al doilea front în Europa. De asemenea, cucerirea zăcămintelor petrolifere de la Maikop, Groznîi şi Baku, fixată ca obiectiv, ar fi privat totodată adversarul de o sursă de carburant vitală.

Ideea cuceririi zonei petrolifere dintre Marea Neagră şi Marea Caspică nu era nouă şi nici nu îi aparţinea în întregime lui Hitler. Încă din februarie 1941, într-un memorandum, generalul Georg Thomas, şeful Departamentului Economiei de Război şi al Armamentelor, sublinia că atingerea liniei Volga-Arhanghelsk, stabilită ca limită a înaintării germane în campania din 1941, trebuia dublată de cucerirea zonei Caucazului, ceea ce ar fi determinat o reducere considerabilă a producţiei de război sovietice (în deceniul patru al secolului XX, înainte de începerea războiului, facilităţile industriei de apărare fuseseră redislocate în adâncimea teritoriului sovietic, din Urali până în Siberia). Ideea că „numai” cucerirea Ucrainei (implicit, a bazinului Donului, cu importantele sale resurse de cărbuni), nedublată de ocuparea zonei petrolifere Baku, ar fi fost lipsită de valoare a fost imediat îmbrăţişată de Hermann Göring. Înaltul Comandament al Wehrmachtului (OKW) – între puţinele idei pe care istoria le-a reţinut în sarcina liderului acestei structuri, feldmareşalul Wilhelm Keitel, se numără obsesia pentru combustibil – adusese ca argument suplimentar informaţia că, în raport cu planificarea operaţiilor în Est, începând din septembrie 1941, trupele germane aveau să se confrunte cu un deficit lunar de 300.000 de tone de petrol mineral. Chiar şi Secţia Operaţii a Statului Major al Armatei de Uscat, ostilă din principiu fixării unor obiective economice, a admis că, după terminarea operaţiei „Barbarossa”, un raid ar fi trebuit îndreptat spre mult-râvnitele resurse caucaziene.

Pe acest fond, încă din august 1941, Hitler punea mai presus de ocuparea/scoaterea din funcţiune a centrelor industriale „distrugerea sau capturarea resurselor de materii prime”. Se spune chiar că o astfel de revelaţie l-ar fi făcut să acorde mult mai puţină importanţă Moscovei, a cărei cucerire era obiectivul primordial al ofensivei planificate a Wehrmachtului din 1941. De altfel, încă din octombrie 1941, Hitler i-a destăinuit contelui Ciano că următorul obiectiv al Wehrmachtului avea să fie Caucazul. Urmărit de acest obiectiv, el avea să consemneze în Directiva nr. 39, din 8 decembrie 1941, necesitatea ca Grupul de Armate „Sud” să ocupe linia Donului inferior şi a Doneţului pentru a crea condiţii favorabile pentru operaţiile de primăvară în această direcţie.

Importanţa resurselor de petrol din Transcaucazia este atestată şi de faptul că, după Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939) – Germania şi URSS fiind pe atunci aliate –, autorităţile britanice şi engleze studiaseră posibilitatea distrugerii lor preventive. Neville Chamberlain, prim-ministrul britanic, spunea că astfel s-ar fi putut lovi două păsări cu aceeaşi piatră, adică s-ar fi redus, prin efecte, puterea industrială a Moscovei, ceea ce i-ar fi temperat tendinţele expansioniste, şi ar fi fost reduse şansele Germaniei de a folosi resursele pe care le căuta cu disperare.

„Soarta războiului va fi hotărâtă în Est”

De asemenea, intrarea SUA în război accentuase globalizarea conflictului şi impunea mutări şi dincolo de Europa. Fixând obiectivele campaniei din 1942, Hitler oferea oportunitatea unei manevre intercontinentale:înaintarea dincolo de Baku deschidea posibilitatea unei joncţiuni cu forţele lui Rommel din Africa de Nord, aducând, se credea, Turcia în tabăra Axei. Ar fi fost ameninţate astfel posesiunile britanice din Orientul Apropiat şi Suezul, considerate „călcâiul lui Ahile” al Imperiului Britanic, şi s-ar fi creat condiţii pentru „marele plan” de invazie continentală a Asiei. De asemenea, legând Marea Neagră cu Mediterana şi, în perspectivă, cu Oceanul Indian, marile puteri ale Axei, Italia, Germania şi Japonia, ar fi căpătat o legătură maritimă. Privite din perspectiva de astăzi, asemenea planuri pot părea marcate de celebra scenă în care Dictatorul, întruchipat de Chaplin, prestează un număr de virtuozitate cu globul pământesc. Atunci însă nu numai Hitler gândea în aceşti termeni:Statul Major al Marinei de Război a înaintat, în martie 1942, un studiu axat pe aceste idei, pe care generalul-colonel Franz Halder, şeful Statului Major al Armatei de Uscat, l-a dezavuat (în particular, bineînţeles) ca fiind „un vis cu continente”. Führerul l-a văzut însă ca pe o posibilă continuare a operaţiilor planificate pentru 1942, pentru că scoaterea din joc a URSS rămânea obiectivul numărul 1 al războiului purtat de Germania. „Soarta războiului va fi hotărâtă în Est”, susţinea şi Halder, în martie 1942, pe atunci încă împărtăşind aceleaşi idei ca şi comandantul suprem.

Scopul principal al operaţiilor ce urmau să fie declanşate era recăpătarea iniţiativei şi distrugerea forţelor care se mai aflau la dispoziţia comandamentului sovietic, precum şi interceptarea căilor de comunicaţii cu centrele industriei de război, ceea ce însemna, cel puţin în prima parte, o reluare a obiectivului fixat de „Barbarossa” (era, implicit, o recunoaştere a eşecului acesteia). De altfel, această continuare era invocată în stabilirea obiectivelor celor trei grupuri de armate:în timp ce în centru frontul rămânea nemişcat, principala operaţie urma să se desfăşoare în sud, pentru distrugerea inamicului în zona Don, pătrunderea în Caucaz, securizarea câmpurilor de petrol şi a trecătorilor. Dacă se întruneau condiţiile meteorologice necesare şi dacă existau forţe disponibile, avea să se treacă apoi la ocuparea Leningradului.

La ofensivă urmau să participe toate forţele disponibile, germane şi aliate

Era o restrângere evidentă a obiectivelor în raport cu „Barbarossa”, dictată nu numai de gândirea strategică invocată anterior, ci şi de pierderile umane şi materiale suferite de Wehrmacht din iunie 1941 până în primăvara lui 1942. Acesta era şi motivul pentru care la operaţii urmau să participe toate forţele disponibile, germane şi aliate. La data emiterii directivei, ofensiva diplomatică de iarnă a Reichului la Roma, Budapesta şi Bucureşti, folosind arhicunoscuta, dar eficienta metodă a „morcovului şi bâtei”, dăduse roadele aşteptate, cei trei aliaţi urmând să trimită efective importante pe Frontul de Est. Declanşarea ofensivei spre Caucaz trebuia să fie precedată de operaţii locale de rectificare a frontului, de curăţarea Peninsulei Kerci (estul Crimeii) şi de ocuparea Sevastopolului (se elimina astfel orice posibilitate a armatei sovietice să opereze în spatele forţelor care avansau spre est şi sud). De asemenea, trebuia redus intrândul sovietic al frontului în zona Izium (sud-est Harkov). Operaţia principală, spre Caucaz, urma să se desfăşoare în faze succesive, de la nord spre sud, obiectivele intermediare fiind Voronej, o zonă la sud de acest oraş, ocupându-se astfel aliniamentul Donului, apoi Stalingradul, pe Volga (una din limitele înaintării stabilite prin „Barbarossa”). Stalingradul, care se va dovedi fatal ofensivei germane, trebuia să fie ori ocupat, ori să se găsească în bătaia artileriei grele, ţelul fiind întreruperea activităţii industriale şi a transporturilor pe Volga. În faza finală, urma înaintarea în Caucaz. Deoarece această ultimă fază însemna o descoperire a forţelor angajate în ofensivă, pe Don urma să fie constituit un front defensiv, garnisit în principal cu armatele aliate. Denotând cunoaşterea adversităţilor existente între Bucureşti şi Budapesta, directiva prevedea în mod expres dispunerea trupelor celor trei ţări pe acest front:la nord, ungurii, la centru, italienii, iar la sud, românii.

Să remarcăm că documentul invocat prevedea ca primele trei faze să se desfăşoare sub forma unor duble învăluiri (manevră indicată de Hitler pentru a strânge cât mai rapid frontul de încercuire şi a anihila şi captura complet adversarii, modelul invocat fiind cel al bătăliei de la Viazma, Briansk, din octombrie 1941), în care flancul stâng avea să fie mai puternic şi mai mobil (trupe motorizate şi blindate). Să notăm de asemenea şi o indicaţie, care pare a trăda spiritul Blitzkriegului, şi anume ca trupele motorizate şi blindate să nu avanseze prea repede şi să piardă legătura cu infanteria. Din punctul de vedere al experienţei trăite de români în bătăliile din Cotul Donului şi Stepa Calmucă, naşte semne de întrebare prevederea referitoare la apărarea antitanc ce trebuia organizată pe Don. Considerate, în directivă, extrem de importante, lucrările defensive de acest gen urmau să fie echipate complet, având în vedere presupunerea că aveau să îndure şi rigorile iernii ruseşti. Or, înzestrarea cu mijloacele antitanc, pe care al Treilea Reich promisese că o va realiza chiar pe câmpul de luptă, a rămas la stadiul de promisiune şi a constituit una din principalele plângeri ale părţii române.

Subestimarea sovieticilor

Directiva corespunde în mare parte viziunii strategice a comandamentului german, a lui Hitler în special, dar conţine câteva formulări – mai ales subestimări ale adversarului – care pun sub semnul întrebării valoarea sa ca document de planificare strategic-operativă. Istoria consemnează faptul că textul final era varianta energic revizuită a unui proiect înaintat de Statul Major de Operaţii al Wehrmachtului (Alfred Jodl) şi avea la bază ideea operativă referitoare la folosirea trupelor de uscat expusă de Franz Halder la 28 martie 1942 şi aprobată în principiu de Hitler. În preambulul documentului se face afirmaţia că, drept urmare a contraofensivelor ratate întreprinse de sovietici la cumpăna anilor 1941-1942, aceştia au suferit pierderi umane şi materiale severe, epuizându-şi astfel majoritatea rezervelor necesare unor operaţii viitoare. Această subestimare avea să aibă consecinţe nefaste asupra mersului operaţiilor şi era consecinţa unor informaţii insuficiente, sau prost coroborate, relative la forţa armată a URSS. Nu este întâmplător faptul că Halder a decis, chiar înaintea emiterii directivei, numirea la şefia Secţiei Armate Străine Est (Fremde Heere Ost) a locotenent-colonelului Reinhard Gehlen, un bun profesionist în culegerea şi interpretarea informaţiilor (va face o carieră remarcabilă în timpul Războiului Rece). Analizele înaintate de acesta, mult mai apropiate – ca evaluare – de realitate, nu au fost în măsură să schimbe în mod decisiv hotărârile Führerului.

După război, foştii comandanţi germani i-au imputat lui Hitler decizia de a fixa ofensivei un obiectiv economic (implicit, politic) în dauna unuia militar (Moscova sau Leningradul). Mai mult, Franz Halder şi alţii au lăsat impresia că Statul Major al Armatei de Uscat ar fi avut ca alternativă la „Fall Blau” un plan care prevedea o defensivă strategică pe Frontul de Est. Cercetări ulterioare au probat că un asemenea plan nu a existat, iar ideile contrare planificării impuse de Hitler, dacă au existat, nu au fost afirmate în mod public şi, cu atât mai puţin, în faţa comandantului suprem.

Începutul sfârşitului

În conformitate cu cele stabilite în directivă, au fost declanşate mai întâi operaţiile pregătitoare pentru marea ofensivă. Astfel, între 8 şi 14 mai 1942, trupe germane şi române curăţă Peninsula Kerci, anihilând forţele sovietice de aici şi deschizând drumul spre Caucaz.Lichidarea pungii de la Izium a fost precedată în mod neaşteptat de ceea ce s-a numit a doua bătălie pentru Harkov, declanşată la 12 mai 1942 prin ofensiva armatelor conduse de mareşalul Semion Timoşenko. Armata 6 germană (alături de care lupta şi Corpul 6 Armată român), pregătită pentru declanşarea operaţiilor de rectificare a frontului, a fost în măsură să reziste atacului şi să pornească la contraofensivă (17 mai 1942). Confruntarea s-a soldat cu mari pierderi pentru armata sovie­tică, cauzate de slaba conducere a operaţiilor, dar şi de unele informaţii eronate furnizate de o sursă altfel de mare încredere:„Lucy” (Rudolf Rössler). Aceasta a determinat comandamentul sovietic ca, în perioada imediat următoare, să nu dea crezare informaţiilor furnizate de această sursă, dar şi de altele, care avertizau despre planurile germane pentru vara lui 1942, considerându-le o intoxicare a adversarului. Nici măcar documentele originale găsite asupra maiorului Reichel, prăbuşit cu avionul în liniile inamice, nu au fost considerate surse veridice, deşi, la germani, această întâmplare a însemnat destituirea – şi trimiterea în faţa Curţii marţiale – a comandantului şi a şefului de stat-major ai Diviziei 23 Blindate.În pofida acestui incident, la 28 iunie 1942, Grupul de armate „Sud” începe progresia spre est şi, la 6 iulie, Gruparea von Weichs ocupă Voronejul. Cele două zile pierdute de forţele blindate în aşteptarea infanteriei vor fi considerate apoi ca decisive pentru dezvoltarea operaţiei spre sud-est. Faza a doua a operaţiei „Blau” se va dovedi mai curând o lovitură în gol.

Ceva mai devreme, la 1 iulie, trupele germane şi române de sub comanda lui Erich von Manstein ocupaseră Sevastopolul, acesta câştigându-şi astfel bastonul de mareşal. Eliminarea ultimelor rezistenţe din Crimeea, la 4 iulie, oferea trupelor române şi germane posibilitatea de a trece peste Strâmtoarea Kerci şi a începe curăţarea litoralului estic al Mării Negre, către Novorossiisk.La 23 iulie, Rostovul cade şi, astfel, poarta spre Caucaz este deschisă. Puţin după aceea, Stalin transmite faimosul ordin care pretinde trupelor drept singură conduită „Niciun pas înapoi”, un slogan care a dat rezultate nebănuite la Stalingrad. Era totuşi prea puţin pentru a stăvili înaintarea trupelor germane, dar s-a dovedit suficient pentru a o întârzia.

Intervenţia lui Hitler

Într-o situaţie care era, în linii mari, favorabilă Wehrmachtului, Hitler emite Directiva nr. 45, care prevede ocuparea concomitentă a Stalingradului şi a Caucazului, o schimbare majoră faţă de Directiva nr. 41, unde cele două obiective trebuiau atinse succesiv. Noua directivă, considerată aproape unanim drept mostra irefutabilă a dilentantismului lui Hitler în planificarea şi conducerea operaţiilor militare, fusese precedată, la 7 iulie, de constituirea Grupului de Armate „A”, pus sub comanda feldmareşalului Wilhelm von List, şi care avea drept obiectiv Caucazul. Tentativa feldmareşalului Fedor von Bock, comandantul Grupului de Armate „Sud”, de a protesta împotriva acestei măsuri şi a modificărilor operate de Hitler în planul iniţial, s-a soldat cu demiterea sa imediată. Pentru von Bock (62 de ani) era a doua, şi ultima, demitere;prima se produsese la 18 decembrie, pe când comanda Grupul de Armate „Centru”. Aşa se face că Grupul de Armate „B”, pentru care Directiva nr. 45 stabilea ca obiectiv iniţial Stalingradul, iar ca obiectiv ulterior, deplasarea către Astrahan (operaţia „Fischreiher”), urma să fie condus de Maximilian von Weichs. Grupul de Armate „A”, comandat de von List, trebuia mai întâi să anihileze adversarul scăpat la sud de Don în zona de la sud şi sud-est de Rostov. Apoi, forţele sale aveau să ocupe litoralul Mării Negre, concomitent cu înaintarea spre Maikop, Groznîi şi, ca punct final, Baku. Dar criza de comandament, anunţată de schimbarea intempestivă a lui von Bock, avea să reizbucnească la începutul lui septembrie. Totul a început de la raportul înaintat de Jodl, la 7 septembrie 1941, la întoarcerea dintr-o vizită la comandamentul Grupului de Armate „A”, ale cărui concluzii au stârnit reacţia furioasă a lui Hitler. Un prim rezultat a fost demiterea lui Wilhelm von List, comanda grupului urmând să fie exercitată de Hitler însuşi (care mai deţinea şi comanda Wehrmachtului şi pe cea a Armatei de Uscat). Câteva zile mai târziu, la 24 septembrie, a venit rândul lui Halder, înlocuit cu mai tânărul Kurt Zeitzler (până atunci şef de stat-major la grupul de armate comandat de feldmareşalul von Rundstedt). Schimbările puteau continua, fiind vizată şi înlocuirea lui Keitel (cu Kesselring) şi a lui Jodl (cu Paulus), dar au fost amânate pentru perioada de după sfârşitul operaţiilor în curs.

Furia liderului nazist nu s-a limitat la demiterea comandanţilor. Hitler a văzut în evenimentele din acele zile o manifestare a incapacităţii vechiului corp de comandă de a se adapta la cerinţele impuse de ceea ce credea că reprezintă noua manieră de conducere a operaţiilor militare. Dacă, de obicei, după o astfel de criză, Führerul dădea semnalul reconcilierii cu corpul de comandă, de astă dată el a decis să restrângă pe cât era posibil relaţiile cu generalii săi, care nu se mai bucurau nici de salutul zilnic, nici de onoarea de a lua prânzul sau cina împreună cu el. În plus, iritat că toate victoriile erau asumate de generali, în timp ce înfrângerile îi erau imputate în exclusivitate lui, a luat hotărârea ca lucrările conferinţelor de comandament să fie stenografiate, pentru ca istoria să consemneze adevărul şi nu minciunile. De asemenea, l-a numit pe fidelul general Rudolf Schmundt, adjutantul-şef, ca şef al Biroului Personal al Armatei de Uscat, ceea ce îi permitea un control deplin asupra ofiţerilor germani. Se spune chiar că ar fi încercat să îi impună nou-numitului Zeitzler două ordine în care se stipulau trecerea în rezervă a generalilor şi feldmareşalilor trecuţi de 60 de ani şi, respectiv, renunţarea la lampasurile şi insigna care îi individualizau pe ofiţerii de stat-major. Toate aceste măsuri erau văzute ca o ultimă lovitură dată „spiritului de Zossen (locul tradiţional de dislocare a statului major german)”în favoarea naţional-socialismului. Zeitzler, deşi fidel nazismului, a refuzat să-şi înceapă mandatul cu astfel de măsuri şi a rezistat destul de bine ieşirilor nervoase ale lui Hitler. Dacă lui Halder, acesta îi reproşa că făcuse Primul Război Mondial „legat de scaun” şi că nu avea nici măcar o tresă care să marcheze faptul că a fost rănit (aşa cum fusese el), când a încercat aceeaşi figură cu Zeitzler, acesta i-a replicat că obţinuse gradul de locotenent pe câmpul de luptă şi că fusese de două ori rănit, ceea ce i-a atras admiraţia lui Hitler.

Lucrări recente susţin că reacţia disproporţionată a lui Hitler a fost generată nu atât de comportamentul generalilor săi, ci mai ales de înţelegerea faptului că obiectivele operaţiei „Blau” nu mai puteau fi atinse până la venirea iernii, ceea ce deschidea o perspectivă sumbră pentru evoluţia frontului de est şi, în general, a războiului. Doar el însuşi afirmase că fără petrolul de la Groznîi şi Baku războiul era ca şi pierdut de Germania. Evoluţia ulterioară a operaţiilor avea să-i confirme aceste premoniţii sumbre. Înaintarea în Caucaz nu a reuşit să depăşească Novorossiiskul pe litoral şi Orjonikidze în centru, ocuparea câmpului petrolifer de la Maikop fiind o palidă şi, mai ales, ineficientă compensaţie. Dar lovitura decisivă a venit din zona Stalingradului, unde asediul concentric lansat la Armata 6 şi Armata 4 Blindată a ratat nu numai grosul trupelor aflate în defensivă, dar şi ocuparea oraşului din mişcare. Rezistenţa sovietică a transformat o victorie ce părea la un moment dat facilă într-o bătălie de uzură care a absorbit majoritatea forţelor Wehrmachtului de pe această direcţie şi a permis sovieticilor să se pregătească pentru contraofensivă.

Comandantul Armatei 6 germane:Friedrich Paulus

Este momentul să spunem câteva cuvinte şi despre Friedrich Paulus (în mod greşit, botezat cu un „von” în multe lucrări), comandantul Armatei 6 germane. Născut la 23 septembrie 1890, la Breitenau-Gershagen, a încercat să fie admis la marină, dar nu a reuşit. După o tentativă de a urma Dreptul la Marburg, Paulus s-a înscris într-un regiment prusian şi, în 1911, a ieşit locotenent. Un an mai târziu se va căsători cu Elena Constanţa (Coca) Rosetti-Solescu, ai cărei fraţi serveau în acelaşi regiment cu Paulus. Au avut trei copii, o fată (Olga) şi doi băieţi gemeni, amândoi ofiţeri în al Doilea Război Mondial (Friedrich, mort în 1944 la Anzio–Netunno, şi Ernst Alexander, rănit la Harkov). A luptat în Primul Război Mondial, la Verdun şi în România (cu Corpul Alpin), pacea găsindu-l cu gradul de căpitan. S-a specializat ca stat-majorist şi a deţinut ultima comandă, înainte de Armata 6, în 1934, la o unitate de motorizate. General-maior, a urcat în carieră la începutul războiului, în 1939, devenit şeful de stat-major al Armatei 10 germane, comandate de impetuosul general Walther von Reichenau (uşor de recunoscut dorită nelipsitului monoclu). Complet diferiţi ca origine socială şi ca temperament, cei doi au format un binom omogen, care a făcut campaniile din Polonia, Franţa şi Belgia, apoi pe cea din Est (Armata 10 devenise între timp în Armata 6). Pentru o perioadă, de la sfârşitul anului 1940 până în 1941, a fost adjunctul lui Halder la Statul Major al Armatei de Uscat şi s-a ocupat, între altele, de elaborarea planului „Barbarossa”. Alegerea sa într-o astfel de funcţie se datora faptului că era considerat, alături de von Manstein, unul dintre cei mai talentaţi tacticieni. Legătura cu Halder avea să-i fie de folos la începutul anului 1942, când moartea subită a lui von Reichenau (un atac de cord, provocat, se pare, de un cros matinal la minus 20 de grade!) a ridicat problema numirii unui nou comandant al Armatei 6. Iniţiat în conducerea trupelor, dar ca stat-majorist, meticulos şi rigid, ghidat mai presus de toate de simţul datoriei, nu a fost, poate, comandantul cel mai potrivit pentru a croi o altă soartă Armatei 6 şi, cine ştie, întregii confruntări de la Stalingrad. Fronda sa a fost limitată la câteva plângeri adresate lui Halder, simţul datoriei dictându-i să rămână în încercuire aşa cum suna ordinul lui Hitler. Totuşi, acelaşi simţ al datoriei nu l-a împins la sinucidere, după cum a mizat Hitler atunci când l-a înaintat feldmareşal.

Contraofensiva sovietică declanşată la 19 şi 20 noiembrie, în cotul Donului şi la sud de Stalingrad, a depăşit apărarea rarefiată a trupelor române şi a închis încercuirea la 23 noiembrie. Deşi surprinzătoare, acţiunea sovietică – o dublă învăluire precum cea recomandată de Hitler în Directiva nr. 41 – putea fi combătută prin retragerea rapidă a forţelor Armatei 6, interzisă de ordinul lui Hitler şi neîndrăznită de Paulus, şi/sau prin riposta unor puternice forţe blindate, care nu existau în zonă la acea dată. Tot ceea ce s-a încercat ulterior, inclusiv operaţia „Wintergewitter” condusă de von Manstein, a consumat inutil forţe şi mijloace, în absenţa unei tentative de amploare pentru ieşirea din încercuire. Mult-invocatul model al pungii de la Demiansk, la sud de Stalingrad, unde trupele germane rezistaseră timp de mai bine de două luni (februarie-aprilie 1942) până la despresurare şi fuseseră alimentate tot printr-un pod aerian, s-a dovedit în acest caz păgubos.

„Un punct fără întoarcere”

Originea catastrofei de la Stalingrad se găseşte fără îndoială în obiectivele, justificate din punct de vedere strategic sau geopolitic, dar nerealiste din perspectiva forţelor la dispoziţie, fixate de Directivele 41 şi 45, cu atât mai mult cu cât ele trebuiau atinse concomitent cu anihilarea majorităţii forţelor adverse (bătălia decisivă). Aşa s-a ajuns ca, în noiembrie 1942, poziţiile Armatei 6 germane, în mare parte nesustenabile din punct de vedere logistic, ca şi cele ale aliaţilor italieni, unguri şi români, să fie mai degrabă o invitaţie la ofensivă pentru sovietici. Optimismul generat de prognoza greşită că adversarul se afla în pragul colapsului din punctul de vedere al rezervelor umane şi materiale şi credinţa excesivă în superioritatea trupelor proprii pot fi considerate în mare parte responsabile pentru fixarea unor obiective atât de îndepărtate în spaţiu. Erorile de estimare a forţelor adverse din perioada planificării operaţiei „Blau” au fost amplificate de incapacitatea structurilor de informaţii germane de a descifra la timp amploarea şi rostul pregătirilor sovietice, „maskirovka” dovedindu-se neaşteptat de eficientă. Dacă până atunci, în unele momente, Hitler îşi depăşise corpul de comandă în înţelegerea şi fixarea obiectivelor ofensivei, dar fusese trădat de amatorismul său în calculul riguros al forţelor necesare atingerii lor, încăpăţânarea de a ocupa Stalingradul, un obiectiv lipsit de importanţa ce i-o atribuia, mai ales după Directiva nr. 45, nu este egalată, ca eroare, decât de interdicţia de retragere transmisă Armatei 6.

O sumă de erori, nu toate putând fi puse numai în seama lui Hitler, au condus la deznodământul tragic de la Stalingrad. A fost acesta momentul de răscruce al războiului (cu varianta „momentul psihologic”, la istoricul militar Anthony Beevor)? Monumentala lucrare a Institutului german de Istorie Militară (Germany and the Second World War) – pe ale cărei ipoteze ne bazăm o bună parte din prezentarea de mai sus – susţine că nu putem vorbi de „răscruce” sau „cotitură” a războiului mondial, în ansamblu, atâta timp cât toate datele arată că al Treilea Reich nu avea cum să îl câştige. În privinţa războiului în Est, unde Wehrmachtul a fost de două ori pe punctul de a determina colapsul adversarului (în iarna lui 1941 şi în vara lui 1942), autorii amintitei lucrări cred că mai potrivit ar fi „punct fără întoarcere”, în sensul sfârşitului unui proces de diminuare progresivă a şanselor de obţine victoria.