Curiozităţi din istoria medicinei antice chineze

Medicina chineză antică, premergătoare instalării dinastiilor, are un caracter magic, ea fiind exercitată de vrăjitori, șamani și preoți, prin 4 tehnici impropriu spus medicale, ele fiind de fapt procedee cu caracter medical, și anume; pu, sen, ceu și tsiu. Pu reprezenta cercetarea voinței cerului prin examinarea trăsăturilor apărute sub examinarea focului pe un strat de cerneală întins pe o carapace de broască țestoasă, Sen reprezenta cercetarea făcută pe firele de iarbă, Ceu reprezenta rostirea unor rugăciuni cu caracter vindecător iar Tsiu reprezenta un ritual făcut pentru a atrage piaza rea asupra cuiva1. 

Doctrina celor 5 elemente fundamentale care stau la baza formării lumii, și anume lemnul, focul, pământul, metalul și apa, este doctrina care de asemenea stă la baza concepției medicale chineze. Reprezentații medicinei chinezești puneau un mare accent pe corespondența organelor în corpul omenesc, ei aflând că există o relație de interdependentă între organe.

A doua doctrină medicală la fel de importantă ca prima este doctrina celor două principii antagonice ale naturii, și anume yin și yang, mergând pe principiul ca dezechilibrul dintre ele duce la boală, iar un echilibru constant duce la o stare propice organismului uman. Odată cu secolul V, iau naștere unele ramuri ale practicii medicinei, și anume: interniștii sau medicii de boli, denumiți tsi-yi, chirurgii sau medicii de tumori, denumiți yang-yi, dieteticienii sau medicii hranei, denumiți se-yi și veterinarii sau medicii de animale, denumiți sen-yi2 .

După perioada cuprinsă între 800-1000 au apărut școlile de medicină tradițională, implicit și o specializare foarte strictă pe diferite categorii, și anume: medici pentru vasele de sânge mari, medici pentru vasele de sânge mici, medici pentru tratarea febrei, medici pentru tratarea variolei, medici pentru piele, ochi, pentru laringe, medici acupuncturiști. Este amintită în istorie chiar și o femeie medic, având specializarea obstetrică, dar nu se știe cu exactitate perioada exactă; este amintită în perioada cuprinsă între 206-220 d.Chr. Reprezentanții medicinei chineze spuneau că organul este asemănător unui instrument cu corzi, iar pulsul reprezentă principala coardă3.

Medicii chinezi aveau un adevărat cult pentru puls, el era luat în 18 puncte, de 3 ori în fiecare punct .De asemenea ei puteau să identifice până la 200 de tipuri de puls, iar 26 dintre ele indicau o stare gravă, premergatoare morții. În arealul medicinei chineze antice, existau câteva reguli foarte bine puse la punct cu privire la persoana bolnavă, și anume una din ele fiind aceea că era strict interzisă dezbrăcarea femeilor bolnave în fața medicilor, implicit și atingerea lor de către aceștia, anamneza și cercetarea bolnavelor fiind făcută cu ajutorul unei statuete unde acestea indicau locul dureros4.

Tot o ramură foarte importantă și semnificativă a medicinei tradiționale chineze o reprezintă și farmacologia, ea avându-și rădăcinile încă din anul 212 î.e.n. Reprezentatul farmacologiei chineze este găsit în persoana lui Iun-Tzen, care a scris un tratat de farmacologie, tratatul conținând 113 rețete și 170 de medicamente diferite. Odatã cu secolul XVI, medicul farmacolog Li-Si-Cen a sintetizat realizările din domeniul farmacologiei chineze într-o operă vastă, opera cuprinzând descrierea a peste 2000 de medicamente. Aceasta operã poarta numele de Pan Tsao Kang Mu, și durata scrierii sale se întinde din 1552 până la moartea sa în 1592. Opera cuprinde 52 de tomuri. Medicina chineza a avut un puternic caracter extensiv, astfel că ea a avut răsunet în Sud-Estul Asiei, cât și în Japonia. Prima instituție medicală de tip apusean a fost spitalul din Amoi, în anul 1820.

Cea mai reprezentativă tehnică pentru medicina tradiţională chineză este acupunctura, apărută acum 1200 de ani. Acupunctura reprezintă introducerea unor ace in derm, folosindu-se de 365 de puncte dispuse de-a lungul a 14 vase, vase despre care medicii chinezi spun ca prin ele circula fluxul vital, sau mai bine zis, energia, denumită generic Chi. Dacă această energie se perturbă, apare un dezechilibru în organism, care poate duce implicit la boală. Practic, toate organele interne au reprezentări la nivelul suprafeței cutanate, iar stimularea lor cu acul aduce un aport de echilibru funcțiilor disturbate.

NOTE

1 P. Dabry, La medicine chez les chinois, Paris, 1863, p.148.

2 M. Eliade, Alchimia asiaticã, vol I, Bucureşti, 1935, p.66-79.

3 Tran, Nguyen, Esquise d’une histoire de la biologie chinoise, 1957, p.1-37.

4 P. Huard, La medicine chinoise au curs des siecles, Paris, 1959, p.78. 


Mai multe