Cumplitele pedepse date de otomani prostituatelor
Strămoşii noştri aveau voievozi cumpliţi, femeile le erau frumoase, dar multe dintre ele uşuratice, iar „ghiaurii” erau răi din fire. Sunt câteva dintre descrierile pe care cronicarii turci din secolele trecute le ofereau locuitorilor Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei. Mărturii istoricilor otomani din anii Evului Mediu prezintă detalii inedite despre viaţa strămoşilor noştri.
Unele dintre cele mai fascinante mărturii istorice despre viaţa locuitorilor din Moldova, Muntenia şi Transilvania au fost publicate de cronicarul turc Evliya Celebi, cel care în anii 1660, a călătorit în Dobrogea, Moldova, Ardeal, Banat şi Ţara Haţegului.
Evliya Celebi a oferit informaţii preţioase despre modul de viaţă al strămoşilor noştri, de la mijlocul secolului al XVII-lea. A descris bătăliile purtate de otomani pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei, a relatat despre averile fabuloase ale voievozilor Vasile Lupu şi Matei Basarab, despre conflictele dintre cei doi, şi a descris în detaliu viaţa din cetăţile de pe actualul teritoriu al ţării.
Ajuns în Iaşi, călătorul turc se arăta mirat de frumoasele mănăstiri ale oraşului, dar şi de icoanele care le împodobeau. A căutat explicaţia prezenţei acestora în biserici, adresându-se unui preot.
„Mi-a spus: le arătăm, raiul este aşa, iadul este aşa, purgatoriul este aşa, rebelii sunt aşa. Sărmanul de mine l-am întrebat: dar de ce vă închinaţi acestor idoli spunând că sunt Dumnezei? Iar el mi-a răspuns: Doamne fereşte, noi nu spunem că sunt Dumnezeu. Aceste chipuri sunt ale domnului Iisus, ale Sf. Nicolae, ale lui Augustin şi ale apostolilor. Când noi îi vedem astfel zugrăviţi şi trecem prin faţa lor, ne descoperim şi, şoptind o rugăciune, îi cinstim. Dar noi nu spunem niciodată că ei ar fi Dumnezeul nostru. Ce vorbă este asta? Văzând că noi îi cinstim astfel, poporul ne aduce daruri, iar noi punem să se facă noi chipuri şi, astfel câştigăm”, relata Evliya Celebi, citat în volumul VI al seriei „Călători străini despre Ţările Române", apărut la Editura Ştiinţifică în 1972.
Pedepse aspre pentru prostitiuţie
Istoricul turc a descris şi portul prostituatelor din Iaşi, îmbrăcate cu rochii pestriţe din atlaz, din stofă de mătase şi de catifea, încălţate cu papuci cu tocuri înalte şi împodobite cu cuie aurite. Femeile uşoare, afirma Celebi, purtau părul despletit şi capul gol şi puteau fi găsite mai ales în cârciumi. Autorul afirma că ele plăteau taxe domnitorului pentru a-şi putea câştiga existenţa din prostituţie.
O descriere asemănătoare le era oferită şi fetelor „nelegiuite” din Bucureşti, potrivit cronicarului, despre care acesta susţinea că umblau cu faţa descoperită şi purtau fuste de stofă şi de mătase aurită, în diferite culori. Dregătorii din cetăţile Dobrogei se arătau asprii cu prostituatele, scria Evliya Celebi. „Când femeile uşuratice din cetăţile Ismail, Chilia şi Tulcea sunt prinse, ele sunt aduse pe insulă şi lăsate acolo dezbrăcate, încât mor într-o noapte din pricina ţânţarilor”, afirma autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române", apărut la Editura Ştiinţifică în 1972.
Evlyia Celebi nu ezita să remarce însă frumuseţea cetăţilor din Moldova şi Transilvania şi mai ales mulţimea de femei frumoase întâlnite în călătoriile sale.
Cruzimea lui Ţepeş
Tursun Bei (Beg) a trăit în secolul al XV-lea şi este autorul mai multor cronici despre Ţările Române, în care a oferit informaţii inedite despre domnia lui Vlad Ţepeş, duşmanul de temut al otomanilor. Istoricul turc afirma că Ţepeş era sadic şi relata întâmplări ieşite din comun despre cruzimea acestuia. „Dacă un om dintr-un sat săvârşea vreo nelegiuire, îi trăgea în ţeapă pe toţi locuitorii acelui sat, bărbaţi, femei şi copii la un loc”, scria Tursun Bei, citat în volumul Cronici turceşti privind Ţările Române, publicat de Editura Academiei RSR în 1966.
Potrivit cronicarului otoman, autor al Istoriei lui Mehmet Cuceritorul, în faţa cetăţii de lemn unde Vlad Ţepeş îşi avea reşedinţa, domniorul muntean a pus, pe o lungime de şase mile, să i se împletească două rânduri de garduri, iar apoi a umplut locul dintre acestea cu unguri, moldoveni şi valahi traşi în ţeapă. Iar în pădurea din împrejurimile cetăţii a atârnat de fiecare cracă nenumăraţi oameni spânzuraţi. Ţepeş ar fi poruncit ca oricine va lua jos pe unul dintre spânzuraţi să fie ucis şi atârnat în locul lui. În grădina lui Vlad Ţepeş, sângele proaspăt împrăştiat pe jos forma lalelele înflorite, iar tigvele oamenilor erau fructele coapte, atât vara cât şi iarna, ale pomilor, scria cronicarul otoman „Păsările şi ciorile mâncau din carnea lor şi nu lăsa să fie îngropaţi în pământ. Dacă cineva îndrăznea să dea jos pe aceşti spânzuraţi sau răstigniţi, atunci era spânzurat în locul lor. Şi privind acest loc de ospeţie şi de osândă el se mândrea, zicând că acest loc este maidanul de preumblare al acestor morţi”, se arată în volumul Cronici turceşti privind Ţările Române, publicat de Editura Academiei RSR în 1966.
Mai mulţi dintre voievozii secolelor trecute au fost descrişi în cuvinte dure de cronicarii otomani. Un exemplu a fost Gabriel Bathory, numit „Craiul cel nebun”, de turci. „Bathory Gabor, care fusese numit crai în Transilvania, îşi câştigase un renume cu porecla „Craiul cel Nebun”. Fiind un nebun afurisit, Bathory dădea târcoale soţiilor şi fiicelor de nobili şi ale altora din Transilvania. Luând cu forţa averile acestora, i-a ucis pe mulţi dintre cei care, în faţa abuzurilor lui, i se opuneau. Mulţi scăpaseră din mîna lui cu mii de necazuri”, se arată în volumul „Cronici turceşti privind Ţările Române”, Editura Academiei RSR, 1980.
Oastea câtă frunză şi iarbă a moldovenilor
Ostaşii moldoveni erau „haini” şi slab pregătiţi, relata în anul 1475, cronicarul turc Tevarih-I Ali-I Osman, descriind expediţia turcilor lui Mehmed-han, în Moldova condusă de Bogdan Vodă. Istoricul otoman oferea o descriere înfiorătoare bătăliei, afirmând însă că, în final, moldovenii au fost înfrânţi. „Dar şi oastea ghiaurilor răi de fire, care era cât un ocean de întinsă, s-a pus în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri... Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele au obosit... Abia căutau prilejul de fugă, Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare ca nişte turme de oi şi nici viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale să mai lupte”, relata autorul citat de Ştefan Pascu, în „Culegere de texte pentru istoria României”, Bucureşti, 1977.