Cum un mareşal sovietic l-a salvat de la moarte pe primarul român al Odessei în 1941

În perioada Campaniei din Est, România a administrat teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria, inclusiv oraşul Odessa. Primar general al oraşului – cel mai important port sovietic la Marea Neagră – a fost basarabeanul Gherman Pântea. În acelaşi timp, guvernator civil al Transnistriei a fost profesorul Gheorghe Alexianu.

După încheierea războiului, autorităţile sovietice au insistat ca personalităţile implicate direct în administrarea Transnistriei să fie condamnate ca şi criminali de război. Astfel, Gheorghe Alexianu a fost condamnat la pedeapsa capitală, fiind executat împreună cu Mareşalul Ion Antonescu. După logica sovieticilor, se aştepta ca şi Gherman Pântea să aibă parte de acelaşi tratament, date fiind atrocităţile comise pe timp de război de către autorităţile germane şi române împotriva populaţiei civile a Odessei, a comuniştilor şi a partizanilor din catacombe, dar mai ales a evreilor. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Cum a fost posibil ca Pântea să scape neexecutat, ştiindu-se că sovieticii nu iertau pe nimeni în asemenea cazuri? Mai cu seamă că primarul Odessei a fost şi membru marcant al Sfatului Ţării, numit organ „contrarevoluţionar” de sovietici, care ar fi contribuit la „trădarea intereselor populaţiei basarabene” şi unirea ei cu România... Răspundem la această întrebare în cele ce urmează.

Gherman Pântea s-a născut la 14 mai 1894 în comuna Zăicani, plasa Râşcani din judeţul Bălţi, în familia avocatului Vasile Pântea. A încheiat ca premiant şcoala primară din localitate, apoi a urmat şcoala medie din Glodeni, mai târziu – Şcoala Normală din Cetatea Albă. În plin război mondial, în 1915, şi-a încheiat studiile şi a fost repartizat la şcoala de ofiţeri din Kiev, devenind în scurt timp, la 1 decembrie 1915, sublocotenent. A fost repartizat ca traducător în cadrul Armatei a 4-a ruse de pe frontul român, cu sediul la Roman. După revoluţia rusă din februarie 1917, e devenit delegat, ulterior chiar preşedinte al Comitetului Central executiv moldovenesc al Uniunii soldaţilor şi ofiţerilor, care va veni cu iniţiativa creării Sfatului Ţării. Pântea s-a întâlnit cu Alexandr Kerenski, şeful guvernului provizoriu rus, dar şi cu Lenin, la începutul lui octombrie 1917, pledând în faţa acestora pentru crearea unităţilor militare moldoveneşti. A fost ministru de război în Consiliul de directorial Basarabiei (guvernul) şi a avut un rol important în unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. În interbelic, a fost membru al Partidului Naţional Liberal, primar în câteva rânduri al capitalei basarabene (în 1923, 1927-1928 şi 1932). A avut relaţii bune cu reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi din Basarabia, printre care ruşi, evrei, ucraineni şi, deşi nu avea vederi de stânga, cu atât mai mult comuniste, a fost avocatul apărării grupului celor 108 simpatizanţi comunişti, conduşi de Pavel Tkacenko, inculpaţi în organizarea rebeliunii de la Tatarbunar din septembrie 1924.

Campania din Est şi numirea ca primar al Odessei, 1941-1944

Începutul războiului germano-sovietic l-a găsit pe Gherman Pântea la Huşi, în calitate de consilier juridic al generalului Nicolae Ciupercă, şef al Armatei a 4-a. La 14 iulie, când a fost eliberat Chişinăul de trupele sovietice, a revenit pentru scurt timp în capitala Basarabiei. După cum a stabilit istoricul Ion Constantin – care a scris o carte excelentă şi bine documentată despre Gherman Pântea (apărută la editura Biblioteca Bucureştilor în 2010) –, acesta a avut un rol decisiv în salvarea a 98 de persoane din lista celor 100 care urmau să fie executate de către autorităţile române. Pântea a demonstrat că lista e alcătuită de răuvoitori, care voiau să se răzbune pe oameni cu vederi de stânga din capitala basarabeană, dar care, după părerea sa, nu reprezentau un pericol pentru România.

După asediul prelungit al Odessei (august-octombrie 1941), Gherman Pântea a fost numit de către mareşalul Ion Antonescu primar general al oraşului, deşi Gheorghe Alexianu şi alţi funcţionari de la Bucureşti şi din armată nu-l agreau pe acesta din varii motive. Intenţia lui Antonescu a fost însă aceea de a numi în calitate de primar al Odessei un administrator cu experienţă şi totodată un bun cunoscător al limbii şi mentalităţii ruse.

Locuitorii Odessei îl numeau „naş papaşa” (tatăl nostru)

Gherman Pântea admira oraşul Odessa şi spiritul acestei urbe cosmopolite încă din anii în care era elev la Şcoala Normală din Cetatea Albă (1910-1915), oprindu-se în Odessa pentru câtva timp de fiecare dată când mergea acasă cu trenul. Nu s-a gândit totuşi niciodată că ar putea să devină edilul oraşului pe care nu-l mai văzuse de 24 de ani. O dată numit primar general, Pântea a restabilit în timp record transportul, aprovizionarea cu apă şi buna funcţionare a industriei şi a comerţului. În două luni de zile a repus în funcţiune staţia electrică, graţie negocierii cu inginerii sovietici rămaşi în oraş. Deşi era război, a pus pe picioare peste 2.000 de întreprinderi comerciale şi industriale, care au angajat în câmpul muncii 150.000 de muncitori locali. Bugetul oraşului în anul 1943 a ajuns la suma impunătoare de 170 de milioane de mărci (10.200.000.000 de lei). A redeschis Universitatea şi Opera din Odessa, teatrele, inclusiv pe cel evreiesc, precum şi alte instituţii de educaţie şi culturale din urbe. A alocat în permanenţă fonduri importante pentru populaţia săracă a Odessei, fapt pentru care era foarte mult apreciat de odessiţi, care îl numeau „naş papaşa” (tatăl nostru). A ajutat pe mulţi, inclusiv pe Elena Rudenko, soţia profesorului Rudenko de la universitate şi sora mareşalului sovietic Tolbuhin. Funcţionară la primăria din Odessa, Elena a avut la un moment dat nevoie de o intervenţie chirurgicală, însă, iniţial, renumitul chirurg Pavel Ceasovnikov, rector al Universităţii, a refuzat, pe motiv că nu putea face operaţie surorii unui mare lider bolşevic. La insistenţa lui Pântea, Ceasovnikov a fost de acord să realizeze procedura chirurgicală, salvându-i astfel viaţa Elenei Rudenko.

Explozia şi represaliile

Aruncarea în aer a Comandamentului român, aflat în incinta fostului NKVD regional din Odessa, a avut loc la doar câteva zile după instaurarea administraţiei româneşti în oraş. Gherman Pântea fusese înştiinţat din timp de o cetăţeancă despre faptul că acea clădire fusese minată de trupele sovietice în retragere. Imediat se ordonase o verificare a acestei informaţii. Explozibilul fusese însă bine izolat şi geniştii nu au identificaseră nicio urmă. Dar pe 22 octombrie, la ora 17.35, când în clădire se adunau ofiţeri români şi germani de rang înalt pentru o şedinţă lărgită, edificiul a fost aruncat în aer, pierind în explozie peste 100 de persoane.

În urma acestei explozii, până a veni ordine exacte de la Bucureşti, conducerea militară românească, împreună cu cea germană, a ordonat spânzurarea a 450 de persoane nevinovate, majoritatea acestora fiind evrei. Mai mult, a fost dat ordin de evacuare a întregii populaţii evreieşti din Odessa în direcţia Dalnik.La acea vreme evreii din oraş numărau aproximativ 50.000 de persoane, dintre care vreo 25 mii luaseră imediat drumul pribegiei după cele întâmplate la 22 octombrie. Pântea a intervenit pe lângă autorităţile militare, afirmând că va fi o catastrofă dacă evreii pleacă din oraş, insistând asupra rolului lor în buna funcţionare a economiei. Ajungând din urmă convoaiele care plecau spre Dalnik, primarul le-a spus că a fost o greşeală şi că se pot întoarce în oraş, iar majoritatea asta au şi făcut.

Între timp, fără a se cunoaşte numărul total al morţilor în urma exploziei, Ion Antonescu a ordonat executarea a 200 de locuitori ai Odessei pentru fiecare ofiţer şi a câte 100 de locuitori pentru fiecare soldat sau civil ucis. Gherman Pântea a protestat vehement, bănuind că Antonescu nu era la curent cu numărul total al persoanelor care urmau a fi executate în operaţiunea de represalii – aproximativ 20.000 de oameni. Dat fiind ordinul primit, conducerea militară a regretat în acest moment că a permis primarului revenirea evreilor în Odessa, spunând că în afara oraşului era uşor să execute 20.000 de persoane;acum era însă imposibil. Astfel, datorită intervenţiei lui Pântea, au fost executaţi numai aproximativ 2.000-3.000 de evrei, dintre cei care nu reuşiseră încă să revină în Odessa. Cu toate acestea, după ani de zile, basarabeanul se simţea vinovat că nu a putut să evite şi moartea acestora:„dar crima mare rămâne crimă, şi faptul rămâne fapt, s-au omorât oameni absolut nevinovaţi;aceasta este cea mai neagră pagină a noastră, care ne-a făcut mare rău, căci am devenit de o cruzime nemaipomenită, noi, un popor bun şi milos, căci aşa este românul din fire”.

Mai târziu, la începutul anului 1942, evacuarea evreilor a fost făcută totuşi, în urma insistenţelor autorităţilor militare, române şi germane în egală măsură, aceştia justificând acţiunea prin iminenţa unui atac sovietic asupra oraşului dinspre Crimeea şi prin comportamentul potenţial neloial al evreilor în asemenea condiţii. Atacul n-a venit însă decât la sfârşitul lui 1943. Numai aproximativ 5.000 de evrei au fost lăsaţi în oraş, aşa numiţii evrei cairami, adică cei care respectau doar sâmbăta ca sărbătoare evreiască, dar care erau percepuţi drept creştini, atât de către populaţia creştină, cât şi de către ceilalţi evrei.

Evacuarea din Odessa, arestarea şi sprijinul nesperat al mareşalului Tolbuhin

În faţa trupelor sovietice care asediau oraşul, Gherman Pântea s-a evacuat din Odessa împreună cu autorităţile române şi germane. Nu înainte însă de a-şi lua rămas bun de la funcţionarii cu care lucrase (peste 12.000), de la studenţii şi profesorii universităţii, precum şi de la conducerea şi muncitorii întreprinderilor pe care le-a sprijinit să-şi reia activitatea după octombrie 1941. Pântea a revenit la Bucureşti, dar, în scurt timp, a trebuit să se ascundă de forţele de ordine comunizante, care l-au dat în căutare. Se spune, astfel, că în prima şedinţă a guvernului Sănătescu, din 24 august 1944 – guvern instaurat după arestarea lui Ion Antonescu o zi mai devreme – Pântea fusese inclus pe lista criminalilor de război la insistenţa generalului Gheorghe Potopeanu, ultimul guvernator al Transnistriei şi deţinător acum a două portofolii, cel de la economie şi cel de la finanţe. În 21 iunie 1946, dosarul lui Pântea a fost însă clasat, la cererea Comisiei Aliate de Control şi, personal, a preşedintelui acesteia;nimeni altul decât mareşalul sovietic Tolbuhin, care i-a mulţumit astfel fostului primar al Odessei pentru că i-a salvat sora de la moarte.

După o scurtă perioadă în libertate, în 1947, Pântea a plecat din nou în clandestinitate din cauza unui alt vechi duşman de-ai săi, Ilie Cătărău, un agent bolşevic basarabean, pe care Pântea l-a expulzat din Chişinău peste Nistru la începutul lui ianuarie 1918. Fostul primar al Odessei s-a ascuns pe la Craiova şi Sibiu, dar mai venea din când în când la Bucureşti cu acte false, fiind în cele din urmă deconspirat şi arestat la 12 decembrie 1949. Judecata a durat trei ani, iar Pântea a fost interogat şi de Alexandru Nicolschi, atunci subdirector al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. A fost înfundat în cele din urmă din pricina a încă doi basarabeni de la care nu se aştepta la un astfel de comportament:Gheorghe Stere, fiul lui Constantin Stere, preşedinte al Tribunalului Suprem al RPR, şi Alexandru Mâţă, agent sovietic în interbelic, ca şi fiul lui Stere, ajuns mare şef sub „democraţia populară” – asta, dacă e să-i dăm crezare românului transnistrean Nichita Smochină care afirmă acest lucru în amintirile sale publicate recent.

Hăituit până la sfârşitul vieţii

Pântea fost încarcerat, pe rând, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Gherla, Piteşti şi Poarta Albă. De data asta, Tolbuhin n-a mai putut să-l ajute;plecase din România în 1947, iar în 1949, la doar 55 de ani, decedase. Fostul primar al Odessei a fost eliberat în 1955 în urma decretului de amnistie, în contextul unei destalinizări timide din România, şi achitat în anul următor. A aflat abia după aceasta că principalul cap de acuzare invocat de tribunal era acela că ar fi fost membru al Comisiei de Evacuare a evreilor din Odessa;ceea ce nu corespundea adevărului. Unii evrei au mărturisit în favoarea sa, afirmând că multora le-a salvat viaţa. La şedinţa în care a fost achitat a depus mărturie şi Taisia Arnăutu-Jerebenco, artistă a Operei din Odessa, care a evocat amintirea pozitivă pe care o aveau locuitorii oraşului despre Gherman Pântea.

După ce a fost eliberat şi achitat, Securitatea l-a urmărit în permanenţă, încercând chiar să-l racoleze la un moment dat. Gherman Pântea a refuzat insistent aceste oferte, precum şi utilizarea sa în scopuri propagandistice de către presa oficială. S-a stins din viaţă la 1 februarie 1968 în condiţii suspecte, căzând brusc pe stradă, după ce ieşise din cafeneaua de lângă casă, pe care o frecventa adesea. Constantin Tomescu – fost secretar al cancelariei Basarabiei în perioada interbelică şi profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău – scrie în memoriile sale, păstrate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, că Pântea ar fi fost otrăvit de cineva care nu a vrut ca acesta să participe la manifestarea dedicată împlinirii celor 50 de ani de la unirea Basarabiei cu România;manifestarea era programată să aibă loc la două luni după moartea sa.

Gherman Pântea a scăpat, aşadar, de extrădarea în URSS graţie mărturiilor locuitorilor Odessei, dar şi a intervenţiei sale pentru salvarea de la moarte a surorii mareşalului sovietic Tolbuhin. Iar rolul său în crearea Sfatului Ţării – chestiune care era, până la urmă, de neiertat, de către sovietici – a fost cu totul şi cu totul ignorat, graţie, probabil, apărării grupului Tkacenko în anul 1924. Pântea a fost condamnat însă în România comunistă la şase ani de puşcărie pentru „trădarea clasei muncitoare”. Nu se ştie în acest moment dacă nu cumva condamnarea sa în România nu fusese cerută chiar de Moscova după dispariţia protectorului său, Tolbuhin.