Cum și-au salvat polonezii tezaurul, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
La 1 septembrie 1939, prin atacul Germaniei asupra Poloniei, începea Al Doilea Război Mondial. În ciuda efortului militar, Polonia a fost învinsă până la sfârșitul lunii, decisivă fiind invazia sovietică declanșată la 17 septembrie. Cu toate că existau tratate defensive semnate cu România, Polonia nu a activat clauza de apărare, care oricum nu putea să producă vreun efect real. În schimb, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez.
Când vorbim despre tezaurul polonez care a tranzitat România în 1939, vorbim de fapt despre două tezaure – cel de la castelul Wawel și tezaurul statului polonez, acesta din urmă fiind ulterior împărțit în două. Toate trei vor avea povestea lor aventuroasă, din momentul în care au scăpat din ghearele germanilor și sovieticilor, până la reîntoarcerea în țară. Un lucru e sigur: fără ajutorul românesc, acest lucru ar fi fost complet imposibil. România s-a declarat neutră, dar a permis tranzitarea teritoriului său de către materiale de război necesare Poloniei și, în ciuda protestelor germane, a permis refugierea a peste 100.000 de polonezi.
Granițele au fost închise oficial abia în data de 15 septembrie, dar s-a putut trece până când trupele sovietice au ajuns la punctele de frontieră. În ziua de 9 septembrie, în fața asaltului de neoprit al armatei germane, guvernul polonez a luat decizia de a scoate tezaurul țării peste graniță și de a-l transporta într-un loc mai sigur. A doua zi, autoritățile de la Varșovia trimiteau o notă ambasadorului polonez de la București, prin care cereau obținerea unui acord cu guvernul român pe această temă. Românii au acceptat fără condiții și au asigurat chiar partea logistică.
Pe 12 septembrie, trupele germane se apropiau de Liov, unde erau adunate mașinile – autoturisme, camioane, autobuse – în care era transportat tezaurul. Acesta conținea și diverse documente pe lângă aur, iar mașinile erau venite din diferite localități din Polonia, unde se aflau părți ale tezaurului (o parte a aurului statului polonez se afla în bănci în străinătate). Doar transporturile din Gdansk, Gdynia, Vilnius și Poznan nu ajunseseră. La Liov, trupele poloneze au reușit să îi împingă înapoi pe germani, dând răgaz transportului și populației să se retragă spre România.
Presa din România anunță începerea celei de-a doua conflagrații mondiale (septembrie 1939)
A doua zi, tezaurul era la Snyatin, însoțit de angajați ai Băncii Poloniei. El era compus din 1.091 de lăzi cu lingouri de aur și 95 de saci cu monede – cu un total de 79,5 tone de aur, în valoare de 87 milioane de dolari. Transportul spre granița cu România s-a făcut noaptea, autoturismele au mers fără faruri, pentru a nu fi ținte ale aviației, încetinite de convoaiele de refugiați care inundau drumurile. Familiile angajaților băncii nu au fost lăsate de polonezi să treacă inițial granița în România. Au obținut permisiunea abia după data de 17 septembrie, când invazia sovietică era în toi și tancurile inamice erau în apropiere.
Cu toate că autoritățile române au vrut să interneze refugiații polonezi într-un lagăr de tranzit, aceștia au închiriat căruțe din satele bucovinene și majoritatea dintre ei au ajuns la Cernăuți, de unde au plecat mai departe spre București sau Constanța. La București, tezaurul a fost plasat în beciurile Băncii Naționale, iar directorii Băncii Poloniei au primit birouri și un spațiu pentru conferințe în interiorul băncii. Activitatea se derula ca de obicei. Treptat, Germania a început să pună presiune asupra României din cauza aurului polonez, pe care autoritățile germane îl considerau ca aparținându-le de drept. România nu a dat curs cererii germane, dar a rugat partea poloneză să scoată cât mai repede aurul din țară, pentru a nu se ajunge la probleme.
Din Constanța spre trei continente
Tezaurul a fost încărcat într-un tren păzit de armată, transportat în portul Constanța, încărcat de către angajații băncii la bordul micului petrolier înarmat „Eocene“, care a ajuns la Istanbul și apoi la Beirut, aflat sub mandat francez. De aici, după acceptul Franței de a găzdui tezaurul, a fost încărcat pe trei crucișătoare și a ajuns la Toulon la începutul lunii octombrie, apoi la filialele Băncii Franței de la Nevers și Angers. Familiile angajaților au mers pe uscat până în Franța, unii ajungând ulterior în Rezistența Franceză, alții plecând în alte țări.
Când Germania a invadat Ţările de Jos și apoi Franța, polonezii, la cererea șefului Trezoreriei, Henryk Strasburger, au cerut francezilor să trimită aurul în Statele Unite sau în Antilele Franceze. Francezii au trimis aurul pe 17 iunie la Angoulême, apoi a fost încărcat în portul Lorient, alături de tezaurul belgian, pe un crucișător, care de la Casablanca a schimbat ruta spre Dakar, în Africa, de unde a fost transportat la fortul Medine, lângă orașul Kayes, acum în Mali.
Revista „Realitatea Ilustrată” publică în septembrie 1939 primele fotografii de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial
După capitularea Franței din 22 iunie, polonezii au apelat la britanici și americani, pentru a-i presa pe francezi să le transporte aurul în SUA sau Marea Britanie, apoi au încercat să convingă guvernul de la Vichy să le acorde o cantitate egală de aur în băncile anglo-americane cu ce aveau ei în Africa, dar nimeni nu a fost de acord cu aceste variante. Polonezii au dat în judecată Banca Franței pe 3 septembrie 1941, în SUA, iar Curtea a poprit imediat aur francez în echivalentul a 64 de milioane de dolari, depozitați la Banca Rezervelor Federale în New York.
În mai 1942, procesul a fost suspendat, deoarece avocații francezi nu aveau cum să ajungă în SUA din cauza războiului, dar polonezii nu se mai grăbeau, având în vedere poprirea anterioară. După negocieri între polonezi și forțele Franței Libere, s-a semnat un acord la Londra, în ziua de 27 octombrie 1941, prin care se prevedea retrocedarea aurului Băncii Poloneze. Abia în 1942, după succesul Operațiunii Torța (debarcarea americană în Tunisia), unul dintre directorii Băncii, maiorul Stefan Michalski, a putut merge să vadă aurul.
Francezii afirmau că nu au în posesie niciun fel de aur polonez, dar, în cele din urmă, au recunoscut că aurul se găsește într-adevăr în Africa de Vest Franceză, însă au pus condiții pentru a-l returna: polonezii să recunoască existența Comitetului Francez de Eliberare Națională. După lungi negocieri, abia la 17 decembrie 1943 s-a semnat un acord între cele două părți, iar în 1944 a luat sfârșit și procesul din SUA, prin înțelegerea amiabilă a părților.
În ianuarie 1944, doi reprezentanți ai Băncii Poloniei au plecat în Africa de Vest Franceză, au recuperat aurul și l-au transportat la Dakar, sub paza trupelor franceze. Guvernul francez a opinat însă că în Polonia, un nou guvern, diferit de cel din exil, ar fi putut să fie instalat de către sovietici, guvern care ar fi putut revendica aurul, Franța aflându-se atunci într-o situație delicată. Totuși, aurul a fost remis în februarie–martie 1944 și împărțit de polonezi între Banca Angliei (mai–august), Banca Rezervelor Federale din New York (aprilie 1944) și Banca Canadei din Ottawa (septembrie–octombrie). După război, aurul a fost repatriat în Polonia.
Rezerva lăsată în România
Autoritățile militare poloneze au hotărât la București că patru tone de aur din întregul tezaur vor rămâne în România, din acestea o tonă fiind vândută, iar trei predate Băncii Naționale a României, la 10 octombrie 1939, spre păstrare. Era vorba despre 51 de lăzi de peste trei tone greutate, care conțineau lingouri de aur de peste 2,7 tone. Lăzile au fost cântărite cu atenție, sigilate cu câte două sigilii de ceară din partea fiecărei părți și depuse în subsolul clădirii fostei bănci Marmorosch–Blank, clădire care aparținea BNR.
Prin documentele semnate, se prevedea clar ca partea română să restituie polonezilor exact ce fusese dat spre păstrare, nu alte bunuri sau lingouri de aceeași valoare. În aprilie 1940, Banca Poloniei, avându-și acum sediul la Paris, a cerut părții române să remită lăzile reprezentantului unei societăți poloneze cu sediul la New York, care se ocupa cu ajutorarea populației polone din teritoriile ocupate de Germania – Polish Food Commission Inc. România a refuzat, Germania protestând la rându-i, cerând totodată predarea lăzilor, care i-ar fi aparținut de drept.
BNR a păstrat însă lăzile în posesia sa, opinând că asupra depozitului există un litigiu, deci depozitul nu poate fi remis niciuneia dintre părțile care îl cereau. Guvernul român a mandatat BNR ca fiind singura responsabilă de acest depozit și singura vinovată în cazul unei restituiri eronate. Compania Polish Food Commission Inc. a dat BNR în judecată, tot în SUA, având drept obiect refuzul român de a remite lăzile cu aur. BNR a continuat să refuze acest lucru, astfel că tribunalul american a decis, la fel ca în cazul Franței, poprirea unei sume de patru milioane de dolari aflați în conturi românești în băncile americane.
În februarie 1941, BNR transmitea în SUA, prin reprezentanții săi, că aurul polonez nu putea fi remis nimănui, fiind de fapt garanția unei creanțe din toamna anului 1939. Mai exact, BNR schimbase banii refugiaților polonezi în toamna anului 1939 la un curs destul de mare, pentru a le asigura acestora mijloace de subzistență pe teritoriul României și chiar mai departe – în condițiile în care leul românesc era monedă convertibilă în acele vremuri în Europa și nu numai.
Polonia nu mai exista acum, nici moneda ei, iar Banca Poloniei era în exil, fără a avea o activitate efectivă. Prin înțelegerea din 1939, zloții puteau fi folosiți pentru achitarea de datorii românești în Polonia, dar aceasta devenise la rândul ei o imposibilitate, statul polon nemaiexistând. BNR mai anunța și că, ulterior acestei înțelegeri oneroase pentru partea română, Banca Poloniei a dat BNR cele 51 de lăzi, partea română considerând acest depozit o garanție pentru cei 240 de milioane de lei schimbați în zloți – acum inutili– în octombrie 1939. Depozitul urma a fi restituit intact o dată cu achitarea datoriei din 1939.
Depozitul polonez a urmat îndeaproape soarta tezaurului României – a rămas în București până în iulie 1944, când peste 4.000 de lăzi, conținând aproape 200 de tone de aur, plus lăzile poloneze, au fost transportate în mare secret la mănăstirea Tismana, renovată de BNR în acest scop. Exista un mare pericol de a fi capturate de trupele germane în retragere sau de cele sovietice (sovieticii pătrunseseră deja în România), astfel că, în 14–16 august, toate lăzile au fost mutate într-o grotă a cărei intrare a fost zidită.
Tezaurul româno-polon a stat în această ascunzătoare până în februarie 1947, când s-a întors în deplină siguranță la București. La 17 septembrie 1947, BNR și reprezentanții Băncii Poloniei semnau o chitanță prin care cele 51 de lăzi erau retrocedate Poloniei, fără să mai existe vreo pretenție reciprocă. În aceeași zi, două avioane militare poloneze au dus cele 51 de lăzi în Polonia.
Tezaurul fără preț
Al treilea tezaur, de o mare valoare financiară, dar inestimabil ca valoare istorică, era cel păstrat în castelul Wawel din Cracovia, capitală a Poloniei timp de aproape jumătate de mileniu, și consta în vechi obiecte de patrimoniu. S-au luat măsuri încă din martie 1939 (după ocuparea completă a Cehoslovaciei de către germani, urmată de cererea Germaniei ca Polonia să îi retrocedeze orașul Danzig/Gdansk și „coridorul polonez”) pentru a proteja și evacua cele mai prețioase piese din castel, multe datând din glorioasa perioadă medievală a Poloniei.
Au fost comandate 20 de lăzi speciale din metal, pentru ca artefactele să fie în siguranță pe parcursul transportului, și șapte cilindri metalici, special făcuți pentru prețioasele tapiserii din secolul al XVI-lea din castel. În ziua de 16 august, urmând informații care nu prevesteau nimic bun, administratorul castelului – superintendentul Taszakowski – și ajutoarele sale s-au apucat să împacheteze bunurile cele mai de preț.
Printre piesele tezaurului se numărau Spada Încoronării (Szczerbiec) folosită din 1320 până în 1764 la ceremoniile de încoronare ale regilor poloni. Era singurul obiect care mai supraviețuia, alte însemne ale încoronărilor – coroane etc. – fiind topite de prusaci după cea de-a treia partiție a Poloniei, în 1795. Alte piese ale tezaurului erau spada cu teacă și centură, și pălăria din catifea neagră, ornată cu perle, primite în dar de regele Jan Sobieski din partea Papei, după victoria de la Viena din 1683; arme capturate, bastoane de hatmani cu pietre prețioase; cadouri scumpe primite de la capete încoronate de diverși regi polonezi; tapiseriile imense, unele lungi de câte cinci metri, cusute în Flandra în prima jumătate a secolului al XVI-lea, din mătase cu fire de aur și argint, cu atât mai prețioase cu cât doar 136 din cele 300 originale mai supraviețuiau; cupe și veselă din aur; seturi de cafea din aur; ceasuri vechi; armuri medievale originale și șei din secolul al XVI-lea, acestea din urmă ornamentate cu aur, argint și pietre prețioase; documente foarte importante din arhive, inclusiv primele în limba poloneză; partituri ale lui Chopin; o Biblie tipărită de Gutenberg în 1455 etc.
Planul era ca lăzile și cilindrii să fie încărcați într-un tren, care să ajungă sub pază militară în estul Poloniei, la Jaroslav, până când armata poloneză îi va opri pe invadatorii germani și va veni ajutorul aliaților anglo-francezi. Nimeni nu putea ghici în acel moment ce soartă cruntă urma a avea Polonia...
Pe 3 septembrie, lăzile și cilindrii au fost evacuați din castel cu ajutorul poliției, al unui tractor și al unei remorci de transportat bălegar, apoi urcate într-o barjă de cărbuni pe Vistula, cu direcția Sandomierz – Kasimierz, înspre est. Alături de prețioasa încărcătură se mai găseau angajați ai castelului cu familiile, în total 82 de oameni. Pentru a nu atrage atenția aviației germane, barja era trasă ziua la mal și camuflată cu stuf și crengi, pentru a părea că e o insulă.
În ziua de 7 septembrie au ajuns la Sandomierz, oraș aflat în haos și sub atacurile germanilor, care erau foarte aproape. Călătoria a devenit foarte periculoasă, barja fiind exact în mijlocul luptelor, râul fiind „granița” dintre cele două armate. La 9 septembrie, la Kasimierz, era clar că nu se poate continua pe Vistula, tancurile germane fiind vizibile pe malul stâng. De aici s-a pornit în data de 10 cu un convoi de căruțe rechiziționate de la țărani, doar șase curatori însoțind convoiul, ceilalți de pe barjă plecând spre Lublin. Căruțele au fost schimbate de două ori, în final primind mult așteptatul transport motorizat, cu pază militară, la Tomaszovice, în 13 septembrie, după ce se reîntâlniseră cu ceilalți curatori și familiile lor, plecați pe jos spre Lublin.
În aceeași zi, au ajuns la Lublin, unde se refugiase guvernul polonez, orașul fiind sub bombardament aerian intens. Călătoria a continuat spre Zamosc, apoi Luck, unde au ajuns pe 14 septembrie, aproape concomitent cu guvernul polonez...
Tezaurul istoric polonez, în siguranță în România
De la Luck, cu o nouă escortă militară, convoiul a început să coboare spre sud, de-a lungul graniței estice a Poloniei. Până în data de 17 septembrie, călătoria a decurs fără vreun incident, în această zi trupele sovietice atacând Polonia pe toată frontiera estică. Singura cale de scăpare pentru tezaur era înspre România. Orașul de graniță Kuty era gâtuit de trafic înspre podul care lega Polonia de România peste râul Ceremuș, dar, după ore de înaintare înceată, tezaurul și paznicii săi erau în siguranță în Regatul Român.
Jozef Polkowski și Dr. Stanisláw Swierz Zaleski, cei doi curatori responsabili cu transportul și însoțitorii lor, au ajuns la București peste câteva zile, găsind ambasada Poloniei în haos și asaltată de refugiați. În clădire nu era loc pentru lăzi și cilindri, în afară de trei bucăți, așa că ambasada a sugerat că regele Carol al II-lea ar putea să le găzduiască în beciurile Palatului Regal. Polkowski nu a fost de acord. Întâlnirea cu contele polonez Alfred Potocki a fost de bun augur, acesta apelând la consulul britanic, Frank Severy, care a pus la dispoziția polonezilor un garaj al ambasadei britanice, cheia acestuia fiind dată lui Polkowski.
În fața cererilor germane de a returna tezaurul și a presiunii părții române, polonezii au respins din nou ideea de a apela la regele Carol al II-lea, dar au fost la rândul lor refuzați de Vatican. Varianta elvețiană a căzut și ea, iar ideea nebunească de a scoate aurul din țară lingou cu lingou a avut viață scurtă de asemenea. Guvernul polonez în exil părăsise România și se stabilise în Franța, cerând ca tezaurul să urmeze aceeași cale, cât mai repede.
Deși în perioada interbelică România și Polonia au constituit o alianță militară de securitate, aceasta nu a funcționat
În 18 noiembrie, lăzile și cilindrii au fost urcați pe tren și transportați la Constanța, de unde, pe 22, au fost îmbarcați pe nava comercială Ardeal, care transporta orz la Genova, alături de 90 de soldați polonezi care urmau a se înrola în armata poloneză care se forma în Franța. După o furtună care a pus în pericol nava, un control al unei nave britanice, o haltă la Pireu, Atena și una la Izmir, aceeași navă britanică a oprit vasul și l-a escortat la Malta pentru o percheziție mai amănunțită. Nava a ajuns la Genova de Crăciun, iar la Marsilia a acostat abia pe 8 ianuarie 1940. Tezaurul a fost ascuns într-o veche fabrică dezafectată la Aubusson până la invazia germană a Franței.
Cu ajutor britanic, bunurile, laolaltă cu alte bunuri de foarte mare valoare patrimonială și de părți ale tezaurelor britanic, francez și norvegian, au fost trimise, la 4 iulie 1940, cu un convoi special ultrasecret, parte a Operațiunii Fish, spre Canada. Tezaurul se afla pe nava poloneză Stefan Batory, care a avut probleme la motor, a rămas în urmă, reușind să ajungă însă la Halifax la 12 iulie. Unul dintre curatori, pe tot parcursul călătoriei, a dormit cu Spada Încoronării în mână, pentru cazul în care nava ar fi fost torpilată și s-ar fi scufundat.
Tezaurul a ajuns cu trenul la Ottawa, unde obiectele au fost duse la o fermă experimentală, unde se puteau asigura condițiile optime de păstrare. Aici li s-au adăugat alte obiecte de patrimoniu, care se aflau în pavilionul polonez la Târgul Internațional de la New York, 1939-40. În 1945, pentru a nu cădea în mâinile sovieticilor, curatorii au început să împartă din tezaur în diferite locații din Canada, lăsând doar o mică parte la fermă. Reprezentanții guvernului comunist din Polonia au cerut ca toate piesele să fie returnate, dar autoritățile canadiene habar nu aveau unde erau lăzile care lipseau.
Unele se aflau în mănăstiri catolice, unde guvernul nu putea face percheziții. Polkowski s-a hotărât să mute din nou lăzile, după ce și-a dat seama că Zaleski, colegul său, transmite informații despre tezaur guvernului polonez. Deja se contura o criză internațională, guvernul polonez cerând returnarea imediată a întregului tezaur, în timp ce guvernul canadian încerca să nege orice autoritate asupra tezaurului și a celor care îl aveau în posesie, iar o parte a politicienilor canadieni susțineau că tezaurul aparține guvernului polonez aflat în exil la Londra.
Prim-ministrul statului Quebec, Duplessis, a și forțat mâna autorităților, mutând o parte a tezaurului dintr-o mănăstire în muzeul din capitala provinciei, unde guvernul federal din nou nu avea autoritate. Celelalte piese au rămas și ele în locurile unde fuseseră depozitate, cu toate încercările făcute de polonezi. Abia după moartea lui Stalin în 1953 și relaxarea care a urmat pe plan politic, Polonia a reluat negocierile pentru returnarea tezaurului, prima dată cu Banca din Montréal, apoi, după 1959, când a murit și Duplessis, cu statul Quebec. În anul următor s-a ajuns la un acord, iar în 1961, toate piesele tezaurului au ajuns în Polonia, după ce erau să fie pierdute într-o furtună pe mare.
Final fericit
Astfel, Polonia a avut șansa rară de a-și recupera întregul tezaur, din aur sau de patrimoniu, evacuat în cruntul an 1939. Din tezaur, Banca Poloniei a vândut o cantitate de aur guvernului polonez, pentru cheltuieli ocazionate legate de campania militară împotriva Axei, campanie în care au luptat și mulți polonezi, în unități separate. Nicio parte a tezaurului nu a fost pierdută sau furată în timpul războiului, datorită angajaților Băncii, dar și a autorităților statelor pe unde a trecut. Și, nu în ultimul rând, norocului...