Cum se trimit milioane de oameni în lagăre: art. 58 din Codul Penal sovietic

Paradoxal:întreaga activitate de mulți ani a Organelor, al căror ochi pătrundea peste tot și era veșnic treaz, își trăgea forța doar dintr-un singur articol din cele o sută patruzeci și opt de articole ale secțiunii speciale a Codului Penal din anul 1926. Spre lauda acestui articol, însă, i se pot găsi și mai multe epitete decât a adunat cândva Turgheniev pentru limba rusă ori Nekrasov pentru Maica Rusie:marele, puternicul, abundentul, ramificatul, variatul, atotcurățătorul articol Cincizeci și Opt, care epuiza lumea nu atât prin formulările paragrafelor lui, cât prin interpretarea lor largă și dialectică.

Care dintre noi n-a încercat pe el însuși îmbrățișările lui atotcuprinzătoare? Într-adevăr, nu există sub soare faptă, intenție, acțiune ori nonacțiune care nu ar putea fi pedepsite de brațul greu al articolului Cincizeci și Opt.

Era cu neputință să i se găsească o formulare atât de largă, dar a fost cu putință să i se dea o interpretare atât de largă.

Articolul 58 nu constituia în cod un capitol despre crimele politice și nu scria nicăieri că el este „politic”. Nu, împreună cu delictele împotriva oridinii administrative și cu banditismul, el intra în capitolul „crimelor de stat”. […]

Articolul 58 era alcătuit din paisprezece paragrafe.

Din paragraful întâi aflăm că este socotită drept contrarevoluționară orice acțiune (după articolul 6 din Codul penal – și nonacțiunea) care țintește... la slăbirea puterii...

În interpretarea largă:într-un lagăr, refuzul de a merge la lucru când ești flămând și istovit înseamnă slăbirea puterii de stat. Și atrage după sine execuția prin împușcare. (Execuția celorcare refuzau să iasă la muncăîn timpul războiului.)

Începând din anul 1934, când ne-a fost înapoiat termenul de Patrie, aici au fost introduse punctele privind trădarea de Patrie:1a, 1b, 1c, 1d. Conform acestor puncte, acțiunile săvârșite în prejudiciul puterii militare a URSS se pedepsesc cu moartea prin împușcare (1b) și doar în cazul circumstanțelor atenuante și numai pentru civili (1a) – cu zece ani.

În lectură largă:când soldații noștri, pentru că se predau prizonieri (prejudiciu puterii militare!), erau condamnați doar la zece ani, acest lucru era considerat de un umanism aproape ilegal. Conform codului stalinist, pe măsura întoarcerii în patrie, ei trebuiau, toți, împușcați.

(Iată un alt exemplu de lectură largă. Îmi amintesc foarte bine de o întâlnire la Butîrki în vara anului 1946. Era un polonez, care se născuse la Lemberg când orașul făcea parte din componența Imperiului austro-ungar. Până la cel de-al doilea război mondial a trăit în orașul său natal în Polonia, apoi s-a mutat în Austria, unde a lucrat și unde, în 1945, a fost arestat de ai noștri. A primit zece ani în virtutea articolului 54-1a al codului ucrainean, adică pentru trădarea patriei sale – Ucraina! – întrucât orașul Lemberg devenise în vremea aceea Lvovul ucrainean! Și sărmanul nu putea dovedi la anchetă că n-a plecat la Viena cu scopul de a trăda Ucraina! Așa a izbutit el să devină trădător.)

O extensiune și mai importantă a paragrafului despre trădare a fost aplicarea lui „prin referire la articolul 19 al Codului Penal” – „prin referire la intenție”. Adică nu a avut loc nici o trădare, dar anchetatorul penal a sesizat intențiade a trăda, și aceasta era suficient ca să dea pedeapsa maximă, ca și pentru o trădare efectivă. Este drept că articolul 19 nu propune pedeapsa pentru intenție, ci pentru pregătire. Iar „pregătirea este pedepsită la fel (cu o condamnare egală) ca și crima însăși” (Codul penal). În general, noi nu deosebim intenția de crima însăși și în aceasta constă superioritatealegislației sovietice asupra celei burgheze!

O extindere nelimitată a lecturii oricărui articol mai oferea și articolul 16 din Codul penal – „prin analogie”. Când fapta nu se încadra în nici un articol, judecătorul putea să o aprecieze „prin analogie”.

Paragraful al doilea se referă la insurecția armată, luarea puterii centrale și locale, în special cu intenția de a smulge cu forța o parte oarecare din teritoriul Uniunii Republicelor. Pentru aceasta – o conamnare mergând până la împușcare (ca și în fiecare dintre paragrafele următoare).

Extensiv (cum nu putea fi scris în articol, dar cum dictează conștiința revoluționară):aici intră orice încercare a oricărei republici de a-și exercita dreptul de a ieși din Uniune. Iar dacă se spune „prin violență” – nu se spune față de cine. Chiar dacă întreaga populație a republicii a vrut să se separe, iar Moscova nu a vrut, separarea va fi de acum prin violență. Astfel naționaliștii estoni, letoni, lituanieni au primit cu ușurință, în virtutea acestui punct, câte zece și douăzeci și cinci de ani.

Paragraful al treilea:„Înlesnirea făcută sub orice formă unui stat străin aflat în stare de război cu URSS.”

Acest paragraf oferea posibilitatea condamnării oricărui cetățean care s-a aflat sub ocupație fie că a bătut un toc la pantoful unui militar german, fie că i-a vândut o legătură de ridichi;ori a unei cetățence care a ridicat spiritul combativ al unui ocupant, dansând ori petrecându-și noaptea cu el. [...]

Paragraful al patrulea se referea la ajutorul (fantastic) acordat burgheziei internaționale.

Involuntar îți pui întrebarea:cine ar putea intra aici? Însă, dând o interpretare largă, cu ajutorul conștiinței revoluționare, au găsit lesne o categorie:toți emigranții care au părăsit țara înainte de anul 1920, deci cu câțiva ani înainte de elaborarea acestui cod, și care au fost prinși de armatele noastre prin Europa după un sfert de secol (1944-1945). Au fost condamnați în virtutea articolului 58-4:zece ani ori împușcare. Căci nu puteau face altceva acolo, în străinătate, decât să acorde ajutor burgheziei mondiale. [...]

Paragraful al cincilea:tendința unui stat străin de a declara război URSS. [...]

Paragraful al șaselea – spionajul –  a fost interpretat atât de larg, încât, dacă s-ar fi numărat toți cei care au fost condamnați în virtutea lui, s-ar fi putut trage concluzia că poporul rus pe vremea lui Stalin nu își asigura existența nici din agricultură, nici din industrie și nici din altceva, ci numai din spionaj internațional și trăia din banii serviciilor de informații. Prin simplitatea lui, spionajul era ceva foarte convenabil și pe înțelesul tuturor:al unui criminal neevoluat, alunui jurist savant, al unui gazetar și a opiniei publice.

Lărgimea interpretării consta aici și în faptul că oferea posibilitatea condamnării nu pentru spionaj pur și simplu, ci pentru

PȘ – bănuială de spionaj;

NȘ – spionaj nedovedit, și pentru el – întreg tacâmul! Și chiar pentru

SVPȘ – relații care conduc la bănuiala (!) de spionaj. Adică, de pildă, prietena prietenei soției dumneavoastră și-a cusut o rochie la aceeași croitoreasă (firește, colaboratoare a NKVD) ca și soția unui diplomat străin. [...]

Paragraful al șaptelea:subminarea industriei, a transporturilor, a comerțului, a circulației monetare și a cooperației. [...]

Paragraful al optulea:terorismul (dar nu acel terorism pe care ar fi trebuit să-l „motiveze și să-l legifereze” codul penal sovietic).

Terorismul era înțeles într-o accepție foarte largă:nu era considerat terorism faptul de a pune bombe sub trăsurile guvernatorilor, însă, de pildă, când îl plesneai peste bot pe dușmanul tău personal, dacă acesta era activist de partid, comsomolist sau milițian, fapta era socotită terorism. Cu atât mai mult, asasinarea unui activist nu era niciodată pusă pe aceeași treaptă cu asasinarea unui om de rând (cum, de altminteri, era prevăzut încă în codul lui Hammurabi în secolul al XVIII-lea înaintea erei noastre). Dacă soțul l-a ucis pe amantul soției, iar acela nu era membru de partid – norocul soțului, fapta lui era încadrată la articolul 136, el era socotit condamnat de drept comun, element apropiat din punct de vedere social și putea fi lăsat fără supraveghere. Însă dacă amantul era membru de partid, soțul devenea dușman al poporului și era condamnat în virtutea articolului 58-8. [...]

Paragraful al nouălea:distrugerea sau avarierea... prin explozie sau incendiere (și negreșit cu scop contrarevoluționar), denumită pe scurt diversiune. [...]

Însă nici unul dintre paragrafele articolului 58 nu a fost interpretat atât de larg și cu o conștiință revoluționară atât de înflăcărată precum paragraful al Zecelea. El suna așa:„Propaganda sau agitația, care conțin apeluri pentru răsturnarea, subminarea ori slăbirea Puterii Sovietice... precum și răspândirea ori producerea, ori păstrarea literaturii cu conținut identic.”În timp de paceacest punct stipula doar pedeapsa minimă(nu mai puțin! nu prea blând!), iar cea maximă nu avea limită![...]

Paragraful al unsprezecelea era de un gen special:el nu avea un conținut de sine-stătător, ci era un adaos agravant la oricare dintre cele precedente, dacă fapta era pregătită în mod organizat ori criminalii formau o organizație. În realitate, acest paragraf era interpretat atât de larg, încât nu mai era nevoie de nici o organizație. Această aplicare elegantă a paragrafului am încercat-o chiar pe pielea mea. Eram doicare făceam schimb de idei în secret, adicăeram embrioane de organizație, adicăo organizație!

Paragraful al doisprezecelea privea cel mai mult conștiința cetățenilor:era paragraful referitor la nedenunțareîn oricare dintre actele enumerate. Și pentru păcatul greu al nedenunțării pedeapsa nu avea limită superioară!![...]

Paragraful al treisprezecelea, după cât se pare – de mult fără obiect, se referea la serviciul în poliția secretă din Rusia Țaristă. (Serviciul analog de mai târziu, dimpotrivă, era considerat drept faptă de vitejie, patriotică).

Există temeiuri psihologice de a-l suspecta pe I. Stalin că era pasibil de judecată în virtutea acestui paragraf din articolul 58. Nu toate documentele referitoare la acest gen de serviciu au supraviețuit lui februarie 1917 și au devenit cunoscute publicului larg. Graba cu care au fost arse arhivele poliției în primele zile ale revoluției din februarie aduce cu elanul general al unor revoluționari interesați. De fapt, de ce, în momentul biruinței, să arzi arhivele, atât de interesante, ale inamicului?

Paragraful al paisprezecelea pedepsea „neexecutarea conștientă a anumitor obligații sau îndeplinirea lor intenționat neglijată”. Firește, pedepsea până la moarte prin împușcare. Pe scurt, asta se numea „sabotaj” sau „contrarevoluție economică”,

și să se separe intenția de nonintenție era în stare doar anchetatorul penal, ajutat de conștiința lui revoluționară. Acest paragraf era aplicat țăranilor care nu-și predau cotele obligatorii. Acest paragraf era aplicat colhoznicilor care nu acumulau numărul necesar de zile-muncă. Deținuților din lagăre care nu-și îndeplineau norma. Și prin ricoșeu, după război, au început să acorde acest paragraf hoților pentru evadare din lagăr, adică, într-o interpretare largă, văzând în fuga hoțului nu avântul spre dulcea libertate, ci subminarea sistemului lagărelor.

Acesta a fost ultimul dintre elementele componente ale evantaiului articolului 58, evantai care acoperea întreaga existență umană.

Text extras din:Alexandr Soljenițîn, Arhipeleagul Gulag, București, Editura Univers, 2008, p. 57-64