Cum se sărbătorea Crăciunul în vremea domnitorilor fanarioți

Autor: Redacția

Gustul pentru strălucire și fast cultivat de domnitorii fanarioți și-a aflat una dintre cele mai elaborate expresii în ceremoniile prilejuite de sărbătorile de iarnă atunci când, pentru câteva zile, timpul liniar, istoric, se împletea cu timpul sacru, tradițional. Prin intermediul unor documente din epocă (ex. „Condica de ceremonii”) sau din relatările călătorilor străini cunoaștem astăzi detalii despre desfășurarea și eticheta acelor momente, care se doreau a fi marcate într-un mod solemn, imitând mai ales modelele împărătești bizantine.

Contele de Landry, fiind o vreme oaspete la curtea lui Mihail Suțu, are ocazia să ia parte la manifestările organizate cu ocazia Crăciunului, pe care le consemnează, făcând o serie de comparații cu atmosfera din țara natală. În dimineața Ajunului, un fel de „Saint Sylvestre, care se serbează cu totul altfel”, o „larmă nemaipomenită” se iscă în curtea interioară a palatului. „Sunete bizare, din cele mai neplăcute, alămuri bătute, fluiere, constituiau fanfara turcească, ce anunța Ajunul Crăciunului”. Desfășurarea inopinată de „forțe” luase prin surpindere doar urechile călătorului, toți ceilalți membri ai curții fiind familiarizați cu practicile zilei, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Foarte de dimineață, domnitorul, înveșmântat „în samure azurii”, mergea în spătărie (sala tronului) unde primea de la spătar însemnele domniei (topuzul, sabia, cuca), după care se îndrepta, „cu toată parataxis, adecă orânduiala boierimii sale” spre paraclisul curții domnești. Alaiul era alcătuit din sute de persoane, de la oșteni și gărzi domnești, până la boieri, boiernași și slujitori. În biserică îl așteptau mitropolitul, episcopii și marii dregători ai țării care își etalau însemnele funcției, îmbrăcați în straie de aur, cusute cu mărgăritare sau pietre scumpe. Binențeles, ierarhia dicta împărțirea spațiului în lăcaș, rânduiala locurilor. Stând „pe piatra cea de mijloc” (omphalos) vodă se închina către icoana Mântuitorului și cea a Maicii Domnului, către ușile împărătești, îndreptându-se apoi spre strana domnească „săpată în lemn și poleită cu aur”, nu înainte de a recunoaște, „cu oarecare shimă de smerenie”, prezența mitropolitului și a boierilor.

Slujba din ajunul Nașterii Domnului se evidenția prin complexitatea ceremoniei denumită „darea cupei” în desfășurarea căreia domnitorul primea cel dintâi anafura de la întâistătătorul bisericii țării. După citirea unei molitve de pomenire a morților și ridicarea colivei de către marele-vistier, întreaga adunare se întorcea în sala tronului. La ieșirea din sfântul lăcaș, vodă era întâmpinat de căpitanul de vânători și câțiva vânători domnești, responsabili cu aprovizionarea curții, care îi prezentau trofeele (cerbi, ciute, capre, mistreți și iepuri) ce urmau a îmbogăți meniul sărbătorilor.

Printre ceremoniile de după-amiază se distingea închinarea la icoana Nașterii Domnului, urmată de momentul citirii orațiilor sărbătorii (encomionul), îndatorire importantă a logofătului. Ziua nu se putea încheia fără schimbul de daruri, vodă primind ofrandele supușilor, la rândul său remunerând cu câte un galben oratorul, preoții și cântăreții.

„Soldații de gardă, servitorii, formează și ei coruri și sunt primiți în saloanele domnești, unde capătă daruri, fructe exotice, mere poleite, bani de aramă și colaci.”

Concomitent, „coruri de copii, cu ciudate stele pictate”, începeau a colinda străzile, „cântând imnuri și legende asupra Nașterii Domnului”.

În vremurile bune, „cându era giugul țării mai ușor”, toți boierii aflați în București-căci de sărbători o parte obișnuia să se retragă la conacele din provincie- erau invitați la curtea domnească unde, pe masa mare din spătărie, îi întâmpina luxul gastronomic: „purcei fripți, curcani îndopați cu castane, găini cu mere, strașnicele piftii de curcan, de purcel și de găină, sarmalele de trei feluri: de vacă amestecată cu porc, de piept de gâscă și picioare de curcan, de slănină și orez, apoi plăcintele cu varză, baclavalele și sarailiile, toate însoțite de vinars, de rachiuri de anason, de țuică fiartă și-ca să mai răcorească gâtlejurile fripte- vin untdelemniu de Chios.”

Din cauza deteriorării finanțelor principatelor în perioada fanariotă, moda ospețelor copioase a fost înlocuită treptat cu o tratație mai ușoară, pentru o audiență mai restrânsă. După plecarea preoților domnul, mitropolitul și boierii mai zăboveau, îndulcindu-se cu „vutcă” (vin îndulcit și aromatizat cu diferite plante) și „confeturi” (dulciuri) oferite de pajii domnești, sorbind cafea din felegene prețioase.

Ziua de Crăciun reproducea, cu mici variații, evenimentele Ajunului: slujba religioasă, împărțirea darurilor, ospățul din spătărie.

În vremea lui Alexandru Suțu, slujba religioasă, care era pregătită de soborul de preoți în frunte cu mitropolitul și episcopii încă de „pe la zece ceasuri din noapte” (4 dimineața), cuprindea cântarea Psalmilor CXXXIV, CXXXV și ritualul împărțirii unor „făclii de ceară”. Măria Sa, înveșmântat în cabaniță (manta bogat împodobită), asista la oficierea Sfintei Liturghii alături de toată protipendada capitalei, după care se întorcea în sala tronului unde primea închinările boierilor și curtenilor. Se serveau „cafea și vutcă, dându-se pistoale și pușci și meterhaneaua [cânta] prin grija lui seder Aga, iar sărutări de mâini nu se făcea într-această zi.”

Cu un secol în urmă, spectacolul de la curtea domnească ar fi continuat cu un festin de proporții considerabile care dura „cinci-șase ceasuri”. Rânduiți în jurul „mesei mari”, conform unui protocol foarte riguros, marii-dregători așteptau cu nerăbdare momentul instalării pe tron a domnitorului. „Cum a pus Vodă prima îmbucătură în gură, se slobod tunurile și începe meterhaneaua turcească a cânta asurzitoarea, barbara de meterhanea cu daulgiii, jilgiii și zarmaginii ei”. Urmau toasturi ținute deopotrivă de domnitor și de mitropolit, completate cu o rugăciune: „ În cinstea și slava lui Dumnezeu, care, prin mila Sa, am ajuns sănătoși această sfântă zi, ne rugăm să ajungem la anul aceiași zi sfântă, cu sănătate și pace”. Nenumăratele închinări de pahare pricinuiau un vacarm general cauzat de întrepătrunderea muzicii din curte cu cea din sala de mese. Felurile de mâncare autohtone erau asociate cu „preparate după bucătăria franceză, nemțească și italiană” servite din talgere de argint. După golire, acestea rămâneau în mijlocul mesei formând turnuri instabile, adevărate paravane între oaspeți. Din paharele de cristal sau argint se serveau băuturi alcoolice, „alternativ, la 3-4 pahare de vin, unul de bere.”

Tratația cu vutcă, ciubuce și cafea se repeta după ospăț uneori, boierii și jupânesele lor, care ședeau la masă separat, fiind invitați să mai zăbovească la „giocuri și alte veselii”. „Apoi, când s-au îngreuiat giugul țării cu mucareruri și alte adaose cheltuiale, s-au scuturat și veseliile mesilor, făcându-se rar o masă sau două”.

„După trecerea sărbătorii, în cele trei zile până la Anul Nou, orașul ca și curtea păreau ca nelocuite. Pasă-mi-te, toată lumea își îngrijea indigestiile, provenite din abuzul de ospețe, ca să se prezinte cu stomacul sănătos de Anul Nou.”

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Bibliografie:

Tudor Dinu, Bucureștiul Fanariot, Vol.I, Humanitas, București, 2015.
Sorin Iftimi, Ceremoniile Curții domnești. La Crăciun, Anul Nou și Bobotează (secolele XVII-XIX), în Spectacol public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii (coord. Constanța Vintilă-Ghițulescu, Mária Pakucs Willcocks), Institutul Cultural Român, București, 2007.
Realitatea Ilustrată, 08, nr. 413, 19 decembrie 1934.
Ilustraţiunea Română, 09, nr. 02, 6 ianuarie 1937.