Cum se îmbrăcau dacii?
Din cauza condițiilor climatice din țara noastră, nu s-au putut păstra piese de îmbrăcăminte, așa cum acestea se găsesc în zonele deșertice, cele înghețate sau în mlaștini cu anumite caracteristici. Pentru a reface îmbrăcămintea unui dac, trebuie să apelăm din nou la cele două monumente romane – cel de la Adamclisi și Columna lui Traian.
Aici avem o serie de reprezentări mai ales ale războinicilor daci, atât tarabostes, cât și comati, dar și ale unor civili. Pe lângă acestea, statuile de daci din fostul imperiu completează panoplia de elemente de îmbrăcăminte. Chiar dacă romanii aveau un stil relativ comun de a-i reprezenta pe barbari, există detalii care apar doar în cazul anumitor neamuri reprezentate, în toată arta monumentală romană.
Pe de altă parte, barbarii europeni, și nu numai, se îmbrăcau relativ la fel – cămăși lungi până aproape de genunchi, cu mânecă lungă (probabil cu mânecă scurtă/fără mânecă vara), pantaloni lungi mai mult sau mai puțin strânși pe picior, încălțăminte din piele, pelerine etc. De asemenea, îmbrăcămintea dacilor de pe aceste monumente seamănă cu straiele populare tradiționale doar din anumite zone ale țării. Fiind făcute în casă, era și normal ca aceste haine să fie aproape identice.
Astfel, nobilii daci purtau pe cap un pileus, semn al castei din care făceau parte. Acesta putea fi din blană (de oaie?) sau din lână prelucrată/postav. Cămașa lungă până la genunchi, despicată pe margini până aproape de șold, era legată cu o centură de care atârnau pungi pentru bani și amnare, cornuri de băut, cuțite etc., nobilii având catarame elaborate. Pantalonii strânși pe picior erau legați în partea de jos cu sfoară sau cu fâșii de piele, deasupra încălțărilor din piele prevăzute cu șireturi, numite calcei în limba latină, diferite de opincile purtate mai târziu în spațiul românesc.
Pelerinele lungi și frănjurite pe margini erau prinse de restul straielor cu fibule, de diferite dimensiuni, unele din aur și argint, de câteva tipuri. Materialele folosite erau lâna, inul și cânepa. Iarna se foloseau cu siguranță șube din blană de oaie. Așa trebuie să fi arătat un dac acum aproape două mii de ani. Unii purtau pandantive cu diverse simboluri sacre, brățări sau inele din material prețios și piese de valoare capturate în raidurile contra inamicilor.
Opinia generală, perpetuată de diverse ilustrații sau materiale scrise de neaveniți, este că dacii erau îmbrăcați într-un alb pur, aidoma îngerilor. Trecând peste această inadvertență care frizează bunul-simț, trebuie spus că popoarele Antichității aveau haine foarte colorate, fresce de atunci și haine sau bucăți de material găsite în arheologie în lumea celtică sau germanică întărind acest lucru.
Pe lângă faptul că, până la revoluția industrială în domeniul chimiei, în secolele 19-20, și inventarea înălbitorilor, era aproape imposibil de a obține materiale, mai ales din lână, de un alb imaculat, nuanța cea mai deschisă fiind un gălbui; neamurile antice, inclusiv dacii, cunoșteau tehnica colorării materialelor textile. Acestea erau colorate cu pigmenți minerali și mai ales vegetali – frunze, coji de legume/fructe, leguminoase.
Totodată, firele astfel vopsite erau țesute în diferite modele, în dungi sau în carouri. Trebuie astfel să ne detașăm de imaginea unor daci îmbrăcați în alb pur și să ne orientăm spre versiunea veridică a unor daci îmbrăcați în haine în culori de multe ori vii.
Tot pe Columnă îi vedem pe bărbații daci având majoritatea bărbi și plete retezate scurt. Poate fi o simplă reprezentare oficială și în canoanele artei romane, dar este clar că dacii purtau barbă. Aici trebuie să reiterăm faptul că termenul „barbar“, aplicat neamurilor din afara lumii greco-romane, nu avea pe atunci conotație peiorativă, ci însemna pur și simplu un om care nu vorbea bine sau deloc limba greacă. Romanii au preluat acest cuvânt la un moment dat, pentru a-i desemna pe cei din afara lumii controlate de ei, mai ales pe cei din triburile europene.
Cuvântul latin pentru „bărbos“ este „barbatus“, nefiind astfel nicio legătură între purtarea bărbii și denumirea generică de „barbar“, care a primit o conotație negativă abia peste câteva secole. Părul retezat relativ scurt putea fi o simplă chestiune de modă sau cutumă, de igienă, de pragmatism în luptă – un păr lung care atârnă pe umeri sau pe spate, chiar legat în coadă, poate fi agățat în timpul unei lupte, cu urmări fatale probabil pentru cel în cauză.