Cum se distrau bucureştenii în timpul iernilor de altădată

Înainte vreme, Bucureştii au cunoscut ierni cu adevărat aspre, cu zăpezi din belşug şi geruri năprasnice;oaspeţii străini erau aproape îngroziţi de ce găseau aici şi descriau cu lux de amănunte vinul care îngheţa în vase, ţurţurii „lungi şi groşi ca de cleştar”. Dar în ciuda condiţiilor vitrege la care era expusă urbea în anotimpul rece, bucureştenii îşi umpleau timpul cu te miri ce, refuzând căldura, amorţeala, hibernarea;înfofoliţi şi veseli, erau fie la Şosea, cu sania, fie la patinaj, pe lacul din Parcul Cişmigiu. Serile şi le petreceau la baluri şi recepţii – cei de familie bună, din înalta societate a Bucureştilor – sau la serate dansante în „săli afumate, în care primează pitorescul”.

ălătorii străini veniţi la noi din ţinuturi cu o climă mai blândă se minunau de vremea grea de aici. Spre exemplu, sirianul Paul de Alep, însoţitor al mitropolitul Macarie al III-lea, povestea că de la jumătatea lui ianuarie până la sfârşitul lui martie 1654 a căzut foarte multă zăpadă, care „nu a încetat... până la Paşti şi a fost un vânt îngheţat, un ger şi un frig cum nu mai văzusem niciodată;vinul îngheţa în vase, tot astfel măslinele în apa lor, ca şi murăturile. Cât despre lămâi şi ouă, ele s-au întărit ca piatra şi s-au stricat cu desăvârşire”[1].Casele aveau de jur împrejur ţurţuri lungi şi groşi ca de cleştar, uimind oaspeţii străini[2]. Mai târziu, pe la 1740, un alt călător, pe nume Kelemen, scria despre o iarnă grozavă, care cuprinsese de fapt nu numai teritoriul românesc, ci şi întreaga Europă. Aceasta începuse de la 18 octombrie, iar „de atunci zăpada a crescut în fiecare zi şi frigul s-a simţit tot mai cumplit”[3]. Cu obidă, omul amintea că în oraş era „mare scumpete şi lipsă”, întâmplându-se ca de multe ori să stea la masă şi să nu aibă pâine. Dar nu era de mirare, căci, spunea el, „nu se aduce nimic de nicăieri, aici totul e îngheţat tun:apa, moara şi morarul”[4]. În final, mărturisea că ar fi fericit să fie departe de Bucureşti.

„Duminica însăşi Lipscanii vin să se aerisească la Şosea...”

Românii îndurau însă cu stoicism iernile grele, ba, mai mult, bucureştenii cu stare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea găseau un farmec aparte în a se plimba zilnic cu sania la Şosea ori a patina pe apa îngheţată a Cişmigiului.

Şoseaua Kiseleff, frumoasă şi cochetă, umbrită vara de tei, în genul parcurilor occidentale, vedea adunată toată lumea aleasă a Capitalei, care îşi dădea întâlnire în acest loc în toate după amiezile, indiferent de anotimp. Orele potrivite pentru plimbările la Şosea erau cuprinse între prânz şi timpul de primire al oaspeţilor. Astfel, vara, Şoseaua prindea a se însufleţi între orele 17.00 până la orele 21.00, iar iarna, de la orele 14.00 până la 16.00. Aceste ore erau stabilite de moda vremii, dar şi de necesitatea întreţinerii acestui spaţiu.

Iarna, când fulgii albi de nea cădeau ca o deasă perdea strălucitoare troienind întregul oraş, caii erau înhămaţi la sănii şi împodobiţi cu zurgălăi pe spate şi pe gât, iar la urechi li se puneau cozi de vulpe. Pe lângă acestea, erau acoperiţi cu un valtrapmare de plasă de sfoară împletită în culori şi cu chenar cu dantelă lucrată din bumbac pescăresc. Lumea privea cu plăcere perechile de bucureşteni veseli, înfofoliţi în blănuri de preţ, caii şi vizitii cu şube groase şi căciuli de blană, care se întretăiau adesea în clinchete de zurgălăi de-a lungul Şoselei.

Distracţia a continuat şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, zăpada fiind percepută ca un element prietenos şi nobil. Astfel, Paul Morand scria că odată cu primele zăpezi apăreau şi săniile însoţite de clinchete jucăuşe de zurgălăi în Piaţa Victoriei. Caii aveau ciucuri roşii şi erau acoperiţi cu plase albe, fiind ţinuţi în frâu de „vizitii îmbrăcaţi într-o mantie de catifea”[5]. Pe lângă aceştia, mai erau şi „vizitii în pufoaice umflate, stând în picioare pe săniile lor ale căror clopoţei sună veseli”şi care „conduc grupuri de câte patru sau cinci tineri care ţipă de bucurie şi se bulgăresc când se încrucişează”[6]. Tot Paul Morand afirma că „duminica însăşi Lipscanii vin să se aerisească la Şoseaua transformată în staţiune de sporturi de iarnă şi să se fotografieze în costum de schi”[7]. Şi Calea Victoriei, de la Capşa la Athenee Palace, era plină de bucureşteni îmbrăcaţi în haine groase (de preferinţă blănuri), care se plimbau şi cu săniile, dar şi pe jos, pe trotuare, bucuroşi de venirea iernii şi de întâlnirea cu cei cunoscuţi[8].

Lacul din Cişmigiu, primul patinoar din Bucureşti

Oamenii cu stare, dar nu numai, mergeau şi la patinaj, care a început sa fie practicat în ţara noastră începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De regulă, patinajul se făcea de plăcere, pe gheaţa lacurilor, şi nu neapărat cu patine, acestea fiind apanajul celor mai avuţi. O adevărată virtuozitate o aveau copiii, îndemânarea lor fiind atât de mare încât reuşeau „să patineze peste tot, pe zăpada topită, pe caldarâmul alunecos şi chiar pe uscat”[9]. Cu timpul, numărul celor care îndrăgeau această activitate a început să crească, ea fiind privită însă doar ca o formă de divertisment şi nicidecum ca un sport. Regulile, ca şi patinoarele artificiale au apărut ceva mai târziu.

Pe timp de iarnă, începând din 1870, când a apărut prima menţiune în presă, lacul din Parcul Cişmigiu a devenit principalul loc de întâlnire pentru bucureştenii care doreau să patineze. Aşa s-a înfiripat primul patinoar, unul natural, desigur, care ţinea cont de capriciile vremii. Administrat din 1908 de Niţă Berechet, acesta avea să-şi găsească cu greu clienţi, pentru un timp, de vină fiind şi tarifele care se practicau, dar şi faptul că patinajul era socotit de mulţi drept „un sport imprudent şi chiar necuvincios”, după cum scria „Revista Automobilă” în anul 1913. De la divertisment s-a trecut treptat la stabilirea unor reguli, ca şi în restul Europei. Între timp fusese descoperit patinajul artistic, iar ştirile despre serbări pe gheaţă s-au înmulţit în ziarele vremii. La sfârşitul anului 1924 a luat fiinţă şi prima echipă bucureşteană de hochei, numită Hockey Club, care se antrena tot pe apele îngheţate ale Cişmigiului. Dar în perioada interbelică au existat patinoare naturale şi în actualul Complex Dinamo, lângă Operă, în Parcul Carol şi undeva, pe Mihai Bravu.

În 1930, bătrânii şi frumoşii copaci ai soţilor Oteteleşanu, aflaţi în spatele caselor Oteteleşanu (care au fost dărâmate câţiva ani mai târziu pentru a face loc Palatului Telefoanelor), au fost tăiaţi, iar pe locul lor a fost deschis un restaurant unguresc în care se aminteşte de către contemporani că aveau loc veşnice scandaluri. Tot acolo era şi un loc viran devenit iarna patinoar, despre care se spune că a fost desfiinţat zece ani mai târziu, în 1940[10].

Salep, castane coapte, sirop de migdale şi „Caaaarne-vici!”

Printre bucureştenii veniţi la distracţie şi la plimbare în toiul iernii se găseau şi alţii nevoiţi să-şi câştige traiul zilnic afară, în frig. Astfel, în parcuri, fotografii ambulanţi, bucuroşi de mulţimea venită la patinaj ori la promenadă, făceau poze la minut, suflând de zor în mâini pentru a le încălzi şi, uneori, developându-şi clişeele deasupra unei plite cu cărbuni de lemn[11].

De-a lungul străzilor din centru erau adesea întâlniţi negustori ambulanţi de sirop de migdale, precum şi „ţărani ducând în coşurile lor late de nuiele, pe care le ţin în echilibru precum cărăuşii de apă din Pekin, piramide de mandarine îngheţând sub crengi de brad acoperite cu zăpadă... sau miei spânzuraţi de picioare pe un braţ de balanţă”[12].

Bulgarii erau cei care vindeau în acest anotimp salep, o băutură de iarnă „fierbinte, dulceagă şi cu piper în ea”, a cărei menire era „să încălzească şi în acelaşi timp să hrănească”[13].Vânzarea salepului începea de la 5 dimineaţa şi era însoţită de chemarea tărăgănată şi prelungă a vânzătorului:„Saleeep!”.

Încă de la ivirea toamnei începeau să circule pe străzi, cu sobiţa de tablă la subsuoară, negustorii de „cren-wurşti” (un soi de cârnaţi cu hrean);aceştia, adaptând termenul, pe diferite tonuri, ademenitoare pentru cei înfometaţi, strigau:„Caaarne-vici!”, adăugând, după o pauză, ca un ecou ispititor, închipuindu-şi că astfel muşteriii vor fi mai curând atraşi:„...vici, ...vici!”[14]. Şi tot cu sobiţele după ei umblau, în anotimpul rece, şi vânzătorii de castane coapte...

Două reprezentaţii de circ pe zi, serate dansante şi baluri

Bucureştenii de odinioară nu căutau însă distracţia doar în exterior, ci o îmbinau cu aceea din interior, mai confortabilă şi la fel de plăcută. Astfel, locuitorii Capitalei puteau să se delecteze şi cu spectacolele de circ, care se desfăşurau în acea perioadă în oraş. Caravanele încărcate cu oameni şi animale se aşezau cu precădere pe maidanele Brezoianului sau pe cel de la Palatul Poştelor şi se bucurau întotdeauna de participarea orăşenilor;se dădeau chiar câte două reprezentaţii pe zi. Aşa au fost, de pildă, circul lui Hüttermann (care a ars în 1883), al lui Schull, al lui Schuchmann şi, în sfârşit, circul lui Sidoli, care s-a şi stabilit la noi, ridicând o clădire adecvată, astăzi dispărută.

În timpul iernii, foarte numeroase erau şi balurile publice. Acestea aveau loc în sala Bossel sau Slătineanu şi erau organizate de diferite societăţi din Bucureşti:Societatea Filarmonică, Societatea de Tir şi Gimnastică etc. Dar Capitala găzduia şi baluri de caritate, în Sala Teatrului Mare, iar în timpul carnavalului, Sala Bossel îşi deschidea din nou porţile pentru un bal mascat. Carnavalul, import apusean, începea odată cu terminarea sărbătorilor creştine de iarnă, încheindu-se până în postul Paştelui, şi cuprindea toate balurile mascate care se desfăşurau în saloane private ori în săli publice, fiind obligatorie purtarea măştilor şi, în general, a unei ţinute speciale. Spre sfârşitul carnavalului, în fiecare sâmbătă, şi la Operă era organizat un bal mascat. Ulysse de Marsillac, pe de altă parte, scria şi despre „o mulţime de serate dansante de categorie inferioară care se ţin în douăzeci de săli afumate, în care primează pitorescul”[15].

Baluri, serate, recepţii se desfăşurau şi în casele celor din înalta societate bucureşteană, unde nu puteau pătrunde decât cei aleşi:rude, cunoscuţi, aflaţi de regulă în aceeaşi categorie socială, iar dintre necunoscuţi, străini ori români, numai dacă se bucurau de scrisori de recomandare. Primirile erau renumite pentru belşugul, luxul şi eleganţa afişată. La curtea regală era, de obicei, un mare bal dat în noaptea de Revelion, la care participau cam o mie de persoane, şi alte trei serate mai intime, în timpul carnavalului.

NOTE

[1]Călători străini despre ţările române, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 122.

[2]Idem.

[3]Gheorghe Parusi, Cronica Bucureştilor. Întocmită din document şi sentiment, Editura Compania, Bucureşti, 2005, p. 81.

[4]Idem.

[5]Paul Morand, Bucureşti, Editura Echinox, Cluj, 2000, p. 168.

[6]Idem.

[7]Idem.

[8]Idem, p. 157.

[9]Idem, p. 168.

[10]Lelia Zamani, Oameni şi locuri din vechiul Bucureşti, Editura Vremea, 2008, p. 14.

[11]Paul Morand, op.cit., p. 120.

[12]Idem, p. 133.

[13]Muzeul Municipiului Bucureşti, Fond Colecţia Documente, Inv. 48.685.

[14]Idem.

[15]Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 146.