Cum s-a născut suprarealismul

Mişcare artistică şi literară de avangardă, suprarealismul debutează în prima parte al secolului XX, un timp al schimbării, revoltei şi sensibilităţii. Suprarealismul devine astfel vocea internaţională a unui grup de scriitori şi artişti mânaţi de dorinţa de a schimba mentalitatea unei societăţi rigide, sufocate.

În 1924 Andre Breton defineşte suprarealismul, în “Primul manifest al suprareaslimului”, ca fiind “Automatism psihic pur prin care se exprimă, fie verbal ori în scris, sau în altă modalitate, adevărata funcţie a gândului. Gând dictat în absenţa oricărui control dictat de raţiune, şi în afara tuturor preocupărilor morale şi estetice.”

Din Paris, spre întreaga lume

Născut la Paris, nu s-a limitat doar la Franţa. Departe de a fi o mică “capelă pariziană”, a avut adepţi şi a influenţat artişti din Anglia, Belgia, Spania, Elveţia, Germania, Cehoslovacia, Iugoslavia şi chiar din alte continente:Africa, Asia (Japonia), America (Mexic, Brazilia, Stalele Unite). Suprarealismul urmărea să pună bazele unei revoluţii sociale, între artă şi societate existând o ruptură, între lumea exterioară şi lumea interioară, între fantezie şi realitate. Suprarealiştii au căutat să ofere o soluţie pentru rezolvarea acestei rupturi.

Numele pe care Breton l-a dat mişcării este un omagiu adus lui Apollinaire Apollinaire:”Ca un omagiu adus lui Guillaume Apollinaire, care murise de puţină vreme, şi care de mai multe ori ne părea a fi supus unui extaz  de acest fel, fără însă a-i sacrificat mediocre mijloace literare, Soupault şi cu mine numim suprarealism noua manieră de expresie pură pe care o ţineam încă pentru noi şi de care eram nerăbdători să-i facem să beneficieze şi pe prietenii noştri.” Suprarealismul lui Apollinaire* era un fapt exclusiv poetic, un nou mod de invenţie literară. Cuvântul “suprarealism” apăruse sub titlul lucrării sale “Les mamelles de Tiresias”, calificată de el drept “dramă suprarealistă”.[1]

Liderul mişcării suprarealiste era considerat Andre Breton. Despre el se zicea:“El este maestrul de ceremonii care organizează şi dictează, dar care şi decide fără milă modul cum se va derula totul, compartamentul fiecăruia.” La rândul său, Andre Thivion, scrisese despre Breton că “geniul lui Breton consta în crearea unei atmosfere incandescente a revelaţiei, pentru a delimita ceea ce este bun de ceea ce este rău.”[2]

Între suprarealism şi dadaism

Suprarealiştii au împărtăşit unele idei dadaiste, însă au susţinut că erau bine organizaţi şi mai relevanţi lumii noi. Dada îşi afla libertatea în practica constantă a negaţiei;supralismul încearcă să dea acestei libertăţi fundamentul unei “doctrine”. Este trecerea de la negaţie la afirmaţie. Suprarealismul preia multe din poziţiile dadaiste, din gesturile sale, din atitudinile distructive, sensul general al revoltei sale şi chiar şi metodele sale de provocare. Diferenţa constă într-o abordare diferită. Refuzului total, spontan, primitiv, al mişcării Dada, suprarealismul îi substituie căutarea experimentală, ştiinţifică, sprijinindu-se pe filozofie şi psihologie.[3]

Susţinătorii suprarealismului promovează conceptul de “scrierea automatică”. Scrisul automat este, o metodă de cunoaştere a autenticităţii fiinţei umane, dincolo de constrângeri, de convenţii şi limite. Pentru scriitor, “scrierea automatică” corespunde nevoii de a permite creativităţii să se hrănească din adâncurile inconştientului, din vise şi halucinaţii, şi în acelaşi timp să excludă raţionalul pe cât mai mult posibil. Metoda pe care suprarealiştii o foloseau era jocul colectiv, mai exact persoanele participante scriau independent unele de altele, câte un cuvânt pe o bucată de hârtie;hârtia era îndoită, iar textele juxtapuse sau citite apoi cu voce tare, alcătuiau fraze fanteziste, producând adesea efecte de umor, de şoc sau de perplexitate. Primul rezultat al acestui joc al întâmplării a fost:“Stârvul fermecător a băut vin nou”, de unde şi denumirea procedului “stârvul fermecător”. În pictură, metoda “stârvului fermecător, a avut o aplicaţie mai rastrânsă. Primele opere elaborate în acest mod au fost create în 1925. Jose Pierre informează că singura operă “stârv fermecător”, în întregime pictată a fost săvârşită în anul 1948, de cinci pictori portughezi.[4]

În 1934, Max Ernst vorbea de cât de greu era pentru pictori şi sculptori să găsească metode de lucru care să corespundă “scrierii automatice” şi să folosească tehnicile pe care le aveau la dispoziţie să obţină obiectivitatea poetică, şi să îndepărteze raţiunea. Investigaţiile teoretice nu erau de ajutor;experimentele practice da. Ernst descrie experimentul lui Lautreamont* în care o maşină de cusut şi o umbrelă se întâlnesc întâmplător pe o masă chirurgicală, ca fiind un exemplu binecunoscut, aproape, clasic de fenomen descoperit de suprarealişti, care implică apropierea a două sau mai multe obiecte incompatibile pe o suprafaţă incompatibilă. Era clar, că, cu cât elementele erau aduse împreună în mod arbitrar, rezultatele erau cu atât mai dramatice şi mai poetice.[5]

Colajul-suprarealist

Un exemplu de metodă de lucru suprarealismul este colajul, al cărui principal exponent este Max Ernst. Metoda a avut precursori în mişcarea cubistă:Braque şi Picasso. În căutările sale, Braque experimenta, în 1912, noi procedee pentru înlocuirea picturii “trompe-l’oeil”* prin aplicarea pe pânză a unor bucăţi de hârtie pictată, pe care le lipea cu clei. Astfel, a fost inventat procedeul “hârtiei lipite”. Metoda l-a atras pe Picasso, care a folosit tăieturi de jurnal. Aplicând metoda la alte materiale (sticlă, fier, lemn etc) cubiştii au introdus în arta modernă o nouă formulă tehnică care va avea mare success. Cel care i-a dat adevărata formă de expresie cu care este cunoscută în arta suprarealistă, şi anume colajul, este Max Ernst.

În pictura, calea suprarealismului a fost deschisă de Giorgio de Chirico, care, a fost printre primii pictori care i-au atras atenţia lui Breton când suprarealiştii şi-au lărgit atenţia de la literatură şi poezie către artele frumoase. În studiul lui, Breton aminteşte şi o scriere a lui De Chirico din 1914, în care sunt expuse o serie de idei ce au multe afinităţi cu suprarealismul. “Pentru ca o operă de artă să fie cu adevărat nemuritoare, este necesar ca ea să iasă complet din hotarele umanului:bunul simţ şi logica o vatămă. În acest mod ea se va apropia de vis şi de mentalitatea infantilă. Opera profundă va fi împinsă de artist în adâncimile cele mai tainice ale fiinţei sale:acolo nu ajunge susurul pîraielor, cântecul păsărilor, foşnetul frunzelor.

Ceea ce ascult eu nu valorează nimic, numai ochii văd deschişi, şi mai adesea închişi. Important este, mai cu seamă, a debarasa arta de ceea ce ea conţine din ce este cunoscut până azi:orice idee, orice simbol trebuie puse de o parte. Trebuie să avem o mare siguranţă în noi înşine;este necesar ca revelaţia pe care o avem despre o operă de artă, concepţia unui tablou reproducând cutare lucru fără nici un sens pentru el însuşi, fără subiect, fără semnificaţie din punct de vedere al logicii umane;este necesar ca o asemenea revelaţie sau concepţie să fie atât de puternică în noi, să ne procure o atât de mare bucurie sau o atât de mare durere, încât să ne simţim constrânşi a picta împinşi de o forţă mai mare decât aceea care-l împinge pe înfometat să muşte, asemenea unei bestii din bucata de pâine ce-i cade în mână.”[6]

Suprarealismul se bucura şi de un mijloc de expunere a ideilor noului curent:revista “Revoluţia suprarealistă”. Revoluţia suprarealistă diferă de revista literară obişnuită. Nu diferă cu nimic de o revistă ştiinţifică. Pierre Naville, care este alături de Benjamin Peret, co-director, şi-a dorit asemănarea cu o revistă precum “La Nature”, jurnal ştiinţific binecunoscut. Revista nu atrăgea atenţia, avea doar câteva desene, câteva fotografii. Nimic nu anunţa ce avea să devină revista suprarealistă, revista ceea mai scandaloasă din lume.[7]

Bibliografie

Biberi, Ion, Arta suprarealistă, Privire critică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973

Breton, Andre, Anthologie de l’humour noir, Editura Saggitaire, Paris, 1940

De Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, tradus în limba română de Ilie Constantin, Editura Meridiane, Bucureşti

Genzmer, Herbert, Dali&Gala, Editura Paralela 45

Klingsohr-Leroy, Cathrin, Surrealism, Editura Tachen, Koln London Los Angeles, Madrid Paris Tokio, 2007

NOTE

[1]De Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, tradus în limba română de Ilie Constantin, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968

[2]Genzmer, Herbert, Dali&Gala, Editura Paralela 45, pag. 11

[3]Ibidem, 15

[4]Biberi, Ion, Arta suprarealistă, Privire critică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, pag. 52

[5]Klingsohr-Leroy, Cathrin, Surrealism, Editura Tachen, Koln London Los Angeles, Madrid Paris Tokio, 2007, pag. 10

[6]Breton, Andre, Anthologie de l’humour noir, Editura Saggitaire, Paris, 1940, pag. 10

[7]Nadeau, Maurice, Histoire du surrealisme, pag. 90