Cum s-a înrăutăţit situaţia Ţărilor Române în timpul fanarioţilor
Descentralizarea puterii in Imperiul Otoman a creat condiţii pentru apariţia unor puternici lideri locali:Tepedelenli Ali Paşa la Ianina, Pazvantoglu Osman Paşa la Vidin, Mustafa Paşa Bayraktar la Rusciuc, (1) etc. În acest context, intangibilitatea teritoriului românesc, garantată de dreptul otoman, a fost pusă grav în pericol de facto. Defecţiunea puterii centrale contribuie la creşterea puterii şi influenţei paşalelor de margine.
Principatele Române aveau un statut special în cadrul sistemului politic otoman. Tributare Porţii otomane, acestea şi-au conservat autonomia internă, domnitori şi administraţia de stat, turcilor fiindu-le interzise acheziţionarea de bunuri imobiliare şi practicarea cultului musulman.(2)
Instaurarea regimului fanariot în Principatele Române a fost rezultatul unui proces de durată, ale cărui origini se plasează în perioada anterioară începutului secolului al XVIII-lea. Această instaurare a constituit totodată, şi expresia transformărilor substanţiale care au avut loc în raportul de forţe pe plan politic din centrul, estul şi sud-estul continentului. După pacea de la Carlowitz din 1699, Turcia cedează Transilvania Imperiului Habsburgic, iar Rusia a devenit o putere europeană. În acest context, problema orientală a intrat într-o nouă etapă, centrul ei de greutate fixânduse în zona balcano-dunăreană.(3)
Trecerea de partea Rusiei a domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir în 1711, în războiul lor cu Turcia, a constituit un semnal de alarmă ce nu putea fi ignorat la Constantinopol. Se impuneau măsuri menite să împiedice desprinderea Moldovei şi Ţării Româneşti de sistemul politic otoman. Urmarea a fost modificarea statutului lor juridic internaţional, concretizat în instaurarea domniilor fanariote.
Prin noul sistem, Poarta a adus o însemnată ştirbire a autonomiei interne a Principatelor. În ciuda a numeroase reglementări ale regimului turco-fanariot impuse Porţii de tratatele internaţionale pe care le-a semnat, mai ales în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, precum şi a hatişerifurilor şi firmanelor de privilegii acordate acestora, situaţia lor politică şi economică a continuat să se agraveze. (4)În aceeaşi perioadă, rolul lor extern s-a modificat radical, în comparaţie cu cel avut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primul deceniu al celui următor. Domnitorii fanarioţi au jucat un rol însemnat în cadrul diplomaţiei otomane, şi, datorită misiunii lor de informatori ai Porţii Otomane, au putut influenţa orientarea politicii externe a acesteia. Activitatea lor diplomatică a fost impulsionată în majoritatea cazurilor de obiectivele politice externe otomane, ei prezentându-se în acest domeniu, în primul rând ca auxiliari ai acelei politici şi nu ca domnitori ai Principatelor. (5)Astfel, Principatele nu au putut avea iniţiative politice externe, fiindu-le răpit dreptul de a purta tratative şi de a încheia tratate în interesul lor. Aceste prerogative au fost asumate exclusiv de către Poartă, ceea ce a înlesnit marilor puteri vecine realizarea unora din planurile lor expansioniste pe seama Principatelor.
În secolul fanariot au intervenit două elemente importante de noutate:pe de o parte, s-a deteriorat grav statutul domnilor şi s-au comis încălcări fără precedent ale statutului ţării de către Poarta Otomana, grav marcată în secolul al XVIII-lea de acţiunile centrifuge ale autorităţilor de margine;pe de altă parte, după 1774, protectoratului otoman unilateral începe să i se subsituie un dublu protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea Principatelor Dunărene, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi, fapt ce echivalează cu debutul internaţionalizării statutului juridic al acestor ţări, (6)proces finalizat în 1856 prin instituirea statutului de protecţie colectivă.
Actelor juridice interne otomane prin care se consfinţea statutul Ţărilor Române faţă de Poartă, li se adaugă un act internaţional şi anume tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 10 iulie 1774. Acesta prevedea dreptul reprezentanţilor Rusiei de a putea interveni în favoarea Moldovei şi Ţării Româneşti.(7)În articolul XVI al acestui tratat se precizează că Rusia restituie principatele Molodovei şi Ţării Româneşti, Porţii Otomane cu anumite condiţii, pe care Poarta se obligă să le respecte. Una dintre aceste condiţii o găsim la punctul numărul 10 al acestui articol, care prevedea că ambasadorul Rusiei poate să vorbească în favoarea Principatelor, Poarta obligandu-se să asculte pledoaria acestuia.(8)
După 1774, Rusia şi-a deschis consulate la Iaşi şi la Bucureşti, hatişeriful de la Gulhane din 1802 recunoscând dreptul titularilor acestor consulate de a supraveghea modul în care Poarta îşi îndeplinea angajamentele asumate în raport cu Ţările Române.(9)
Dincolo de scopurile reale ale Rusiei –expansiunea spre Dunărea de Jos şi Strâmtori-, acţiunile ei au favorizat restabilirea autonomiei româneşti depline faţă de Poartă.
Astfel în intervalul 1774-1821 au fost reconfirmate vechile prevederi de garantare a acestei autonomii:s-a interzis din nou supuşilor otomani de a mai pătrunde în Principate fără un firman special şi fără a respecta locurile de trecere fixate în acest sens;a fost limitat numărul negustorilor otomani, dar şi al comisarilor trimişi pentru reglementarea unor probleme deosebite. Hatişeriful de la Gulhane din 1802 prin articolul 25 prevedea că în afară de negustorii care aveau firmane speciale, toţi ceilalţi care ar intra în Ţara Românească şi ar provoca locuitorilor orice fel de daune, vor fi daţi afară din această provincie.(10)
Aceste reglementări nu erau inovaţii. Nou era faptul că în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, abuzurile, încălcările teritoriului românesc, în special de către autorităţile marginale ale Porţii, atinseseră proporţii nemaiîntâlnite.
A fost reconfirmată vechea interdicţie ca supuşii otomani să dobândească proprietăţi în Principate, să are, să semene sau să-şi păşuneze vitele pe pământul ţării noastre, dispunându-se restituirea totală a moşiilor dobândite abuziv.(11)
Judecarea litigiilor dintre supuşii otomani şi cei români a fost la reglementata la rândul lor, în trecut acest lucru se făcea de către judecătorii otomani de la hotare, de regulă de cei din Giurgiu sau Brăila. În această situaţie se aplica legea musulmană, conform căreia mărturiile creştinilor nu aveau valabilitate în faţa mărturiilor musulmane. (12)Dar potrivit hatişerifului din 1774, litigiile dintre musulmani şi creştini erau supuse jurisdicţiei domneşti ca primă instanţă.(13)
Potrivit hatişerifului de la Gulhane din 1802, durata domniei a fost fixată la 7 ani. De acum înainte domnii nu mai puteau fi maziliţi înainte de acest termen de către sultan, decât cu acceptul ţarului rus. (14)După cum este cunoscut, această prevedere a hatişerifului a provocat, sau cel puţin a fost un pretext pentru războiul ruso-turc din anii 1806-1812, căci Poarta a schimbat domnii Principatelor Române fără consimţământul Rusiei.
În secolul al XVIII-lea, la fel ca şi în secolul anterior, domnitorii români erau echivalaţi în protocolul otoman cu un paşă cu două tuiuri. (15)Din acest punct de vedere, nu avem de-a face cu nici o noutate faţă de perioada anterioară. Nou e însă faptul că, între timp, raporturile dintre puterea centrală otomană şi periferie deteriorându-se grav, în favoarea acesteia din urmă, rezultatul a fost o excesivă creştere în forţă şi prestigiu a autorităţilor de margine. În cazul de faţă este vorba de creşterea excesivă a influenţei paşalelor de Hotin, Bender (Tighina) şi Silistra-Oceakov, paşale cu trei tuiuri, pe care domnii români le primeau sărutându-le piciorul, şi pentru care se cheltuiau sume mari de bani din veniturile Principatelor.(16)
În ciuda unor semne exterioare de consideraţie, de fapt, domnii fanarioţi, au fost supuşi unor teribile umilinţe:au fost maziliţi pe neaşteptate, executaţi, averile ce le deţineau în Constantinopol fiindu-le confiscate. Devenind despoţi la nordul Dunării, domnitorii îşi tratau supuşii în acelaşi mod în care fuseseseră şi ei trataţi la Constantinopol. Astfel se explică lipsa de sentimente a multora dintre fanarioţi faţă de locuitorii Principatelor.
Concluzia este că deteriorarea poziţiei internaţionale a Imperiului Otoman a avut drept consecinţă agravarea dominaţiei otomane în Principate, manifestată prin introducerea regimului fanariot, ce avea, în intenţia cercurilor conducătoare otomane, menirea de a împiedica desprinderea acestora din sistemul politic turcesc şi de a limita, posibilităţile de realizare a politicii expansioniste pe seama Turciei a celor două mari Imperii vecine cu aceasta, şi anume Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist. Pericolul a putut fi limitat într-o anumită măsură, dar cu preţul unor grave sacrificii impuse în primul rând, populaţiei din cele două Principate Române.
Note
Mihai Maxim, Ţările Române şi Imperiul Otoman, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu, Constantin Bălan, (coordonatori), Istoriaromânilor. Românii între Europa clasică şi europa luminilor (1711-1821), vol. VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 589.
Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române“ ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 9.
Veniamin Ciobanu, Jurnal ieşean la sfârşit de veac (1775-1800), Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 13.
Mihai Maxim, op. cit., p. 591.
D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, Ghenadie Petrescu (editori), Acte şi documente relative la istoria renaşcerii României, vol. I, Bucureşti, Tipografia Carol Gőbl, 1888, p. 132.
Mihai Maxim, op. cit., p. 595.
D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, Ghenadie Petrescu, op. cit., p. 123.