Cum s-a decis la Curțile europene alegerea prințului străin

În urma abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, puterea în stat a fost preluată de o Locotenenţă Domnească, alcătuită din Nicolae Golescu (liberal), Lascăr Catargiu şi colonelul Nicolae Haralambie (conservator), care urmau să guverneze până la alegerea unui principe străin, în conformitate cu dorinţa poporului român, exprimată prin divanurile ad-hoc la 1857 şi înaintată puterilor garante. În aceeaşi zi s-a constituit şi noul guvern, avându-l ca prim-ministru şi ministru de Externe totodată pe Ion Ghica, care s-a prezentat în faţa Camerei, încunoştinţând-o de abdicarea domnului şi de necesitatea alegerii unui principe străin. El l-a propus drept candidat pe Filip de Flandra, fiul Regelui Belgiei, Leopold I de Saxa-Coburg Gotha, văr primar al Reginei Victoria a Marii Britanii. Propunerea a fost acceptată în unanimitate, iar Adunarea Deputaţilor l-a proclamat pe Filip de Flandra domn al Principatelor Unite, sub numele de Filip I. A fost alcătuită de îndată o delegaţie, care urma să se deplaseze la Bruxelles, spre a-i oferi coroana celui desemnat şi a obţine, în acelaşi timp, de la Paris, acordul puterilor garante. Însă Marile Puteri nu erau toate în favoarea unui astfel de act politic, fapt ce punea în pericol însăși Unirea Principatelor. 

Austria privea cu îngrijorare şi teamă ascensiunea politică a Prusiei, ca rezultat al punerii în aplicare a ambiţioasei politici a noului cancelar Otto von Bismarck. Această teamă, justificată, a determinat-o să caute aliaţi la Paris şi la Londra. În ceea ce priveşte atitudinea ei faţă de tânărul stat român, aceasta nu suferise nicio modificare faţă de aceea de la 1856 şi 1859, fiind la fel de ostilă şi inamicală. Ministrul de Externe austriac, contele Alexander von Mensdorrf-Pouilly, a dat instrucţiuni ambasadorilor de la Constantinopol, Londra şi Paris, Prokesch-Osten, Apponyi şi principele Richard Metternich, să se opună cu toată forţa actelor „incalificabile” ale Principatelor, de „sfidare” a hotărârilor luate de puterile garante în privinţa lor. Cu toate acestea, dându-şi seama că în cazul în care opoziţia ar fi directă, pe faţă şi cu mult zgomot, ar risca să piardă tocmai ţările de care dorea să se apropie, Franţa şi Marea Britanie, ea a decis să se alinieze iniţiativei ambasadorului francez la Constantinopol, Moustier, care a propus convocarea unei conferinţe a puterilor garante în capitala Franţei. 

Guvernul turc, indignat şi furios, convins că are de-a face cu încălcarea flagrantă a hotărârilor Convenţiei de la Paris, cerea o intervenţie militară urgentă în Principate, spre a le aduce rapid „la supunere” şi în acelaşi timp să nu îngăduie ca ele să ofere un exemplu „nedorit” popoarelor asuprite din Balcani. Fiind temperat de diplomaţii francez şi britanic, reprezentantul Imperiului otoman a consimţit, în cele din urmă, la convocarea Conferinţei puterilor garante la Paris şi a renunţat la ideea intervenţeiei armate. 

Rusia a acceptat să participe la conferinţă, cu condiţia ca dezbaterile să fie axate şi să nu depăşească cadrul convenţiei din 1858. Teama Rusiei era ca Austria să nu găsească, în urma abdicării lui Cuza, o cale de anexare a Principatelor. În conjunctura respectivă, Rusia era vital interesată în menţinerea statu-quoului în Principate, ameninţat, considera ea, prin alegerea unui prinţ străin. Exact în acest sens îi scria cancelarul Gorceakov ambasadorului său la Constantinopol, generalul Nikolai Pavlovici Ignatiev:„Ar fi foarte nepotrivit ca în circumstanţele actuale să fie făcut orice pas de natură a invalida tratatele existente sau a tulbura aranjamentele internaţionale cu privire la ordinea teritorială stabilită în Răsărit”.

Trebuie precizat faptul că, în chestiunea principelui străin pe tronul de la Bucureşti, la Sankt Petersburg au existat două poziţii divergente. Prima era a baronului Andrei Budberg, ambasadorul Rusiei la Paris, iar cea de-a doua îi aparţinea cancelarului Gorceakov. Astfel, în timp ce primul era dispus către un compromis, cel de al doilea era ferm, categoric şi intransigent, respingând clar şi răspicat ideea admiterii unui principe străin pe tronul Principatelor Unite şi lezarea poziţiilor ţariste în această zonă. Cum era de aşteptat, s-a impus punctul de vedere al cancelarului. Budberg, după ce a fost chemat la Sankt Petersburg pentru consultări, s-a întors la Paris cu instrucţiuni clare şi precise de a se arăta ireconciliabil în chestiunea admiterii principelui străin. 

Cancelarul rus Gorceakov

În atitudinea Franţei se remarcă două tendinţe. Este vorba în primul rând despre hotărârea Împăratului Napoleon al III-lea de a înfăptui „ceea ce nu fusese terminat în 1856 şi 1858”. În al doilea rând, a şocat atitudinea rezervată a ministrului francez de Externe, Drouyn de Lhuys, care, spre deosebire de predecesorii săi, Alexandre Walewski şi Edouard Thouvenel, era mai puţin binevoitor faţă de români. Ca o dovadă a acestui fapt stau instrucţiunile sale trimise lui Tillos, agentul diplomatic al Franţei la Bucureşti, prin care acestuia i se comunica să nu întreţină cu oficialităţile de la Bucureşti alte relaţii decât decât cele oficiale, strict necesare. Iar în cazul unor întrevederi avute cu membrii guvernului provizoriu, i se cerea să le amintească respectivilor că „sunt responsabili în faţa puterii suzerane şi puterilor garante” şi că „îşi vor depăşi rolul dacă vor încerca să rezolve ei înşişi chestiuni care sunt de competenţă internaţională”.

Italia aproape unificată (mai puţin Roma şi Vaticanul) şi Prusia aflată în ascensiune, care urmărea la rândul ei realizarea unificării Germaniei în jurul ei, au acceptat fără nici o ezitare ideea convocării unei conferinţe internaţionale, care să tranşeze chestiunea principelui străin pe tronul Principatelor Unite. 

Guvernul şi clasa politică din Marea Britanie nu au fost alarmate de evenimentele din Principatele Unite. Integritatea teritorială a Imperiului otoman menţinută şi penetraţia Rusiei în Sud-Estul Europei stopată, interesele acestei mari puteri în această regiune nu erau ameninţate de evenimentele petrecute la Bucureşti în noaptea de 11/23 februarie 1866 şi după aceea. După ce a realizat faptul că Prusia cancelarului Otto von Bismarck, învingătoare a Danemarcei în războiul purtat în 1864, ameninţa „echilibrul puterilor” şi se îndrepta spre o alianţă cu Rusia, cabinetul liberal prezidat de lordul John Russell s-a orientat rapid spre o apropiere de Franţa. Nealarmată aşadar de situaţia din Principatele Unite, această ţară, deşi s-a pronunţat, formal, împotriva „violărilor” hotărârilor Convenţiei de la Paris de către Principate, calmând astfel pornirile beligerante ale Porţii, a fost de acord cu ideea unei conferinţe internaţionale care să rezolve această stare de lucruri. Lordul Clarendon însuşi, secretar de stat la Foreign Office, a declarat în anumite cercuri că Anglia nu va avea nicio obiecţie în cazul în care contele Filip va accepta coroana României, cu condiţia ca toate puterile garante să fie de acord cu acest gest.

Situaţia s-a complicat însă atunci când Filip de Flandra a refuzat coroana propusă. Pentru a evita, în această conjunctură, o gravă criză internă cu implicaţii internaţionale, guvernul Ion Ghica a decis trimiterea unor delegaţii în principalele capitale europene pentru a convinge guvernele Marilor Puteri de justeţea acţiunii întreprinse, de alegere a unui principe străin pe tronul Principatelor, în conformitate cu voinţa naţională, formulată în cadrul Divanurilor Ad-Hoc. O parte din membrii delegaţiei, Manolache Costache-Epureanu, Gheorghe Costa-Foru şi Alexandru Golescu (reprezentând Senatul, Adunarea şi guvernul) au plecat la Constantinopol unde au avut discuţii cu ministrul de Externe otoman Ali Paşa, pledând pentru necesitatea respectării dezideratelor naţiunii române. Alţi membri, reprezentând forurile legiuitoare şi guvernul, Vasile Boerescu, Ludovic Steege, Ion C. Brătianu şi Scarlat Fălcoianu au plecat la Paris, spre a intra în tratative cu Napoleon al III-lea şi cu ministrul său de Externe. Concomitent, noul agent diplomatic român la Paris, Ion Bălăceanu, a intrat la rându-i în tratative confidenţiale cu împăratul Franţei, aşteptând ca acesta să-i indice persoana considerată de el indicată a ocupa tronul Principatelor Unite. 

Englezii vor să-i menajeze pe turci

Să urmărim, aşadar, în această perioadă destul de tumultuoasă şi de agitată a începutului de an 1866, perioadă bogată, am văzut, în evenimente neaşteptate şi răsturnări de situaţii, poziţia establishment-ului politic al Marii Britanii. De la bun început s-au conturat şi aici, la fel ca în cazul Rusiei, două opinii contrare:una aparţinându-i prim-ministrului şi cealaltă, secretarului de stat la Foreign Office. Lordul Russell nu se opunea prezenţei unui principe străin pe tronul Principatelor Unite, dacă acesta era dispus să accepte suzeranitatea Porţii şi să nu încerce să obţină independenţa ţării (s.n.). În acest sens îi declara el, într-o convorbire privată, şefului diplomaţiei britanice, lordul Clarendon, la 28 februarie (1866):„Dar nu văd de ce un Maximilian de Mexic sau unul dintre fraţii săi n-ar accepta Principatele sub suzeranitatea sultanului?”

Lordul Clarendon avea însă o cu totul altă optică:el considera alegerea unui prinţ străin pe tronul de la Bucureşti un lucru absolut irealizabil. Astfel, după refuzul lui Filip de Flandra, la 3 martie 1866, îi scria ambasadorului britanic la Paris, Lord Cowley, că „cu cât este pusă deoparte mai repede fantoma prinţului străin, cu atât va fi mai bine”, căci „niciodată nu vom găsi un x, prinţ şi gentleman, dorind să se pună în fruntea a 2 milioane de suflete pentru a deveni un vasal al sultanului şi dacă îl găsim, puterile cu siguranţă nu vor fi de acord, mai întâi asupra numirii sale, şi apoi, dacă va fi numit, asupra independenţei pe care se va strădui s-o obţină pentru el”. 

Oscilaţiile lordului Clarendon se datorau atât încercărilor sale, imposibil de realizat, practic, de a concilia drepturile Porţii cu aspiraţiile şi interesele poporului român, cât şi dorinţei sale, cât se poate de sincere, de a conlucra în acelaşi sens şi în aceeaşi concepţie cu Franţa. Din discuţiile preliminare purtate la Paris de către ambasadorul Cowley cu şeful diplomaţiei franceze, Drouyn de Lhuys, reieşea cu claritate faptul că devenise anacronică recurgerea la principiile convenţiei din 1858, după ce fuseseră admise unirile din 1859 şi 1862 (unirea administrativă de la 24 ianuarie 1862, n.a.) şi aprobat statutul lui Cuza, din 2 mai 1864.

„Diplomaţia britanică – subliniază istoricul francez Paul Henry – a realizat că era peste putinţă să se mai facă apel la situaţii depăşite şi de aceea ea s-a resemnat să asiste Franţa în ideea menţinerii Unirii Principatelor, chiar sub un principe străin, numai cu condiţia expresă să nu fie afectate legăturile lor de dependenţă faţă de Poartă”. 

De altfel, Secretarul de Stat îi mărturisea ambasadorului francez la Londra, principele Henri Bernard de la Tour d’Auvergne, că „acum era greu, pentru a nu spune imposibil, să retragi Principatelor, împotriva dorinţei lor, concesiile ce le-au fost făcute în sensul unei fuziuni complete a intereselor lor”. 

Analizăm în continuare opinia binecunoscutului politician britanic liberal, William Ewart Gladstone, care se dovedise de fiecare dată un constant apărător al cauzei românilor. Într-un discurs ţinut în Camera Comunelor, la 5 martie 1866, el a anunţat participarea Marii Britanii la lucrările Conferinţei de la Paris, scoţând în relief eforturile autorităţilor britanice de a-şi defini politica în raport cu Principatele Unite. Acestea vor urmări ca, în aceeaşi măsură, „să aibă în vedere nu numai termenii exacţi ai stipulaţiilor, dar şi caracterul şi scopul general al Tratatului din 1856”, ţinând cont în aceeaşi măsură de „îndreptăţitele opinii ale locuitorilor din Principate”. De fapt, Gladstone a evitat să facă o declaraţie clară, iar discursul său reflectă perfect divergenţa de opinii existentă în rândul oamenilor politici şi de stat britanici. După cum remarca şi ambasadorul englez la Sankt Petersburg, Buchanan, era dificil de luat o hotărâre în urma punerii în faţa faptului împlinit, dar cel mai dificil era de stabilit un acord între stipulaţiile Convenţiei din 1858 şi voinţa poporului român, două lucruri diametral opuse (s.n.).

Cuvântarea omului politic liberal, deşi ambiguă pe alocuri, a stârnit un val de entuziasm la Bucureşti, unde municipalitatea oraşului a întocmit o scrisoare de mulţumire, afişată în grădina „Sf. Gheorghe Nou”, spre a putea fi citită şi apoi semnată de cât mai mulţi locuitori ai capitalei. La rândul lui, omul politic liberal radical C.A.Rosetti, comentând în paginile ziarului său, „Românul”, discursul politicianului britanic, afirma că „neintervenirea este asigurată” deoarece „Angletera declară prin ministrul său că trebuie să se ţină seama de dorinţele românilor”. 

De altfel, imediat după abdicarea lui Cuza, guvernul provizoriu de la Bucureşti trimisese o scrisoare lordului Clarendon, în care era subliniată şi accentuată necesitatea consolidării noului stat, în conformitate cu aspiraţiile poporului român, solicitându-li-se puterilor garante să recunoască dreptul legitim al Principatelor Unite de a avea în fruntea lor „un prinţ străin, ereditar şi constituţional, ales din rândul uneia din familiile domnitoare din Europa, excluzând bineînţeles puterile vecine şi fără afectarea legăturilor de suzeranitate înscrise în Tratatul de la Paris”.

Evenimentele de la Bucureşti nu au scăpat atenţiei presei britanice (s.n.). Ziarul „Românul” reproducea în paginile sale extrase din principalele ziare din Marea Britanie:„Daily News”, „Morning Post” şi „Evening Standard”. Articolele din care erau reproduse respectivele extrase erau, fireşte, favorabile noului regim. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Doar directorul ziarului „Românul”, C.A.Rosetti, fusese unul dintre participanţii la lovitura de stat de la 11/23 februarie. În ziarul „Daily News”, de pildă, se făcea următoarea observaţie:„Dacă sultanul, suzeranul românilor, are de gând să-i lase să dispună de ei înşişi şi de soarta lor, Rusia va fi atât de puţin dispusă să intervină pentru a-şi mări influenţa aici, pe cât va fi împăratul Franţei”. Ziarul „Globe” sublinia la rândul lui că „revoluţia având loc în Principate cu asentimentul organelor reprezentative legale ale ţării, nici o putere nu avea dreptul de a interveni. Dacă Turcia îi lasă pe români să-şi caute singuri liniştea, siguranţa şi forma de organizare internă, celelalte puteri nu au dreptul să ceară mai mult”. Tot în această ordine de idei, gazeta Tory (conservatoare) „Standard” arăta că:„Anglia nu are nici cel mai mic motiv să se amestece în această chestiune”, formulând apoi întrebarea retorică „Nu este drept ca poporul român să aibă dreptul să-şi caute un prinţ binevoitor pentru el?” Publicaţiile „Morning Post” şi „Evening Standard” au subliniat la rândul lor că evenimentul de la 11/23 februarie 1866 „a fost imediat sancţionat de organele reprezentative româneşti”, el petrecându-se cu sprijinul şi aprobarea autorităţii constituţionale a ţării”.

Manifestaţie la București în favoarea prinţului Carol de Hohenzollern

Negocieri intense la Conferința de la Paris

În aceste circumstanţe şi pe acest fundal, la 10 martie 1866, în capitala Franţei, îşi deschidea lucrările Conferinţa reprezentanţilor puterilor garante, în vederea dezbaterii, discutării şi deciderii noului statut internaţional al Principatelor Unite. 

În consecinţă, în perioada 26 februarie/10 martie – 23 mai/4 iunie 1866, s-a desfăşurat la Paris Conferinţa celor şapte puteri europene, consacrată discutării problemei statului Principatelor Unite, în contextul în care unirea celor două principate dunărene fusese recunoscută, la 1859, exclusiv pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Profitând de această conjunctură, cele două puteri ostile unirii de la 24 Ianuarie 1859, Austria şi Poarta Otomană, au avansat conferinţei ideea intervenţiei armate în România, în vederea revernirii la starea anterioară unirii. Forul internaţional al Marilor Puteri a respins însă acest demers oneros. 

Între timp, reprezentanţii noilor autorităţi române întreprindeau demersuri diplomatice în marile capitale europene, în vederea obţinerii acordului pentru înscăunarea unui principe străin pe tronul Principatelor Unite. Astfel, la 24 februarie/8 martie, o delegaţie mixtă a corpurilor legiuitoare şi a guvernului prezidat de Lascăr Catargiu se deplasa spre Constantinopol şi celelalte mari capitale, pentru a obţine recunoaşterea menţinerii unirii în urma abdicării domnitorului Cuza şi a alegerii unui domn (principe) străin ereditar, în fruntea statului român unificat. 

Între timp, la conferinţă, la 3/15 aprilie 1866, cei trei membri ai delegaţiei române, Vasile Boerescu, Scarlat Fălcoianu şi Ludovic Steege, au înaintat plenului conferinţei un memoriu, în care se pleda pentru aducerea unui prinţ străin pe tronul Principatelor Unite şi respectarea drepturilor dobândite de Principate, consacrate prin actele internaţionale.

După dezbateri furtunoase şi îndelungate, concretizate în zece protocoale, Conferinţa reprezentanţilor puterilor garante s-a pronunţat împotriva principelui străin, hotărând că menţinerea unirii era lăsată în seama Adunării Deputaţilor, care urma să se întrunească în vederea alegerii, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris, din august 1858, a noului domnitor. Acesta, se stipula cu claritate, trebuia să fie pământean. Bineînţeles că autorităţile române nu au fost de acord cu această decizie. Prin urmare, ideea principelui străin ereditar, provenind dintr-o familie cu tradiţie şi prestigiu în Europa, a triumfat. Conferinţa a respins totodată solicitarea celor două puteri defavorabile unirii, Austria şi Imperiul Otoman, de intervenţie armată în Principate, recomandând o înţelegere cu ele, pe calea tratativelor.

Candidatul final: un Hohenzollern

Candidatura contelui Filip de Flandra la tronul Principatelor Unite s-a soldat cu un eșec, după ce acesta a acceptat coroana pentru ca mai apoi să o respingă. În plus, contele nu era agreat de împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, deoarece, fiind nepotul fostului rege al Franţei, Ludovic Filip de Orléans, aparţinea acestei ramuri colaterale, neprivite cu ochi buni de împărat.

Astfel, prin manevrele de culise ale lui Napoleon al III-lea şi ale favoritei sale, doamna Albine Hortense Cornu, atenţia s-a oprit asupra prinţului Carol de Hohenzollern, locotenent în regimentul 2 prusian al dragonilor de gardă, care se înrudea cu împăratul Franţei prin cele două ramuri franceze, Beauharnais, după mamă, prinţesa Sofia, şi Murat, după tată, principele Carol Anton, guvernator militar al Renaniei şi Westfaliei. Cei doi s-au grăbit să-i facă cunoscută opţiunea lor agentului diplomatic român la Paris, Ion Bălăceanu, iar acesta a comunicat-o imediat la Bucureşti. Iar răspunsul, sosit numai după 24 de ore, a fost unul foarte limpede şi fără echivoc:

„Comunicaţi Împăratului că principele Carol a şi devenit candidatul oficial al Locotenenţei Domneşti la tronul României. Sperăm să-l ridicăm fără dificultate pe tron mulţumită sprijinului Împăratului”.Imediat, Ion Bălăceanu a trimis telegrama primită lui Napoleon al III-lea.

Între timp, la Düsseldorf, trimisul Locotenenţei Domneşti, Ion C. Brătianu, fu primit în audienţă de principele Carol Anton şi de al doilea fiu al acestuia, Carol, audienţă în cursul căreia Brătianu i-a oferit acestuia din urmă, în numele Locotenenţei Domneşti şi urmând avizul împăratului Franţei, tronul Principatelor Unite. Carol s-a declarat în principiu de acord, spunând că va da un răspuns definitiv după consultarea suveranilor Franţei şi Prusiei.

Câteva zile mai târziu, la 30 martie/11 aprilie, Locotenenţa Domnească a dat o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Domnitor al Principatelor Unite sub numele de Carol I, iar la 1/15 aprilie locotenenţa a dispus lipirea de afişe, pe străzi, cu candidatura la tron a lui Carol I.

În zilele următoare, în intervalul 2/14-8/20 aprilie, a avut loc plebiscitul pentru alegerea lui Carol ca domn al Principatelor Unite, al cărui rezultat a fost constituit din 635.969 de voturi „Pentru” şi 224 de voturi „Împotrivă”. Poporul se pronunţase. Vox populi, vox dei!

Bibliografie selectivă

1. Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii(1803 – 1878), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
2. Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
3. Beatrice Marinescu, Romanian – British Political Relations, 1848 – 1877, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983.
4. Camil Mureşan, Imperiul britanic. Scurtă istorie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
5. Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, Downing Street 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984. 
6. Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1970.
7. T.W.Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856 – 1866, Bucureşti (1940).
8. Barbara Jelavich, Russia and the Rumanian National Cause, Hamden-Connecticut, 1974.
9. A.J.P. Taylor, The Struggle for Mastery in Europe 1848 – 1918, Oxford, 1954.
10. Paul Henry, L’abdication de prince Couza et l’avènement de la dynastie de Hohenzollern au trône de Roumanie, Paris, 1930.
11. Dan Berindei, Les antecedents de l’abdication du prince Couza, în “Revue Roumainde d’Histoire”, XVIII (1979), nr. 4, p. 785 – 802. 
12. W.E.Mosse, England, Russia and the Rumanian Revolution of 1866, în „The Slavonic and East European Review”, XXIX (1960), nr. 92, p. 73 – 77.