Cum s-a ajuns la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov
În momentul când trupele germane au intrat în Praga, parcă un văl uriaş a fost tras de pe feţele politicienilor din Europa occidentală. Nu mai existau iluzii: Hitler era departe de a fi un simplu politician naţionalist. Dacă anexările Saar-ului, Austriei şi chiar a regiunii sudete puteau fi mascate sub dorinţa, pe care mulţi europeni o considerau firească, de autodeterminare naţională, ocuparea a ceea ce mai rămăsese din statul cehoslovac era dovada clară că Hitler nu avea să se oprească. Pe de altă parte, părea neîndoielnic că politica conciliatoare era moartă şi că viitoarele victime nu vor ceda atât de uşor.
În stare de şoc după ocuparea Cehiei şi simţindu-se profund înşelată, pe 31 martie, Marea Britanie a oferit Poloniei, văzută drept o potenţială victimă, garanţia sprijinului militar britanic în caz de atac. Francezii, mai degrabă lipsiţi de o politică externă proprie, au urmat exemplul britanic fără tragere de inimă. În continuare, cele două puteri occidentale nu au considerat că sovieticii pot fi niște aliaţi potriviţi pentru a-l ameninţa pe Hitler cu posibilitatea unui război pe două fronturi.
Primind vestea garanţiei britanice cu doar câteva ore înainte de a fi anunţată public, Stalin a tras concluzia că jocul lui Chamberlain avea drept miză finală ceea ce liderul de la Kremlin considera că occidentalii urmăreau cu adevărat: un război între Germania şi Uniunea Sovietică. Intenţia principală a liderului britanic era intimidarea. Speranţa sa era ca Hitler să nu facă uz de forţă pentru a-şi rezolva problemele teritoriale. Dar poziţia Marii Britanii slăbise considerabil, după ce refuzase în vara precedentă oferirea unei garanţii similare unui stat democratic pregătit de luptă, aliat cu Franţa şi cu Uniunea Sovietică. El lega acum soarta Imperiului de Polonia, care, după cum spunea Churchill, „se alăturase, cu un apetit de hienă, la jaful şi la distrugerea statului cehoslovac, şase luni mai devreme” şi care avea şi o poziţie geostrategică expusă. În realitate, Marea Britanie nu putea face nimic pentru a împiedica o eventuală înfrângere a Poloniei de către Germania.
Departe de a-l intimida, garanţia acordată Poloniei a avut darul să-l provoace pe Hitler. „O să le gătesc o tocană care să le stea în gât”, a promis el. În Germania, „psihoza războiului”, pe care rapoartele interne o consemnaseră cu un an înainte, era acum, în mare parte, absentă. Exista sentimentul că, din moment ce puterile occidentale nu fuseseră dispuse să lupte pentru Cehoslovacia, nu ar fi făcut- o în chestiunea Danzig-ului, care era ţinta germană în criza poloneză. William Shirer, un jurnalist american care lucra la Berlin, aprecia că „oamenii de pe stradă sunt încă siguri că Hitler va reuşi din nou să îşi îndeplinească scopul fără a stârni un război”.
Nimeni nu credea că divergenţele cu Polonia erau chestiuni care meritau să fie tranşate printr-un război pe care nimeni nu-l dorea. O diferenţă colosală faţă de entuziasmul din 1914. În Occident, ocuparea frumosului oraş Praga părea să fie picătura care umpluse paharul. În cadrul unui sondaj naţional organizat în Franţa în iulie 1939, trei sferturi dintre cei chestionaţi s-au declarat de acord cu utilizarea forţei pentru a apăra Danzig-ul. Atmosfera era similară în Marea Britanie. Ocupaţia germană a Cehoslovaciei schimbase opinia publică. În Polonia, garanţiile primite au dat frâu sentimentelor anti-germane.
În această atmosferă tensionată, în ziua de 21 august 1939 a căzut ca un trăsnet ştirea că Germania şi Uniunea Sovietică erau pe punctul de a ajunge la un acord. După ani întregi în care fuseseră obişnuiţi să li se spună că fascismul era cel mai mare duşman, cetăţenii sovietici au fost uimiţi să descopere că Hitler s-ar putea să le fie aliat. „Lumea s-a întors cu susul în jos”, se plângea într-o scrisoare adresată familiei o femeie din Moscova. Uluiala era identică pentru germani. Îşi pierduse oare bolşevismul natura diabolică? Primele tentative de sondare a unei eventuale înţelegeri fuseseră făcute cu câteva luni înainte.
Demiterea lui Maxim Litvinov, un evreu susţinător al ideii de securitate colectivă, pe 3 mai, şi înlocuirea lui în funcţia de comisar al poporului pentru afaceri externe cu Viaceslav Molotov a fost o certă schimbare de paradigmă la Kremlin. Ribbentrop a sesizat o posibilă cale de înţelegere, care să elimine perspectiva nu foarte încurajatoare a unei alianţe a democraţiilor occidentale cu Uniunea Sovietică şi să izoleze Polonia dintr-o singură mişcare. Stalin devenise extrem de suspicios după ce acordul de la München privitor la Cehoslovacia din toamna anului precedent exclusese complet Moscova. Era de preferat să aibă el o înţelegere cu Hitler decât democraţiile occidentale; cu alte cuvinte, decât să fac eu război cu Germania, mai bine face Germania cu voi, scenariu din care Uniunea Sovietică ar fi ieşit cu un avantaj cert.
Pe 19 august, Stalin a transmis că era pregătit să ajungă la un acord cu Germania. Hitler l-a însărcinat imediat pe Ribbentrop să zboare la Moscova. Patru zile mai târziu, Molotov şi Ribbentrop şi-au trecut semnăturile pe un pact de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania. Un protocol adiţional secret a delimitat sferele de interes în regiunea baltică, România şi Polonia vizând o „transformare politică şi teritorială” în aceste regiuni.
Cinică, dar firească din perspectivele intereselor celor două semnatare. Hitler îşi asigurase spatele pentru a se răfui cu Polonia şi Franţa; Stalin câştiga timp pentru a-şi consolida poziţia geostrategică şi armata şi a culege „roadele” unui conflict între Germania şi vestul Europei care se preconiza a slăbi ambele tabere. Înţelegerea germano-sovietică a declanşat războiul în Europa; în doi ani, el se va transforma în cel mai sângeros conflict pe care l-a cunoscut omenirea. Scena pe care aveau să se deruleze tragedii de neînchipuit era gata. La final, Germania avea să piardă Al Doilea Război Mondial într-o generaţie, trăgând în abis un întreg continent.