Cum mi-a tras clapa Gorbaciov

Picată în dimineaţa zilei de 19 august 1991, ştirea potrivit căreia Mihail Gorbaciov a fost demis din funcţia de Preşedinte al Uniunii Sovietice a făcut să înlemnească România. Reacţiile politicienilor, ale jurnaliştilor, ale simplilor cetăţeni sunt semnificative pentru stările de spirit dintr-o ţară abia ieşită din ceauşism, orbecăind prin perestroikismul zâmbitor al lui Ion Iliescu. Felul în care săptămânalul „Expres Magazin“, condus de mine, a tratat, atât prin informaţii, cât şi prin comentarii, vestea Loviturii de la Moscova se înscrie în rândul acestor reacţii.

Am mai spus sau am mai scris (nu mai ţin minte precis) că Diktatul de la Moscova, din 26 iunie 1940, nu m-a impresionat atât de tare în sine, ca fapt istoric obiectiv – răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord –, cât mai ales prin rezonanţa sa în conştiinţele individuale. Jurnalele intime, scrise pentru a fi publicate după moarte sau niciodată, memoriile unor personalităţi ale timpului mărturisesc un cutremur devastator la nivelul fiecărui român şi, mai ales, al fiecărui român din Basarabia. Stupoarea la zvonul din dimineaţa de 26 iunie 1940, pe cale de a deveni ştire, neliniştile, întrebările, refuzul de a crede că aşa ceva s-a putut întâmpla, revoltele, deznădejdile – sunt câteva dintre tresăririle prin care conştiinţa individuală reflecta, ca într-o oglindă vie, faptul istoric rece.

M-am gândit atunci, pe vremea lecturilor despre Diktatul de la Moscova, ce fascinantă ar fi o Istoriei a României, despicată, desigur, în evenimente cruciale, care cu adevărat au făcut Istorie, scrisă din perspectiva ecourilor stârnite în conştiinţele momentului. Ar fi trebuit, poate, să-mi asum eu povara urieşească a unei asemenea întreprinderi. N-am făcut-o, mulţumindu-mă doar cu un proiect abia întrezărit. Dacă aş fi făcut-o însă, mai mult ca sigur aş fi trecut în rândul materiei de explorat titlurile şi conţinutul articolelor din presa clipei în care a picat ştirea despre un eveniment năprasnic. Sunt cazuri în care presa n-a exprimat, în abordarea unui eveniment crucial, chiar ceea ce au simţit şi au crezut jurnaliştii din redacţii. E vorba, desigur, de situaţiile în care ziarele şi revistele au stat sub călcâiul nemilos al cenzurii sau – şi mai rău – al normativelor.

Sub dictatura lui Carol al II-lea, instaurată în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, un moment precum Dicktatul de la Moscova s-a oglindit strâmb în presă. Lucru explicabil, dacă ne gândim la cenzura carlistă şi la poruncile date condeiului de Armand Călinescu. Când însă presa e liberă, titlurile, aşezarea în pagină, conţinutul, suprafaţa tipografică mărturisesc ecoul în conştiinţa membrilor redacţiei, a directorului gazetei, dar şi a cititorilor de a căror opinie orice publicaţie nu poate să nu ţină seama, al veştii despre un eveniment de importanţă capitală.

Sub presiunea timpului

Dacă aş fi scris o carte despre oglindirea în conştiinţa individuală a marilor evenimente interne şi externe din trecutul românesc, mai mult ca sigur aş fi trecut în ea şi felul în care s-a regăsit, în paginile revistei „Expres Magazin“, Lovitura de stat de la Moscova. La vremea respectivă, conduceam „Expres Magazin“în stilul meu caracteristic (cu o mână de fier) şi, în acelaşi timp, semnam pe ultima pagină comentariul politic săptămânal. Pot spune, în aceste condiţii, că reflectarea Loviturii de stat de la Moscova în numerele succesive ale revistei „Expres Magazin“ şi, mai ales, în comentariile mele de mărimea unei pagini, se constituie într-o mărturie de felul în care a reacţionat jurnalistul român Ion Cristoiu la vestea debarcării lui Mihail Gorbaciov.

Primele informaţii despre întâmplările de la Moscova au fost difuzate în România începând din dimineaţa zilei de luni, 19 august. A fost mai întâi ştirea, difuzată de agenţia TASS, potrivit căreia preşedintele URSS, Mihail Sergheevici Gorbaciov, „se află în imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile din motive de sănătate”. „Un «Comitet de Stat pentru Starea Excepţională» a preluat puterea”, continua ştirea. Vicepreşedintele Ghennadie Ianaiev şi-a asumat prerogativele de şef al statului. Au urmat informaţii despre personalităţile celor din Comitet, despre locul în care se afla Gorbaciov, despre primele măsuri ale puciştilor.

„Expres Magazin“ urma să apară miercuri, 21 august 1991. Tocmai trecusem de la machetarea clasică, pe hârtie, la machetarea pe calculator. Noul stil de machetare, dificultăţile tipografice, tirajul uriaş (600.000) ne obligau să dăm gata revista până luni seara. Luni după-amiază mai puteam preda doar prima pagină şi ultima, rezervată în întregime comentariului meu. Se înţelege, în aceste condiţii, că reflectarea întîmplărilor de la Moscova şedeau sub puterea a două realităţi fatale:

– nu ne puteam exprima decât prin prima şi ultima pagină;

– reacţia noastră depindea de ceea ce se ştia până la ora prânzului.

Titlurile date la pagina întâia, ca şi titlul textului meu exprimau reacţia unor oameni luaţi prin surprindere de un eveniment crucial. Dincolo de aplecarea gazetărească spre senzaţional, ele mărturiseau sincera mea convingere că la Moscova avusese loc, într-adevăr, o Lovitură de Stat militară, în urma căreia fusese debarcat – pentru totdeauna – Mihail Gorbaciov.

Sub titlul „Mihail Gorbaciov – final de partidă“, privea dintr-o fotografie sugestivă un Mihail Gorbaciov trist, explicat de acest text:„În noaptea de 18 spre 19 august 1991, în jurul orei 3, s-a întrerupt brusc destinul unui om politic de excepţie, Mihail Gorbaciov. Personalitate viu controversată, el părăseşte forţat arena politică în preziua destinată semnării (şi nesemnării de către unele republici) a Tratatului Unional. Să fie o coincidenţă? Soarta sa se pare că era pecetluită. Cel care a încuviinţat unirea Germaniei, cel care a dezlegat forţele democratice în Est, scăpase, se pare din mână, cârma propriei corăbii. Avea adversari de temut. Mihail Gorbaciov e obligat să dispară din arena politică. Cât bine a făcut? Cât rău a făcut? Doar istoria îl va judeca după legile sale dure. Cert este că rămâne una dintre cele mai proeminente personalităţi politice ale sfârşitului de mileniu. În politica externă a descurcat multe iţe, în cea internă ghemul era prea încurcat“.

Legenda la fotografie suna astfel:„Imaginea fostului lider sovietic, surprinsă în 6 iunie 1991, cu ocazia vizitei la Stockholm. Tristeţea lui Mihail Gorbaciov s-a dovedit prevestitoare“.În colţul din dreapta jos, sub titlul „Schimbare de gest la Kremlin“, revista îl surprindea pe Ghennadi Ianaev cu mâna ridicată a salut. Explicaţia? „Ghennadi Ianaev, noul preşedinte al URSS, a schimbat faimosul zâmbet al lui Gorbaciov cu salutul personal“.Pe frontispiciu trona un titlu cu valoare de strigăt:„O nouă nelinişte pentru firava noastră democraţie:Lovitură de stat militară la Moscova!“

Mecanismul de fier al apariţiei tipografice făcuse imposibilă publicarea amănuntelor despre ce se întâmplase la Moscova. Dar chiar şi aşa, cu puţine informaţii, rezumate la titluri, fotografii şi texte scurte doar pe prima pagină, singura rămasă disponibilă (cu excepţia ultimei, desigur, păstrată în fiecare zi de luni pentru comentariul meu), stările de spirit dezvăluite se adunau într-o concluzie cu valoare de axiomă:la Moscova avusese loc o lovitură de stat veritabilă, în urma căreia Mihail Gorbaciov fusese înlăturat pentru totdeauna. Procesul de reforme iniţiat de Gorbaciov avea să fie întrerupt şi înlocuit cu un proces mai lent, dacă nu chiar cu o stagnare.

Gorbaciov – un Hruşciov al anului 1991

Nu alta era şi credinţa mea ca editorialist, lesne de descifrat din comentariul intitulat „Taifun la Moscova“.Păstrându-mi prudenţele cerute de comentarea unui eveniment aflat în plină mişcare, vedeam în întâmplările de la Moscova un moment asemănător debarcării lui Hruşciov din fruntea PCUS, la 15 octombrie 1964. După cum arată şi compararea celor două momente, identificam pe cel din 1991 cu o încercare de a stopa cursul reformelor în Uniunea Sovietică prin înlăturarea definitivă lui Mihail Gorbaciov. Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap, scriind la cald editorialul, că putea fi vorba de o comedie. Lucru ciudat, dacă mă gândesc că în materie de întâmplări în genul celor de la Moscova dovedisem până atunci suficientă suspiciune pentru a nu lua în serios ceea ce se vedea. Se petrecea un paradox. Fusesem suspicios cu evenimentele din decembrie 1989, deşi ele conţinuseră o cotă uriaşă de neprevăzut. Faţă de evenimentele de la Moscova nu mai eram atât de suspicios, deşi ele puteau fi, într-un fel, previzibile. Sub acest semn, al credinţei că în URSS a avut loc o lovitură de stat autentică, menită a opri dezmembrarea Imperiului prin reforme acuzate ca nesăbuite, dădeam curs neliniştii în ce priveşte influenţa momentului din 19 august 1991 asupra realităţilor din România:„Mai grav însă decât toate e faptul că evenimentele de la Moscova vor influenţa situaţia din Est, inclusiv din România. Chiar dacă noii lideri sovietici au dat asigurări că respectă stările de lucruri din Est, reformele din această parte a lumii vor cunoaşte o perioadă de încetinire. Necunoscutul de la Răsărit va descuraja tranziţia la economia de piaţă. Chiar şi fără ca la Moscova să se clarifice lucrurile, democraţiile din Est vor traversa o perioadă dificilă. Încurajată de înlocuirea lui Gorbaciov, Extrema Stângă va trece la contraofensivă. Occidentul se va preocupa mai puţin de situaţia internă din ţările estice. În aceste condiţii, acolo unde democraţia a fost sprijinită de Vest, vom asista la o recrudescenţă a tentativelor dictatoriale. Oportunismul îşi va spune şi el cuvântul. Vom vedea oameni politici, gazetari, personalităţi intelectuale, cochetând iarăşi cu comunismul. Fără să-i oblige nimeni, fireşte. Doar din instinct de conservare. Prin evenimentele de la Moscova, iată România situată între două mari focare de conflict:U.R.S.S. şi Iugoslavia. Schimbările din U.R.S.S. nu pot să nu ne afecteze şi pe noi. Fie şi prin ceea ce s-ar putea denumi recrudescenţa Stângii naţionalist-comuniste. Oricum, democraţia noastră atât de fragilă va traversa o perioadă de grea încercare. Toţi nostalgicii ordinii dictatoriale vor găsi prilejul să atace libertăţile democratice. Fie şi în numele pericolului reprezentat pentru România de schimbarea de la Moscova. Depinde însă de noi toţi ca democraţia să reziste acestor încercări.“

Noi îl boceam pe Gorbaciov. El era bine mersi

Numărul din „Expres Magazin“ a fost trimis la tipar. Şi în timp ce numărul se trudea să apară pe tarabe, călătorind de la o maşinărie la alta, la Moscova evenimentele se îndreptau către un eşec monstruos al Loviturii de stat. Între 19 august şi 21 august dimineaţa îi apăruse limpede oricărui cititor vaccinat împotriva senzaţionalismului că la Moscova se jucase o splendidă comedie sub titlul, inspirat deja în propaganda democraţiei:masele populare, ridicate la luptă, răstoarnă odioasa dictatură. Masele populare nu atingeau numărul unui cvartet de locuinţe din Moscova. Iar dictatura era întruchipată de nişte nevolnici, pe care, văzându-i la televizor, nu ştiai dacă sunt beţi sau speriaţi de ceea ce făcuseră. Oricum, le tremurau mâinile. Mortul de la groapă nu se mai întoarce – spune o învăţătură românească inspirată şi din deranjul presupus de o revenire a mortului acasă. Nici ziarul de la tipografie – am fi putut spune noi, văzând cum de la o clipă la alta, realitatea ne contrazicea pagina întâi şi ultima.

Miercuri, 21 august 1991, „Expres Magazin“ apărea cu bocete despre căderea lui Mihail Gorbaciov, despre sfârşitul reformelor în U.R.S.S. şi mai ales cu îngrijorările mele privind soarta liderului sovietic. Mihail Gorbaciov îmi trăsese clapa! Ca să mă răzbun, preţ de câteva numere, în perioada următoare, revista şi-a bătut joc crunt de comedia ieftină jucată la Moscova de KGB-ul lui Gorbaciov.

E drept, mai ales în comentariul „Taifun la Moscova“îmi luasem unele măsuri de precauţie. Anumite trăsături ale Loviturii de stat mă făcuseră s-o definesc drept ambiguă. Eşecul era însă în afara oricărei discuţii. Comisesem o greşeală capitală pentru un director de gazetă şi, mai ales, pentru un comentator politic:mă hazardasem să trag concluzii definitive, tranşante, despre un eveniment în plină desfăşurare. Intuind gafa de proporţii, în numărul următor, cel din 28 august 1991, mi-am început comentariul „Glonţul care mi-a trecut pe la ureche“printr-o tentativă de a mă explica. Puneam neliniştea din comentariul scris în după-amiaza lui 19 august 1991 pe seama necesarei responsabilităţi a jurnalistului faţă de democraţie. E de preferat ca jurnalistul să greşească exagerând pericolele la adresa democraţiei, decât să le minimalizeze chiar printr-o poziţie de răceală obiectivă.

Când am trimis la tipar, spre sfârşitul lui 2010, culegerea de comentarii din perioada 1990-1991, purtând titlul O lovitură de stat prost mascată, mi-am recitit cele trei texte consacrate, în august 1991, evenimentelor de la Moscova:„Taifun la Moscova“, „Glonţul care mi-a trecut pe la ureche“, „O lovitură de stat cu faţă umană“.Aveam deja perspectiva dată de recitirea tuturor comentariilor scrise şi publicate de mine între ianuarie 1990-septembrie 1991. Graţie acestei perspective, mi-am dat seama că reacţia pripită la întâmplările de la Moscova fusese inevitabilă. Nu atât prin greşeala de a mă fi pronunţat categoric asupra unui eveniment în derulare, cât mai ales prin starea de spirit care m-a caracterizat, ca jurnalist, în anii de început ai democraţiei şi economiei de piaţă.

Neliniştea faţă de hachiţele Istoriei

Fie şi la o simplă privire, comentariile dedicate de mine actualităţii, în 1990 îndeosebi, sunt marcate profund de câteva îngrijorări:

1) Privind posibilitatea întoarcerii la o dictatură, nu neapărat comunistă.

2) Privind posibilitatea unui scenariu de tip iugoslav, aplicat la România.

Din perspectiva zilei de azi, aceste îngrijorări, deseori mărturisite prin semnale de alarmă trase pe un ton ascuţit, par nejustificate, dacă nu chiar ridicole. Au trecut între timp două decenii. Democraţia din România a rezistat, ba chiar s-a consolidat, deşi nu la tăria presupusă de un atât de mare timp. Ţara n-a suferit nicio amputare teritorială, deşi, din când în când, se ivesc semnale de alarmă dinspre minoritatea maghiară. Sufeream la vremea respectivă, fără să-mi dau seama, de mania dramatizării fleacului, tipice senzaţionalismului jurnalistic? Dacă ne aşezăm în ipostaza unui comentator din anii de început ai postdecembrismului, confruntate cu evenimente stranii – de la mineriade până la tentativa de puci de la Moscova – neliniştile subsemnatului sunt nu numai îndreptăţite, dar şi justificate. Mai întâi pentru că pur şi simplu mi se făcuse frică de posibilitatea ca dictatura comunistă să revină în România. Nu pentru era posibil să mi se întâmple ceva, ci, pur şi simplu, pentru că nu mai concepeam o presă ca pe vremea comunismului.

Tot soiul de trasu-npinsu’ (vorba ardelenilor) de azi ne fac pe noi, cei care am lucrat în presa ceauşistă, un soi de călăi faţă de victimele proclamate a fi cititorii. Adevărul e că victimele eram noi, jurnaliştii, şi nu cititorii. Cititorii puteau să nu cumpere ziarele făcute de noi şi, mai ales, să nu le citească. Noi însă, jurnaliştii, trebuia să facem zilnic aceste ziare. Şi numai cine n-a lucrat în presa comunistă nu ştie coşmarul încercat de un profesionist când e obligat să facă o presă proastă. Din când în când, pe la televizor, pentru a mă amuza, dar şi pentru a lua peste picior anticomunismul contracost de azi, declar că sunt comunist. N-aş fi făcut aşa ceva nici în ruptul capului în 1991. De ce? Pentru că, spre deosebire de azi, când sunt sigur că dictatura comunistă nu se va mai întoarce, atunci, în 1991, mă temeam că va reveni. Din Istorie ştim că nimic nu poate fi mai periculos pentru o colectivitate naţională sau chiar continentală decât siesta conştiinţei lucide, provocate de gândul că totul va fi cum nu se poate mai bine.

Momente de un dramatism ieşit din comun pentru oamenii simpli au fost cele în care hachiţele Istoriei i-au luat pe nepregătite. Din acest punct de vedere, colectivităţile au mult mai multă nevoie de profeţi exageraţi în anunţarea pericolelor, decât de profeţi normali în liniştirea că totul va fi un Rai pe Pământ. Îmi transcriam îngrijorările din vara lui 1990 sub un titlu ce azi ar putea să pară lovit de senzaţionalismul ieftin:„Un nou an 1940?“Textul debuta cu o aserţiune de ordin general:„O imagine des folosită de gânditorii destinului uman e cea a călătorilor aflaţi într-un tren care se îndreaptă spre catastrofă în plină viteză. Aceşti călători îşi văd de treburile lor fără a bănui o clipă măcar dezastrul de peste nu mult timp. Dacă ar şti ce-i aşteaptă, mai mult ca sigur ar întreprinde ceva pentru a preveni tragedia. Sau, cel puţin, n-ar mai fi atât de liniştiţi. Imaginea e valabilă şi pentru destinul popoarelor. Nu o dată, o ţară, o lume întreagă s-au îndreptat fatal spre un dezastru (război, ciuntirea teritoriului) fără ca la nivelul conştiinţei colective să se înregistreze grave semnale de alarmă”.

Sub puterea acestei imagini, dădeam curs neliniştii mele faţă de situaţia din România în 1990 şi 1991, când nici în ţară şi nici în lume, Istoria nu dovedea semne că şi-ar fi găsit cursul spre o lume a democraţiei şi a raţiunii universale.

Azi, în ciuda unor conflicte militare în desfăşurare (în Afganistan, de exemplu), şi a unor potenţiale zone de conflict (Orientul Apropiat, desigur), Istoria pare să se supună unei logici raţionale. Cine cunoaşte cât de cât trecutul omenirii, devastat de hachiţele Istoriei, are îndreptăţirea de a se gândi iar şi iar la călătorii din compartimentul trenului care se îndreaptă în viteză spre celălalt tren.

Gorbaciov – un Hruşciov al anului 1991?

„Cu aproape 27 de ani în urmă, în 15 octombrie 1964, Hruşciov era debarcat de la conducere în timp ce se afla în vacanţă în Crimeea. Explicaţia demisiei, anunţate de alţii? Motive de sănătate! Se instituie o conducere care nu-şi dezvăluie intenţiile. Pentru ca, după un anume timp, Uniunea Sovietică să intre în era brejneviană. Condamnarea dizidenţilor Siniavski şi Daniel, în 14 februarie 1966, nu mai lasă nici un dubiu asupra a ceea ce se întîmplă la Moscova. După deschiderea operată de Hruşciov, URSS-ul şi tot Estul se întorc la comunismul ortodox. Istoria ţărilor din această parte a lumii intră deja în mecanismul fatal, cunoscut sub denumirea de succesiunea:Îngheţ-Dezgheţ. Se repetă acum istoria din 1964?

După datele pe care le deţinem până la ora actuală, se pare că da. Ca şi Hruşciov, Gorbaciov a încercat o modernizare a comunismului. Glasnosti, perestroika, economia de piaţă, asigurarea minimului de democraţie, sunt tot atâtea tentative ale fostului lider sovietic de a da comunismului o faţă umană. S-a scris că revoluţia săvârşită de Gorbaciov nu are precedent în istoria lumii. S-a vorbit chiar de o reeditare a Revoluţiei din octombrie 1917. Nimic mai exagerat.

Nu se mizează pe PCUS

Momentul Gorbaciov nu depăşeşte prin spectaculozitate pe cel provocat de Hruşciov. Criteriul de raportare e acelaşi:perioada anterioară. Ori, prin raportare la stalinism, reformele introduse de Hruşciov au şocat la fel de tare ca şi cele introduse de Gorbaciov. Ca şi în cazul lui Gorbaciov, s-a vorbit atunci, în era post-stalinistă, de o adevărată revoluţie. Ca şi în cazul lui Hruşciov, deschiderea făcuta de Gorbaciov a avut ca prim efect haosul generalizat:social-politic, economic şi moral. Şi, ca şi în situaţia predecesorului, forţele conservatoare, nostalgice ale ordinei anterioare, au pândit din umbră şi au lovit. Procedura de debarcare aminteşte izbitor cazul Hruşciov. Aceeaşi aşteptare a plecării în vacanţa din Crimeea. Aceeaşi comisie pe motive de sănătate. Aceeaşi conducere colectivă din care se va desprinde, ulterior, liderul. Acelaşi echivoc în ce priveşte intenţiile noii echipe. Există totuşi şi unele deosebiri.

Ele reflectă diferenţa istorică dintre momentul 1991 şi momentul 1964. În primul rând, acum accentul a fost pus pe demiterea din funcţia de preşedinte al URSS. În cazul Hruşciov, Comunicatul a vizat înlăturarea din funcţia de conducător al PCUS. Deplasarea de accent ţine în primul rând de situaţia din Uniunea Sovietică. Partidul Comunist nu mai are autoritatea din 1964. În consecinţă, schimbarea din funcţia de conducător al PCUS e, practic, lipsită de importanţă. Importantă rămâne debarcarea pe linie de stat.

Se vede, de asemenea, preocuparea noii echipe de a lăsa impresia respectării ordinii de drept. S-a anunţat, astfel, că la conducerea ţării se află succesorul firesc al preşedintelui Gorbaciov:vicepreşedintele Ghenadi Ianaev. Deplasarea de accent ar putea fi şi un semnal că autorii loviturii de stat nu pariază pe Partidul Comunist. Şi că, în consecinţă, motivele debarcării lui Gorbaciov ţin nu atât de depărtarea de ortodoxismul marxist-leninist, cât mai ales de riscul tot mai crescând de dezmembrare a imperiului. Ne-o confirmă referirile din mesajul noului preşedinte la necesitatea de a salva economia şi ţara, de a îndepărta pericolul unui mare conflict intern”.

(Din comentariul „Taifun la Moscova“, „Expres Magazin“, 21 august 1991)