Cum l-a târât Stalin pe Roosevelt tocmai până la Ialta

Programată a se desfășura între 4 și 11 februarie 1945, Conferința din Crimeea - de o importanță decisivă prin repercusiunile ulterioare asupra umanității – i-a avut drept protagoniști pe Franklin Delano Roosevelt, președintele S.U.A, Winston Spencer Churchill, premierul Marii Britanii și Iosif Vissarionovici Djugasvili Stalin, președinte al C.C.P. al U.R.S.S.

Stalin așteaptă momentul favorabil

Cum obiectivul esențial al reuniunii la vârf viza stabilirea strategiei optime și a mijloacelor necesare pentru stoparea cât mai rapidă a războiului, dar și soarta Germaniei postbelice, mareșalul sovietic plănuise îndelung, metodic, până la cele mai insignifiante detalii derularea întrunirii. Pentru a-și atinge scopurile și a-și asigura triumful deplin, el a respins, rând pe rând, toate locațiile propuse de președintele american, încă din iulie 1944 (Scoția, Cipru, Constantinopol, Roma, Egipt), tergiversând momentul întâlnirii până când succesele militare ale armatei sale pe frontul de Est i-au conferit o poziție de forță net superioară anglo-americanilor.

Obosit de drum și infirm, Roosevelt constată, cu neplăcere, că Stalin nu s-a obosit să-l întâmpine la sosire. El este reprezentat de câțiva oficiali sovietici, printre care și Molotov (cel din mijloc, cu căciulă neagră)

Abia acum a acceptat organizarea Conferinței, dar numai pe terenul sovietic, constrângându-l, prin aceasta, pe președintele Roosevelt - invalid și bolnav - să se deplaseze 16.000 de km pentru a ajunge la Ialta, pe coasta de răsărit a Crimeii. Liderul sovietic miza, de asemenea, pe faptul că liderul democrat de la Casa Albă, aflat la cel de-al patrulea mandat al său, proaspăt reales, va fi mai relaxat, extaziat chiar, binevoitor și receptiv la cererile sale. Periplul președintelui american a început la bordul crucișătorului „Quincey” (la 23 ianuarie), care s-a îndreptat spre Malta, unde urma să aibă loc o scurtă întrevedere anglo-americană, menită a soluționa divergențele apărute între cele două comandamente pe frontul de Vest.

“Am spus Ialta, nu Malta”

Potrivit lui Arthur Conte, „pe cei de pe Quincey îi aștepta la Malta o telegramă a lui Stalin, de un umor feroce : « Am spus Ialta, nu Malta! »> În pofida nemulțumirii vădite a lui Churchill, („nici după zece ani de căutări înverșunate nu s-ar fi putut găsi în lumea întreagă un loc mai rău decât Ialta... O stațiune balneară renumită pentru tifosul și paraziții ei ucigători...”), la 3 februarie 1945 , pe un ger cumplit, soseau pe aeroportul din Saki 25 de avioane, având la bord peste 700 de persoane, ce compuneau delegația britanică, respectiv americană.

Deși extenuat și infirm (urmare a unui atac de poliomielita pe care-l suferise la 39 de ani și care-l lăsase paralizat), președintele Roosevelt a constatat - cu neplăcută surprindere - că este întâmpinat doar de oficialii sovietici: Molotov, câțiva ambasadori, generali și amirali. Într-un gest de voită și supremă impolitețe, Stalin nu se ostenise să-l întâmpine personal pe înaltul oaspete, ajungând cu trenul câteva ore mai târziu. În schimb, la indicația sa tactic-regizorală, reședințele au fost repartizate în așa fel încât delegația rusă să fie interpusă între cea britanică și cea americană, această separare obturând circuitul comunicațional dintre ele.

Totuși, președintele Roosevelt și colaboratorii săi au beneficiat de onoarea de a fi instalați în Palatul „Livadia„ (construit de țarul Alexandru al II-lea), din localitatea cu același nume (în fapt, locul real de desfășurare a Conferinței), situată la 3 km de Ialta, ceea ce nu a împiedicat cu nimic misiunea amiralului Olsen, însărcinat cu transportul unor cantități impresionante de DDT, destinate dezinfectării palatului, dat fiind că, în ultimele săptămâni, „Washington-ul primise rapoarte alarmante despre vitalitatea și rezistența ploșnițelor din Crimeea”.

Tone de caviar

Delegației britanice i s-a oferit vila Voronțov, aflată la o distanță de 5 km de Palatul Livadia, iar pentru sovietici s-a păstrat vila Koreis, plasată echidistant, între cele două. Ospitalitatea rusă a fost asigurată prin punerea la dispoziția oaspeților a 16 tone de caviar, stropite abundent cu 50 de tone de șampanie caucaziană.

Începe reprezentația

În prima zi a Conferinței a avut loc o scurtă întrevedere Roosevelt- Stalin, apoi cei doi s-au deplasat în Salonul de Bal, locul de desfășurare a dezbaterilor. Ședința plenară a debutat cu propunerea lui Stalin de a acorda președinția Conferinței oaspetelui american, în ideea de a capta bunăvoința acestuia, care, în virtutea rolului său „onorific”, de mediator, putea tempera cu brio duelul (de multe ori incisiv) Churchill-Stalin (foto jos), dar mai ales, va manifesta o toleranță sporită pentru revendicările amfitrionului.

S-a citit, apoi, un raport prin care cei prezenți erau informați cu privire la situația militară pe cele două fronturi, după care a urmat dineul oferit de președintele Roosevelt, mult mai relevant – în ceea ce ne privește – decât ședința propriu-zisă. Și cum toastul întruchipa ocazia perfectă de a elucida sensul unei idei, ori de a potenta semnificația unei opinii, putea să înceapă mascarada. Churchill a închinat în cinstea unei „păci de o sută de ani”; Stalin a subliniat imediat că „trebuie ca noi trei să decidem cum să menținem pacea lumii” și, ridicând paharul, a afirmat:

„Sunt gata ca, de comun acord cu Statele Unite și cu Marea Britanie, să apăr drepturile micilor puteri, însă nu voi accepta niciodată ca o decizie sau acțiune a marilor puteri să fie supusă judecății națiunilor mici!”

Bătălia pentru țările mici

E dificil de precizat dacă sintagma <«să apăr drepturile micilor puteri»> semnifica, în viziunea sa, o politică anexionistă - precum încorporarea Lituaniei, Estoniei, Letoniei, a unor părți din Polonia, Finlanda, România, evident, pentru a le „proteja” mai bine - sau doar subordonarea politică a unor state de genul acelora incluse în acordul de procentaj convenit la Moscova, cu doar 4 luni înainte de Ialta! La rândul său, Roosevelt a toastat pentru „respectarea drepturilor micilor națiuni”; este același președinte <«democrat »> care, în februarie 1943 opina cu dezinvoltură că „Lui Stalin îi rămâne un vast câmp de expansiune în țările mici ale Europei orientale”, iar în septembrie, același an, afirma nonșalant:

„Popoarele europene vor trebui, pur și simplu, să îndure, să suporte dominația rusească, în speranța că în 10-20 de ani vor putea să trăiască mai bine cu Rușii”.

Începând de a doua zi, pe toată durata Conferinței s-au desfășurat câte trei reuniuni separate: una militară (cu participarea șefilor de Stat Major), una politică (ședința celor 3 miniștri ai Afacerilor Externe: Molotov, Eden și Stettinius), iar mai apoi, ședința plenară.

Toți trag de Germania

În cadrul acesteia din urmă s-au dezbătut statutul Germaniei postbelice, configurarea zonelor de ocupație și chestiunea daunelor de război. După reafirmarea principiului capitulării necondiționate impus Germaniei naziste s-au ivit divergențe majore între unghiul de vedere britanic (Churchill susținea dezmembrarea acesteia în trei zone și cedarea unei părți din fracțiunile ce reveneau anglo-americanilor Franței, ca principală putere plasată la granița germană) și cel sovietic (dictatorul se opunea categoric ca statul francez să facă parte din Comisia interaliată de Control). Elocventă - ni se pare - remarca lui Stalin, de o suverană insolență:

“Supravegherea și administrarea Germaniei trebuie să revină numai puterilor care s-au ridicat de la început împotriva dușmanului!”

Nici unul din cei doi „Mari” nu s-a obosit să mai tempereze din aroganța sovieticului, întrebându-l la care „dușman” se referea, de vreme ce sintagma „de la început” includea și Pactul de prietenie și bună vecinătate cu Hitler! Vehemența lui Stalin ascundea, între altele, și un calcul tactic: sub aparența acestui compromis (căci era evident că URSS nu ceda nimic atribuind Franței o zonă de ocupație), dictatorul urmărea să obțină – la capitolul reparații de război acceptul anglo-american în stabilirea cuantumului de 10 miliarde de dolari despăgubiri pentru Uniunea Sovietică (ceea ce a și reușit), dar mai ales – așa cum vom vedea – un aviz favorabil în chestiunea poloneză.

URSS câștigă jumătate din despăgubiri

În cele din urmă, s-a decis ca Germania să fie obligată să remită în natură prejudiciile pe care le-a cauzat țărilor aliate; despăgubirile cerute vizau transferul – pe timp de doi ani – a bunurilor germane din țară și străinătate (mai precis echipamente, nave, mașini-unelte, material rulant, ș.a.), livrări anuale de mărfuri din producția curentă, respectiv utilizarea mâinii de lucru germane; se constituia o Comisie a Despăgubirilor cu sediul la Moscova, ce urma a lua ca bază de discuție un total al despăgubirilor, cuantificat la suma de 20 miliarde de dolari, din care jumătate revenea URSS-ului.

De precizat este faptul că ideea divizării Germaniei nu este tipică Conferinței din Crimeea; ea a fost formulată de președintele Roosevelt încă din septembrie 1943 – potrivit afirmațiilor Cardinalului Spellman – și reluată, apoi, în cadrul Conferinței de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943) , când acesta preconiza scindarea Germaniei în 5 state autonome.

Târguiala pentru Polonia

O altă problemă aprins disputată a fost aceea legată de configurația frontierelor Poloniei și situația guvernului polonez, în condițiile în care anglo-americanii se pronunțau pentru acceptarea linei Curzo ca graniță orientală a Poloniei, recunoașterea guvernului polonez din exil (de la Londra), organizarea de alegeri libere și supravegherea bunei desfășurări a acestora de către ambasadorii celor trei mari puteri, în vreme ce delegația rusă susținea stabilirea graniței apusene poloneze pe linia Oder-Neisse, conferind autoritate (ca singurul acceptabil) numai guvernului polonez de la Lublin.

La insistența premierului Churchill de a se permite observatorilor britanici și americani să asiste la viitorul scrutin din Polonia (ceea ce limita posibilitatea comiterii de abuzuri de tot felul), insolența lui Stalin a ajuns la paroxism: „Este o jignire adusă unui popor care nu e înapoiat. Odinioară, el a dat chiar mari savanți, precum Copernic” (Evident, în concepția sa, poporul polonez nu se cuvenea a fi „jignit” prin asigurarea și supervizarea unor alegeri libere, el trebuia „respectat” prin ciopârțirea teritoriului!) Impasul era total, cu atât mai mult cu cât mai exista un impediment: președintele Roosevelt nu era abilitat să semneze tratate ce stabileau fixarea unor granițe, fără aprobarea și ratificarea Congresului.

În ce privește soarta Poloniei s-a stabilit: „granița orientală trebuie să urmeze Linia Curzon, cu câteva rectificări în anumite regiuni de la 5 la 8 km. în favoarea Poloniei“

Artificiul salvator a fost propus de Alger Hiss (cunoscut pentru simpatiile sale pro-rusești), prin înlocuirea sintagmei „cele Trei Mari Puteri” cu formula „cei trei șefi de guverne”; responsabilitatea revenea - astfel - acestora, iar convențiile scăpau de cenzura Senatului, rămânând simple acte executive. (Așa se explica motivul pentru care vorbim de Acordurile de la Ialta, iar nu despre tratate). Chestiunea s-a rezolvat în final – referitor la hotare – în sensul că „granița orientală a Poloniei trebuie să urmeze linia Curzon cu câteva rectificări în anumite regiuni, de la 5 la 8 km, în favoarea Poloniei”, care „va trebui să beneficieze de o creștere substanțială a teritoriului în nord și în vest”, iar în privința guvernului s-a decis în termeni extrem de generali și neangajați că acesta „va trebui să fie reorganizat pe o bază democratică mai largă, astfel încât să-i cuprindă și pe șefii democrați care trăiesc în Polonia și pe cei care se găsesc în străinătate” și care „va proceda la alegeri libere și fără constrângeri, de îndată ce acest lucru va fi posibil”.

De remarcat este faptul că nici chestiunea Poloniei - referitoare la fixarea liniei Curzon - nu a fost lansată pentru prima dată la Conferința de la Marea Neagră; ea fusese trasată și acceptată (evident, sub rezerva electorală, de către președintele Roosevelt, - care se pregătea pentru al patrulea mandat, dat fiind numărul mare de emigranți polonezi stabiliți în SUA – și cu acordul total al lui Churchill), încă de la Conferința desfășurată în capitala Iranului (1943) și reluată la Conferința de la Moscova (1944).

„Sunt încântat - afirma Roosevelt într-o telegramă adresată premierului britanic, la 22 octombrie 1944 - să aflu de progresul făcut de dumneata la Moscova, în problema Poloniei. Când se va ajunge la o soluție, doresc să fiu consultat asupra necesității de a amâna publicarea ei cu vreo două săptămâni. Dumneata vei înțelege”.

În schimb, ideea creării unui organism internațional inițiat la Dumbarton Oaks , consacrat asigurării păcii și securității în lume, a fost formulată și în cadrul Conferinței din Crimeea.

Stalin câștigă și la reprezentarea în ONU

Și asupra acestui punct au existat divergențe cu privire la funcționarea dreptului de veto, căci, comparativ cu sovieticii, angloamericanii considerau necesar ca cel care era parte într-un diferend să se abțină de la vot, iar posibilitatea dreptului de veto să intervină doar după dezbatere și după votul Adunării. Spre surprinderea celor prezenți și euforia de scurtă durată a președintelui american, propunerea a fost acceptată de Stalin, care a condiționat-o, însă, de admiterea printre membrii fondatori a încă două Republici Sovietice: Ucraina și Bielorusia. Parțile au mai convenit ca prima reuniune să aibă loc la 25 aprilie 1945, în San Francisco, urmând a fi invitate toate statele care semnaseră Declarația Națiunilor Unite, precum și acelea care vor fi declarat război Germaniei înainte de 1 martie același an.

Roosevelt cedează pe toate planurile

Fără îndoială, însă, ca punctul culminant al Conferinței l-a constituit întrevederea confidențială Roosevelt-Stalin, când, în răstimpul a doar 30 de minute, președintele american, - asistat numai de interpret și de ambasadorul său la Moscova,W.A. Harriman, l-a gratificat pe dictatorul de la Kremlin, oferindu-i - în schimbul unei simple promisiuni, aceea de a declara război Japoniei în termen de trei luni de la capitularea Germaniei, - oportunitatea de a stăpâni și continentul asiatic (ca și cum sfera de hegemonie a acestuia asupra Europei nu era suficientă!).

Într-un elan de teribilă și inimaginabilă generozitate, Roosevelt a dăruit Fiarei Roșii jumătatea sudică a Insulei Sahalin, precum și insulele adiacente acesteia, portul Dairen și Port Arthur (ca bază navală), rețeaua integrală a căilor ferate din Manciuria (ceea ce facilita URSS-ului controlul asupra Chinei), Insulele Kurile (în privința cărora șeful de la Casa Alba considera în 1943 că „sunt ca un pumnal îndreptat spre inima Americii. Ele nu trebuie să cadă niciodată în mâna vreunui dușman de-al nostru”), precum și sprijinul material și militar al SUA, constând în echipamente, armament, produse petroliere, alimente. Triumful lui Stalin atinsese apogeul.

E dificil, însă, de justificat motivul pentru care apela președintele Roosevelt la concursul lui Stalin, în lupta împotriva Japoniei, atât timp cât aceasta se afla pe punctul de a capitula (generalul MacArthur înștiințase încă din ianuarie 1945 despre cele cinci încercări de armistițiu ale niponilor), iar SUA dispuneau de o armată puternică, bine dotată, o impresionantă flotă aeriană și navală, inclusiv bomba atomică pregătită de lansare.

Truman descoperă acordul

Oricum, important de reținut este faptul că acordul ultrasecret Roosevelt-Stalin nu a fost dezvăluit nici poporului american, nici Congresului, nici chiar ministrului de Externe, Stettinius, care a aflat abia după moartea președintelui (survenită la 12 aprilie 1945), când noul șef de la Casa Alba, H. Truman, l-a descoperit într-un seif. În cadrul Conferinței din Crimeea au mai fost abordate probleme precum: chestiunea iugoslavă (s-a stabilit că mare- șalul Iosip Broz Tito și dr. Nan Subasici să urgenteze aplicarea acordului încheiat între ei, pe baza căruia să formeze un nou guvern), revizuirea Convențiilor Strâmtorilor de la Montreux și Dardanele (propusă a fi analizată la reuniunea tripartită a miniștrilor de Externe de la Londra), aprobarea comunicatului care urma să fie dat publicității și adoptarea „Declarației privind Europa eliberată” (un superb exercițiu frazeologic, ce contrasta puternic cu neagra realitate: era invocat „interesul comun al popoarelor din Europa eliberată” de sub dominația fascismului, dar aruncată, cu buna știință, de către Triada Nefastă (Roosevelt-Churchill- Stalin) în abisul tenebros al bolșevismului, sau ajutorul dat popoarelor din „fostele state satelite ale Axei să rezolve, prin mijloace democratice, problemele lor politice și economice, impunerea (prin ocupația efectivă exercitată de către Armata Roșie) unor regimuri docile, aservite Moscovei, ilustrează elocvent cât de “democratice“ erau aceste mijloace.

Final cu decorații

La 11 februarie 1945, după ce Roosevelt îi oferă dictatorului înalte decorații americane pentru cei mai buni dintre ofițerii săi, toți participanții se despart într-o atmosferă de generală afabilitate. Piesa de teatru se sfârșise. Pe scena istoriei și a lumii se așternea încet și sumbru cortina... Din nefericire, „cortina de fier”.

Soarta României era demult decisă

În ceea ce privește România, se cuvine a preciza faptul că situația sa nu a fost nicidecum examinată în cadrul Conferinței de la Ialta. Soarta României a fost trasată la Conferința interaliată a miniștrilor de Externe de la Moscova, din octombrie 1943 (când Anthony Eden formulează ideea spațiilor de influență, considerând guvernul sovietic îndreptățit să decidă orice chestiune privind România, Ungaria și Finlanda”), fixată în urma negocierilor din 5 mai 1944, desfășurate la Londra (unde același Eden a sugerat ca „Rusia să ia conducerea în România, iar Marea Britanie să-și rezerve aceleași drepturi în Grecia” și decisă la Conferința de la Moscova din octombrie 1944 (când Churchill, cu consimțământul tacit al lui Roosevelt, îi propune lui Stalin mercantilul și grosierul „acord de procentaj”, prin care proceda – în fapt – la felierea Europei de Sud-Est în sfere de influență).

De remarcat este faptul că instituirea zonelor de interes pe continentul european – care sfidau orice precepte morale și încălcau flagrant dispozițiile Cartei Atlanticului și Declarației Națiunilor Unite – a fost anterioară Conferinței de la Ialta. Dar atât crearea acestor spații de influență, cât și concesiile teritoriale acordate URSS-ului, au fost consfințite prin înțelegerile secrete de la Ialta. Mai mult decât atât, cei doi reprezentanți de frunte ai democrației apusene „legitimau” astfel și anexiunile sovietice din perioada 1939-1940, respectând strict chiar protocoalele ruso-naziste!

Prin acordurile încheiate la Ialta, Churchill și Roosevelt au deschis ușa continentului, îngăduind ca lava incandescentă a bolșevismului să se reverse asupra Europei Centrale și de Răsărit, contribuind - în fapt - la confiscarea nu doar a libertății, ci și a destinelor unor popoare brutal și riguros sovietizate. În același timp, aceleași convenții secrete din 11 februarie 1945, care au generat propagarea comunismului în lume, au stat la baza scindării celor două Germanii de mai târziu (RDG/RFG), constituind, totodată, falia care a frânt întregul sistem european în două segmente mondiale antinomice: Est-Vest.