Cum i-a anunţat Ribbentrop pe sovietici de atacul din 22 iunie 1941

Ambasadorul Italiei în capitala Reichului în momentul declanşării operaţiunii Barbarossa, Dino Alfieri, povesteşte în lucrare Doi dictatori faţă în faţă (titlul original Due Dittatori a Fronte) modul în care ministrul de Externe al Germaniei naziste, Joachim von Ribbentrop, i-a comunicat ambasadorului sovietic la Berlin începerea ostilităţilor între cele două state.

„În dimineaţa zilei de duminică, 22 iunie 1941, am fost trezit din somn de sunetul persistent al telefonului aflat pe măsuţa de lângă pat. Era baronul von Dörnberg. Şeful german al Protocolului m-a întrebat dacă puteam veni la Auswärtiges Amt (Ministerul Afacerilor Externe al Reichului nazist – n.tr.)la ora 4.20 a.m., deoarece Ribbentrop dorea să mă vadă de urgenţă. Mi-a cerut un răspuns imediat la această cerere. Ceasul meu arăta ora 4.00 dimineaţa. I-am dat imediat un răspuns afirmativ. Însă imediat ce am închis telefonul am realizat că mă aflam la Wannsee, la 12 mile depărtare de Berlin. L-am sunat atunci pe şeful Protocolului şi i-am explicat poziţia în care mă aflam. El a înţeles, însă m-a rugat să vin cât de repede puteam, deoarece audienţa mea se înscria într-o serie de audienţe, toate aranjate după un orar prestabilit. Iar la orele 4.25, maşina mea se oprea în faţa intrării principale a ministerului.

Am fost imediat introdus în biroul ministrului de Externe, iar acesta, în conformitate cu ceremonialul în vigoare pentru ocaziile importante, a apărut însoţit de o escortă de aghiotanţi şi secretari. «Am onoarea să vă informez, a declarat el, că în această dimineaţă, la orele 3.00, trupele germane au trecut frontiera rusească. Germania nu mai putea rămâne pentru multă vreme pasivă şi indiferentă în faţa concentrărilor de trupe ruseşti la graniţa ei. Pentru noi, acest fapt a constituit un pericol serios, o permanentă ameninţare şi o gravă provocare. Vă rog să-i transmiteţi acest mesaj contelui Ciano, pentru ca acesta să-l poată informa imediat pe Duce în numele Führer-ului».După care, renunţând la tonul oficial, Ribbentrop mi-a spus că tocmai îl primise pe Dekanozov, ambasadorul sovietic, care nu se aştepta absolut deloc să audă astfel de veşti. Cu câteva zile înainte, Dekanozov informase Auswärtiges Amtcă intenţiona să protesteze în urma unui incident de frontieră. Fusese convins că această neobişnuită convocare ascundea în spatele ei o dorinţă a autorităţilor germane să limpezească problema în cauză. Dar atunci când a păşit în biroul ministrului, optimist şi zâmbind, şi-a dat dintr-o dată seama că fusese chemat pentru un motiv cu totul şi cu totul diferit. Ribbentrop i-a făcut anunţul scurt şi clar, pe un ton de gheaţă, dezvăluind o expresie mai rece decât de obicei. Dekanozov a ascultat, impasibil, după care a devenit treptat palid şi s-a retras fără a spune vreun cuvânt.

 «Este o zi istorică pentru Germania Naţional-Socialistă», a spus Ribbentrop, în vreme ce eu mă pregăteam să mă retrag. «Sub conducerea Führer-ului, trupele celui de Al Treilea Reich vor distruge cu repeziciune Armata Sovietică şi îşi vor asigura astfel lor înşile victoria completă». L-am întâlnit în hol pe Oshima, ambasadorul japonez. La intervale de numai câteva minute aveau să urmeze toţi şefii misiunilor diplomatice, cărora avea să le fie acordat un rar privilegiu, şi anume acela de a-l întâlni pe Ribbentrop faţă în faţă.

Încă o dată, Germania a pus Italia în faţa unui fait accompli

M-am dus apoi imediat la ambasadă şi am expediat pe dată o telegramă la Roma. În curând am fost înconjurat de un număr considerabil de oficiali ai ambasadei, inclusiv personalul diplomatic şi ataşaţii militari. Am discutat veştile aflate, subliniind cu amărăciune faptul că, încă o dată, Germania a pus Italia în faţa unui fait accompli, în loc să o informeze despre intenţiile ei, aşa cum ar fi trebuit să o facă. În legătură cu aceasta, mi-am amintit că, în urmă cu câteva zile, când mă dusesem la Veneţia pentru a lua parte la adeziunea formală a Croaţiei la Pactul Tripartit, îi atrăsesem atenţia lui Ciano asupra unui număr de fapte care, luate împreună, mi-au confirmat ceea ce îi subliniasem mai devreme cu privire la iminenţa unui atac german împotriva Rusiei. Însă când, mai târziu, informal, Ciano l-a gâdilat puţin pe Ribbentrop asupra acestui subiect, acesta s-a dovedit a fi cât se poate de necomunicativ şi i-a dat replici evazive şi în doi peri, spre justificabila suspiciune a colegului său italian.

La orele 6.00 a.m. a avut loc în holul cel mare al Ministerului Propagandei o întâlnire cu jurnaliştii străini. După ce le-a dat vestea invaziei, Goebbels a dat citire unei proclamaţii a lui Hitler către popor, împreună cu un ordin de zi al Führer-ului către Wehrmacht. După care, aceiaşi jurnalişti au fost invitaţi să traverseze Wilhelmstrasse, către Ministerul de Externe, unde, în lumina reflectoarelor şi înconjurat de fotografi şi de aparate foto şi de filmat, Ribbentrop a citit textul oficial al declaraţiei de război.

În acelaşi timp, toate posturile de radio difuzau programe speciale, cu acompaniament de fanfare, cântece patriotice şi urale pline de entuziasm, în vreme ce numeroase difuzoare transmiteau ştirea despre respectivul eveniment puţinilor oameni aflaţi pe străzi în acea dimineaţă de duminică.

În jurul orei 9.00, Ciano mi-a telefonat şi şi mi-a dat instrucţiunea de a-i transmite lui Hitler un mesaj personal din partea lui Mussolini, având conţinutul foarte clar că, în conformitate cu prevederile Pactului de Oţel, Italia se considera în stare de război cu Rusia începând cu ora 3.00 dimineaţa. Totuşi, l-am rugat pe Ciano să îmi confirme mesajul printr-o telegramă. Experienţa mă făcuse prudent. De multe ori în trecut, fusesem în mod cât se poate de serios stânjenit de faptul că instrucţiunile mele fuseseră radical schimbate în ultimul moment. «Îţi voi trimite o telegramă, mi-a răspuns Ciano, dar din moment ce mesajul este urgent îl poţi transmite mai departe fără probleme. Şi fă tot ce poţi pentru a-i convinge pe germani să accepte sugestia noastră de a trimite o forţă expediţionară în Rusia. Aici toată lumea priveşte acest lucru ca pe cea mai înaltă prioritate».

Ribbentrop purta un halat maro făcut din cea mai subţire flanelă

Imediat cum am primit telegrama – a venit o oră mai târziu – m-am dus să-l văd pe Ribbentrop. Ajuns acolo, am fost informat de un membru al cabinetului său că ministrul, care a fost nevoit să rămână treaz toată noaptea, din cauza unui şir succesiv de audienţe şi întâlniri, tocmai se retrăsese, în speranţa că va apuca câteva ore de somn. Am replicat că trebuia să îi înmânez un mesaj urgent şi important. În faţa ezitării secretarei, trebuie că am avut un gest elocvent de iritare, deoarece mi-a declarat pe dată că se va duce la stăpânul ei şi îl va aduce imediat în faţa mea. Am fost apoi introdus în apartamentul privat al lui Ribbentrop. Şi, după câteva momente, a apărut şi el. Purta un halat maro făcut din cea mai subţire flanelă, o pijama din mătase de culoare albastru deschis şi papuci de casă din piele. În ciuda aparenţei care trăda o maximă oboseală, manierele sale erau la fel de reci şi formale ca întotdeauna, omul făcând un efort vizibil în a-şi păstra demnitatea.

I-am înmânat apoi mesajul. Deşi, la prima vedere, nu a părut să-i acorde o prea mare importanţă, mi-a spus că a luat notă de el şi că, în mod clar, îi va produce Führer-ului o mare satisfacţie. În ceea ce priveşte propunerea trimiterii de trupe italiene în Rusia, a ţinut să îmi sublinieze că respectiva chestiune îi depăşea competenţa, totuşi, mi-a promis el, se va referi la ea în discuţia pe care o va avea cu Hitler. A vorbit încă o dată despre inevitabilitatea victoriei, după care scurta noastră conversaţie s-a încheiat.

În restul dimineţii, munca la ambasadă a continuat cu maximă viteză şi presiune. Astfel, în timp ce eu îi primeam pe unii şefi de misiune, cărora le făcea plăcere ca, din când în când, să se întâlnească cu mine pentru a schimba vederi şi opinii, asistenţii mei adresau telegrame guvernului de la Roma, arătând cum fuseseră receptate ştirile în cercurile politice şi diplomatice şi de către publicul general. Oamenii înhăţau pur şi simplu ediţiile speciale ale ziarelor, care conţineau descrieri terifiante privind viaţa oamenilor în regimul sovietic, alături de lungi articole scrise toate în acelaşi ton şi având aceeaşi temă dominantă. Îşi făcea efectul o propagandă bine coordonată şi pusă la punct. De altfel, de multă vreme, acest conflict fusese considerat inevitabil. Chiar şi celor neiniţiaţi în afacerile politice, existenţa unei stări de război între Germania şi Rusia li se părea a fi mult mai normală, mai firească, decât o prietenie superficială, socotită drept nenaturală”. (Fragment din cartea Due Dittatori a Fronte (Doi dictatori faţă în faţă), de Dino Alfieri. Traducere de Andrei Alexandru Căpuşan din ediţia în limba engleză a lucrării=.

Cine a fost Dino Alfieri

Omul politic, de stat, militarul (general de brigadă) şi diplomatul italian Eduardo (Dino) Alfieri s-a născut la Bologna, la 8 decembrie 1886. În 1911 va absolvi cursurile Facultăţii de Drept, după care se va înscrie în rândurile grupării naţionaliste conduse de Enrico Corradini. Va participa, voluntar, la Primul Război Mondial.

Imediat după război, când fascismul se afla în plină ascensiune, Alfieri va critica fuziunea asociaţiei din care făcea parte, Asociaţia Naţionalistă Italiană (a aceluiaşi Enrico Corradini), cu Partidul Naţional Fascist (P.N.F.), condus de Benito Mussolini, eveniment petrecut în anul 1923, după preluarea puterii în stat de către acesta din urmă. Cu toate acestea, atunci când, un an mai târziu, Dino Alfieri va fi ales, în Camera Deputaţilor, deputat al Partidului Naţional Fascist, el nu se va opune. În următoarele două decenii, Dino Alfieri va îndeplini următoarele funcţii şi demnităţi în viaţa politică internă dar şi externă italiană:

• Subsecretar de Stat la Corporaţii (1929-1932).
• Codirector al „Expoziţiei Revoluţiei Fasciste” (1932-1934), creaţie al cărei organizator, iniţiator şi promotor a fost, el fiind totodată, în această perioadă, şi director al „Institutului Culturii Fasciste” din Milano.
• Secretar de Stat la Ministerului Presei şi Propagandei (1935-1937), perioadă în care l-a înlocuit pe ministrul titular, contele Galeazzo Ciano, preluându-i efectiv toate sarcinile, deoarece acesta se afla pe front, angajat fiind în cel de al doilea război italo-abisinian.
• În sfârşit, în 1937, când Ciano va deveni ministru al Afacerilor Externe al Italiei, el îl va sprijini pe Alfieri pentru a deveni, la rândul lui, ministrul Culturii Populare (1937-1939). În această calitate, Dino Alfieri se va pronunţa pentru legile de segregare rasială antisemitică, adoptate în Parlamentul de la Roma.

Scurta sa carieră diplomatică, de numai patru ani, va debuta în anul 1939, când Alfieri a devenit ambasador al Italiei la Vatican (1939-1940) şi se va încheia cu următorul său post diplomatic, acela de ambasador la Berlin (mai 1940-iulie 1943). Observator fin şi realist al realităţilor internaţionale, realizând sfârşitul inevitabil al ţărilor Axei şi deci şi al Italiei mussoliniene, care urmau inevitabil să piardă războiul, Dino Alfieri, în calitatea sa membru al Marelui Consiliu al Fascismului, va sprijini lovitura de stat de la 25 iulie 1943, prin care Mussolini a fost înlăturat de la putere şi regimul politic fascist a fost înlocuit de un guvern prezidat de mareşalul Pietro Badoglio (care, la 3 septembrie, a încheiat armistiţiul cu Naţiunile Unite). La procesul de la Verona, din 8-10 ianuarie 1944, al membrilor „trădători” ai Marelui Consiliu Fascist Italian, care au decis lovitura de stat, 18 dintre aceştia, între care şi Ciano, au fost judecaţi, găsiţi vinovaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi. Absent fiind, Alfieri a fost şi el condamnat la moarte în contumacie. Urmărit de fascişti, fostul ambasador va părăsi Italia cu ajutorul preotului don Isidoro Marcionetti şi se va refugia în Elveţia. Va reveni în Italia de-abia după trei ani, în 1947, iar un an mai târziu îşi va publica lucrarea sa memorialistică Doi dictatori faţă în faţă(titlul original Due Dittatori a Fronte).Dino Alfieri s-a stins din viaţă octogenar, la Milano, în anul 1966.