Cum au stabilit comuniştii discursul împotriva monarhiei

Ianuarie 1948. Nu trecuse nici măcar o lună de la abdicarea forțată a Regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare, când membrii partidului comunist au decis care avea să fie soarta monarhiei în discursul public și istoric. Până atunci, în ciuda faptului că „Scânteia” începuse încă din primele zile ale lunii o campanie de propagandă împotriva fostului regim, comuniștii încă nu se hotărâseră cum-și dacă – să prezinte monarhia cetăţenilor noii Republicii.

În 22 ianuarie 1948 are loc prima ședință a cadrelor superioare ale PCR și PSD, la care ia cuvântul tovarășul Gheorghe Vasilichi, la acel moment subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale (o mică observație:Vasilichi ocupa această funcție importantă în Minister – și chiar avea să avanseze în scaunul de ministru – în ciuda faptului că avea  încheiate doar studiile elementare, fiind de profesie lăcătuș-tinichigiu).

Vasilichi aduce în discuție o problemă pe care el o consideră foarte importantă, anume dacă Partidul Comunist trebuie să adopte un discurs clar referitor la fostul regim monarhic sau pur și simplu să nu mai vorbească despre acesta.

În primul rând, atrage atenția următoarea afirmație a tov. Vasilichi:„există o părere greșită la unii tov[arăș]i și comuniști și soc[ial] dem[ocraţi] că monarhia n-a fost în ţara românească niciodată populară”. Practic, prin aceasta Vasilichi recunoaște că ideea principală pe care comuniștii încercaseră s-o promoveze, mai ales după 30 decembrie, este falsă! În continuare, el afirmă că acești tovarăși care nu cred în popularitatea monarhiei consideră că, acum că aceasta a fost înlăturată, nu ar mai trebui să se vorbească despre ea, că „nu este nevoie [...] ca să facem o prea mare gălăgie în jurul acestei monarhii, să dezlănțuim o serie întreagă de patimi, mai bine să lăsăm ca uitarea să le vindece.”

Vasilichi nu este de acord cu această idee, fiind de părere că, din contră, Partidul Comunist ar trebui să arate oamenilor „adevărul” (în versiunea comunistă, bineînțeles) despre monarhie, de ce a fost instaurat acest regim în România, ce a reprezentat el și de ce a trebuit înlăturat. E nevoie, spune Vasilichi, de o „muncă de lămurire a maselor, de dezrădăcinare în masă a ideii monarhice”.

Ce lucruri despre monarhie trebuiau spuse în această „muncă de lămurire a maselor”? Vasilichi prezintă principalele idei care ar trebui promovate – prin propagandă și prin discursul istoric – pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul despre monarhie. În primul rând, se pornește de la premisa că monarhia a împiedicat dezvoltarea naturală a țării. Însă Vasilichi subliniează că această vină nu aparține propriu-zis monarhului (deşi viitor istorici vor fi tentaţi să afirme acest lucru despre Carol al II-lea), ci claselor exploatatoare din țară – moșierimea și burghezia (viitorii capitaliști), cele care au decis instaurarea unui regim monarhic în România.

Teoria lui Vasilichi este următoarea:aceste două clase „au avut nevoie de o mantie regească, în dosul căreia să se ascundă, pentru a face această operă mârșavă”, anume exploatarea maselor. Este menționat aici și Cuza, domnul național care a refuzat să îndeplinească acest rol de marionetă a moșierimii și burgheziei, și care, tocmai din această cauză, a fost înlocuit. Prin aducerea în discuție a lui Cuza în această poziţie se pun bazele viitoarelor comparații Cuza – Carol (domn național vs. principe străin) ce vor apărea în istoriografie.

La capitolul „rol nefast în dezvoltarea țării”, Vasilichi încheie prin a spune că monarhia, ca reprezentant al celor două clase care au susținut-o, a luat partea acestora și nu s-a îngrijit și de interesele țăranilor și muncitorilor;„ca atare, politica monarhiei nu putea fi alta decât a marilor moșieri și capitaliști.”

De aceea, monarhia nu ar fi putut fi înlăturată înainte de distrugerea acestor două clase exploatatoare. Iar cum această „misiune” fusese îndeplinită de Partidul Comunist în anii de după război, în numele intereselor țăranilor și muncitorilor, monarhia a rămas fără punctele sale de sprijin și nu-și mai găsea rostul în lumea nouă a puterii populare:„era deci normal ca acum, când clasa moșierească și capitalistă, ca și bancherii, nu mai au nicio putere, monarhia, care rămăsese ca o coadă, să rămână ca ceva atârnat în aer, și să fie și ea lichidată.”

Tovarășul Vasilichi își continuă discursul prezentând câteva idei care ar putea fi folosite în propaganda antimonarhistă. Scopul principal este dezvăluirea „adevăratei fețe” a monarhiei, care trebuie „dezbrăcată de masa mistică în care a fost îmbrăcată”. În primul rând, trebuie accentuată chestiunea averilor imense ale monarhiei. Această temă, care va fi folosită ca argument pentru demonstrarea caracterului exploatator al fostului regim, va fi reluată  de toți istoricii comuniști în următoarele decenii. Cel puțin până la sfârșitul anilor '70, dar și mai târziu (însă cu mai puțină patimă), se va scrie despre imensele bogății ale familiei regale și despre jafurile înfăptuite de monarhie.

„Nu e rău să arătăm maselor că în 1866, a intrat pe la Turnu Severin o caleașcă trasă de 4 cai, cu un prinț german, cu două valijoare, și să arătăm în cei 80 de ani, ce a concentrat această monarhie în mâinile ei, câte moșii, câte palate, câte averi, ce au cheltuit oamenii aceștia cu zestrea dată fetelor, cu recepții – și cu ce a părăsit țara Carol II în 1940 și familia regală care a plecat acum, ce averi imense au acumulat în timp de 80 de ani, cum burghezia și moșierimea s-au grăbit să le facă cadou moșii pe care le lucrau mii și mii de robi români, palate etc.”

O altă idee-cheie propusă de Vasilichi este cea a desfiinţării mitului monarhului constituţional ca factor de echilibru între partidele politice. Este important, consideră el, să se arate că regii României nu au fost niciodată apolitici, ci dimpotrivă:au luat mereu partea claselor exploatatoare, ducând astfel o politică reacţionară. Astfel, monarhia se face vinovată de „toate măcelurie care s-au făcut împotriva poporului”, cele din 1907, 1913, 1918, 1929, 1933 şi, nu în ultimul rând, cel din 8 noiembrie 1945!

Ultimul punct adus în discuţie de subsecretarul Vasilichi este rolul monarhiei în viaţa culturală a României. El atrage atenţia că acest domeniu nu trebuie ignorat şi că trebuie arătat oamenilor că, în pofida propagandei monarhiste, regii nu au sprijinit niciodată arta şi ştiinţa. Sunt daţi ca exemplu marile nume ale artei româneşti – Eminescu, Caragiale, Vlahuţă şi Lucian, patru artişti care au avut de suferit – „au murit în mizerie, au murit de foame” – pentru că „n-au vrut să-și pună instrumentul lor, pana de scris sau pensula de pictat, în slujba unei arte care folosea claselor exploatatoare”.

Ideile creionate de Gheorghe Vasilichi la această întâlnire a cadrelor PCR şi PSD vor fi preluate şi folosite de istoricii comunişti în următoarele decenii, construind astfel un portret negativ al monarhiei ca instituţie şi a celor patru regi ai României. Ulterior, odată depăşită faza stalinistă a istoriografiei, unele dintre aceste idei vor fi nuanţate, renunţându-se la exagerările de tip propagandistic. Cu toate acestea, în principiu, ideile sugerate de Vasilichi în ianuarie 1948 vor domina istoriografia comunistă până la căderea regimului.