Cum au dus-o rușii la Iași în timpul Primului Război Mondial

Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în timpul Primului Război Mondial, Ion Gheorghe Duca a fost un apropiat al prim-ministrului Ion I. C. Brătianu. Din postura de membru al guvernului Brătianu retras la Iași, la sfârșitul anului 1916, Duca apreciază în Amintirile sale eforturile făcute de autoritățile locale, în special de primarul Gheorghe Mârzescu, pentru soluționarea dificultăților întâmpinate de refugiații ajunși în urbea Moldovei. O notă aparte în această relatare este dată de contrastul „revoltător” dintre rușii aflați în Iașiul acelor zile și refugiații români.

„Pe de altă parte, fizionomia Iașiului era impresionantă. O invazie de refugiați, care de-a valma cu autoritățile căutau adăpost și hrană. Mârzescu, în calitatea sa de primar, făcea de trei săptămâni sforțări supraomenești ca să găsească tuturor locuințe potrivite; ceea ce a reușit să facă în acele zile a fost o adevărată minune, dar marele său merit nu va fi atât de a fi rezolvat dificultățile fără seamăn ce stăteau în fața lui, cât de-a fi reușit să o facă mulțumind pe toată lumea.

Într-adevăr, știa cu un cuvânt prietenesc, cu o glumă să aline suferințele unora, să împrăștie descurajarea altora, să fie cu toții răbdător și părintesc. Şi numai lesne nu era, de dimineața până seara era la el un adevărat bâlci, unii cereau o odaie, alții veneau să spună că nu se împăcau cu gazda găsită, plecau, iar veneau, plângeau, implorau, mai erau și necuviincioși, alții declarau că fiind pe stradă cu nevasta și copiii, stau acolo până primăria va avea grijă de ei.

Cu o neobișnuită abilitate, Mârzescu evolua prin toate aceste dificultăți, și adversarii, ca și prietenii erau unanimi în a-l lăuda. Era, fără îndoială, singura personalitate populară din acele vremuri.

Iașiul, o mare agora din vremea decadenței

În realitate, meritul lui Mârzescu era mai mare chiar decât ne apărea în acel moment. Într-adevăr, noi credeam că Ieșenii, mișcați de suferințele noastre, ne primeau frățește cu brațele deschise. Or nu era de loc astfel, bravii Ieșeni erau foarte plictisiți că venim să tulburăm liniștea pașnicului lor oraș.

În sufletele lor clocotea o veche ură pe Munteni, în beneficiul cărora se făcuse unirea în 1859 și îndeosebi pe Bucureșteni, a căror capitală răpise Iașului splendoarea lui de odinioară. Şi, fenomen ciudat, aceste uri, pe care mărturisesc că în naivitatea mea le credeam de mult stinse, găseau în nenorocirea obștească prilejul să se manifeste.

Recunosc că Ieșenii au știut să salveze oricum aparențele, ciuda și neplăcerea lor nu îmbrăcau forme active, se exprimau doar printr-o surdă ostilitate, printr-o răceală caracteristică, printr-un fel de abținere sistematică, jignitoare și, pentru noi, bieți refugiați, profund dureroasă și profund regretabilă. Abia mai târziu, după luni întregi de conviețuire și de suferințe comune, raporturile au devenit mai intime, mai apropiate de ceea ce ar fi trebuit să fie de la început. [...]

Mă tem, însă, de-a greși dacă aș susține că Ieșenii au avut vreodată cordialitatea cu adevărat frățească ce ar fi trebuit să o aibă neîncetat între fiii uneia și aceleiași țări și în clipe de așa cumplite suferințe și de așa înălțătoare speranțe. Deocamdată grija de căpetenie a lui Mârzescu era aprovizionarea orașului, mai mult decât încartiruirea refugiaților.

Iașul nu era organizat ca să îndestuleze nevoile unei populații de trei ori mai numeroase decât cea obișnuită, și care, pe lângă aceasta, creștea din zi în zi și din ceas în ceas. Pe de altă parte, mijloacele de transport erau aproape inexistente, nevoile armatei absorbeau totul, micile depozite din oraș se topeau cu o explicabilă iuțeală, piața era goală, la restaurante lumea făcea coadă și după câteva zile o farfurie de fasole era tot ce se putea obține.

Iarna bătea la poartă, proviziile obișnuite ale gospodăriilor ieșene erau deja pe sfârșite. Lumea, degerând, cerea să se taie pomii de la Copou și de prin grădinile publice. Toți acești refugiați, neavând nici o ocupație, rătăceau toată ziua pe stradă, vociferau, se văitau, așteptau ultimele știri, le comentau, le denaturau. Transformaseră Iașul într-o mare agora din vremea decadenței; alături de acest Iași românesc, exista însă în acele zile și un al doilea Iași, cel rusesc.

Iașiul rusesc

De dimineața până seara defilau pe străzi trupe rusești, care se îndreptau spre front. Rușii, care la început ne refuzau câteva regimente în Dobrogea, care pe urmă se tocmeau cu noi săptămâni întregi pentru o divizie, acum, când dezastrul nostru era fapt împlinit, ne trimiteau sute și sute de mii de oameni, fiindcă nu mai aveau încotro. Aceste trupe, splendid echipate, urmate de căruțe înhămate cu cai de rasă de o rară frumusețe, se scurgeau neîntrerupt, cu un pas molatic și cadențat.

Soldații înaintau astfel legănându-și brațele, armele și ranițele erau depuse în căruțe, în fruntea lor un gradat mai înalt cânta sau fluiera singur câteva note, pe care apoi le reintonau cu toții într-un cor impunător. Melodiile erau un straniu amestec de accente melancolice și de răcnete sălbatice, o impresionantă evocațiune a stepei cu măreția ei infinită și sinistră. [...]

Şiruri după șiruri se perindau astfel cu o monotonie impunătoare, iar sunetele cântecelor neînțelese de noi se pierdeau treptat în depărtare. La gara Iași, la gara Socola o mișcare și o învălmășeală nemaipomenită, trenurile se succedau unele după altele, unii debarcau, alții se îmbarcau. Impunătoare trenuri sanitare puneau prin luxul lor și mai mult în evidență mizeria refugiului nostru.

Într-un tren imperial Ducele de Oldenburg trona între două mese bogate; printre multe cupe de șampanie dădea ordine în numele Crucii Roșii împărătești unei armate de medici și de sistrite elegante, care ocupaseră cele mai bune localuri din Iași și instalau acolo cu tot confortul spitale somptuoase, care rămâneau aproape goale. În timpul acesta, însă, spitalele noastre evacuate din teritoriul ocupat se înghesuiau cum puteau, și, lipsite de toate, culcau unii peste alții, într-o indescriptibilă mizerie, pe răniții veniți cu miile din toate părțile.

Contrastul era revoltător, și luni de zile nu s-a găsit un ofițer superior, un medic rus, o sistrită milostivă, un suflet umanitar care, în fața atâtor suferințe ce nu puteau fi alinate, să treacă strada să dea o mână de ajutor, să ofere o părticică măcar din prisosul, din belșugul lor. Medicii se plimbau sfidători la braț cu sistrite vesele, își petreceau zilele neocupate cântând din armonică, râzând și chefuind, crezând că au satisfăcut toate regulile confraternității militare și profesionale, precum și toate cerințele umanității, când din întâmplare invitau vreun medic român la un prânz copios, care începea cu icre moi și se sfârșea cu fructe exotice și cu alcooluri variate.

Ca și liniile paralele, care pot fi prelungite la infinit fără să se întâlnească niciodată, tot astfel și aceste două vieți, cea românească și cea rusească, își continuau în Iașul de atunci traiul propriu, fără nici un contact, fără nici un amestec. Una cu splendoarea, alta cu zdrențele, una cu îndestularea, cealaltă cu tragica ei mizerie. Doi străini, nu doi aliați într-una și aceeași răstriște, ­într-unul și același oraș. [...]

Toți eram reduși să postim fără voie. Simionescu și Radu Vasiliu care își aveau casele la Iași, mă pofteau câteodată la dejun, un pui, un curcan și o prăjitură mi se păreau un ospăț sardanapalic, nu vorbesc de o bucată de pâine albă, era un vis dintr-alte vremuri.

Frumusețile orașului, jertfite pe altarul neamului

Problema lemnelor era de asemenea patetică, frigul se întețea mereu și lemne nu mai erau. Cu trenul nu le puteai aduce, căruțele erau toate rechiziționate de armată. Păduri prea apropiate nu erau, în nevoia ei populația cerea să taie pomii din grădinile publice și de pe străzi.

Am luat măsuri cu armata să aprovizionăm orașul din pădurile Regelui de la Peoni, am putut obține chiar câteva vagoane pe care noul primar Tomida s-a îngrijit personal să le aducă de la Podul Iloaiei și, astfel, criza a fost în parte conjurată. Dar totuși două frumuseți ale Iașului au fost jertfite pe altarul neamului, pădurea de la Copou și parcul de la Rivalet.

Arbori seculari au căzut în acele zile sub securea nemiloasă a unui oraș în care, într-adevăr, pe lângă mizeriile bejeniei, ale bolii și ale foametei, venea să se mai adauge acum și aceea a unui frig chinuitor. De altfel în genere aspectul Iașilor era din ce în ce mai lugubru, zăpada nu căzuse încă, dar vremea era întunecată și gerul aspru. Pe străzi rătăceau refugiații ca niște umbre triste, hotelurile, casele particulare erau pline, familii întregi trăiau îngrămădite în câteva odăițe sărăcăcioase și murdare.

Se organizau popote, dar nu se găsea decât pâine neagră și fasole. Oameni bogați, proprietari de mii de pogoane, nu aveau o mie de pogoane, nu aveau o mie de lei, și alergau pe la bănci să obțină câte un credit, zilnic veneau pe la mine prieteni și cunoscuți ca să îi ajut să-și procure fonduri.“

Acest text a fost publicat în nr. 18 al revistei Historia Special, disponibil pe platforma paydemic.com.

_{Foto sus:  După primirea autorităților și a populației din sudul României, Iașiul devenise un oraș al contrastelor. Dacă refugiații și ostașii români sufereau de foame și frig, soldații ruși aveau parte de toate condițiile de încartiruire, iar voia bună nu lipsea dintre ei (© Getty Images)}

Sursa:

(I.G. Duca, Amintiri Politice, vol. I, colecția „Memorii și mărturii”, Jon Dumitru-Verlag, Munchen 1981. Intertitlurile aparțin redacției)