Cum au confiscat bolșevicii tezaurul României
Problemele interne ale Rusiei, agravate pe fondul războiului, au condus la prăbușirea regimului țarist și au deschis drumul bolșevicilor, care au obținut puterea în urma Revoluției din Octombrie 1917. Noul regim sovietic a încheiat pacea cu Puterile Centrale și a decis să rupă relațiile cu România și să confiște tezaurul românesc.
Regimul țarist s-a prăbușit în februarie 1917 sub presiunea demonstrațiilor populare. Lipsa alimentelor, grevele și protestele au scos în stradă zeci de mii de oameni. Pe 22 februarie/7 martie muncitorii de la fabrica Putilov, cea mai mare din Petrograd, au intrat în grevă; a doua zi, greviștii s-au alăturat mitingurilor și protestelor organizate de Ziua Internațională a Femeii. Până pe 25 februarie/10 martie, practic toate fabricile din capitala țaristă au fost închise. Țarul Nicolae al II-lea nu se afla în oraș, fiind în vizită la Cartierul General al armatei din Mogilev.
Când a aflat că Petrogradul a fost cuprins de haos, țarul a trimis o telegramă laconică în care cerea încetarea imediată a tulburărilor. Însă autoritățile nu mai reușeau să disperseze protestele. Forțele de poliție erau în plin proces de disoluție, iar miliarii treceau de partea protestatarilor. În seara zilei de 28 februarie (s.v.), comandantul militar din Petrograd raporta că mulțimea revoluționară a ocupat tot orașul, inclusiv gările și depozitele de arme.
Înaltul comandament al Armatei a încercat să găsească o soluție politică, cu ajutorul deputaților din Duma de Stat. O delegație a fost trimisă în întâmpinarea trenului țarului, pe drumul de întoarcere de la Mogilev, pentru a-i cere să abdice în favoarea fiului său, țareviciul Alexei Nicolaevici. După discuțiile purtate cu reprezentații Înaltului comandament și ai deputaților, Nicolae (foto dreapta, în timpul arestului) a fost de acord cu această propunere. Însă luând în considerare sănătatea fragilă a unicului său fiu, țarul s-a răzgândit și a decis să renunțe la tron în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail Alexandrovici.
Marele Duce Mihail a refuzat tronul (în ziua de 3 martie s.v.), punând astfel capăt istoriei de trei secole a dinastiei Romanov. Nicolae s-a întors la Petrograd, unde a fost arestat la domiciliu în reședința imperială, împreună cu soția lui, Alexandra, și copiii lor. În august 1917, Guvernul provizoriu a decis să îl mute pe fostul țar și pe familia lui în orașul siberian Tobolsk, unde au rămas pe durata Revoluției din Octombrie, fiind ulterior mutați de guvernul bolșevic în orașul Ecaterinburg, controlat de Armata Roșie. În iulie 1918, Nicolae și familia lui au fost executați de bolșevici.
Guvernul provizoriu instaurat după Revoluția din Februarie a fost recunoscut imediat de aliații Rusiei din Antanta. De asemenea, pe plan intern, Guvernul provizoriu a fost recunoscut de majoritatea ofițerilor, intelectualilor și politicienilor din capitala Rusiei. În paralel cu Guvernul provizoriu, muncitorii, soldații, politicienii și intelectualii socialiști au format Sovietul din Petrograd. Guvernul provizoriu a fost nevoit să accepte o împărțire a puterii cu Sovietul muncitorilor și soldaților, care controla în mod real trupele, căile ferate, poșta și telegraful.
Ascensiunea bolșevicilor
Fractura dintre masele care doreau ieșirea din război și conducerea Sovietului a deschis drumul bolșevicilor. Această facțiune a apărut în urma celui de-al doilea congres al Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), care a avut loc în 1903. Divergențele dintre membri partidului au condus la împărțirea în două grupuri, bolșevicii (denumire care provine de la cuvântul rusesc большинство – „majoritar”), conduși de Vladimir Ilici Ulianov (cunoscut sub pseudonimul Lenin), și menșevicii („minoritarii”), conduși de Iulius Martov. Pe toată perioada războiului, liderii bolșevici au fost exilați în Siberia sau în străinătate. Imediat după izbucnirea Revoluției din Februarie, aceștia s-au întors la Petrograd și Moscova. Printre ei se numărau Iosif Vissarionovici Stalin și Viaceslav Mihailovici Molotov.
Pentru cei care se aflau în exil în străinătate întoarcerea a fost mult mai dificilă, pentru simplul motiv că Europa era în război. Lenin și alți bolșevici refugiați în Elveția neutră au reușit să se întoarcă la Petrograd cu ajutorul Guvernului german, interesat să-i ajute pe cei care doreau să scoată Rusia din război. Bolșevicilor li s-a pus la dispoziție un tren sigilat, care i-a transportat pe teritoriul Germaniei. Lenin a ajuns în gara Finlanda din Petrograd în data de 3 aprilie 1917. Începând din luna martie, cei care s-au întors din Siberia au început să reclădească organizația bolșevică și să publice ziarul „Pravda” („Adevărul” - n.a.).
Întoarcerea lui Lenin a schimbat linia moderată adoptată până atunci de bolșevici. El a publicat în „Pravda” o serie de zece directive, cunoscute ca „Tezele din aprilie”, prin care le cerea Sovietelor să preia puterea (sloganul „Toată puterea – Sovietelor”), îi critica pe liberalii și pe socialiștii din Guvernul provizoriu și le cerea bolșevicilor să nu mai colaboreze cu ei. Lenin recunoștea meritele Revoluției din Februarie, însă prin „Tezele din aprilie” propovăduia a doua etapă a revoluției, respectiv răsturnarea burgheziei de către proletariat. Tezele lui Lenin au asigurat fundamentul ideologic pentru acțiunile bolșevicilor, care au condus la preluarea puterii prin Revoluția din Octombrie și instaurarea comunismului în Rusia.
Mulţimea revoluţionară bolşevică îl aclamă pe Lenin, aflat la balcon
Sprijinul pentru bolșevici a crescut exponențial în următoarele luni, mai ales în rândurile muncitorilor și soldaților. Numărul membrilor de partid a crescut de la circa 100.000, la sfârșitul lunii aprilie, până la 350.000, în luna octombrie 1917. La mijlocul lunii iunie, Guvernul provizoriu a decis declanșarea unei ofensive de amploare pe frontul din Galiția. Prima acțiune militară importantă după Revoluția din Februarie s-a transformat însă într-un dezastru de amploare pentru ruși. Aproximativ 200.000 de soldați au fost uciși sau răniți, moralul trupelor s-a prăbușit, iar germanii au declanșat o contraofensivă prelungită.
Ostilitatea rușilor de rând față de Guvernul provizoriu „burghez” a crescut în următoarele luni, pe măsură ce războiul continua, iar situația economică se deteriora. În timpul demonstrațiilor din luna iulie, sute de mii de muncitori și soldați au cerut ca Sovietele să preia toată puterea. Rămânând fideli acordului lor cu Guvernul provizoriu, membrii Comitetului Executiv al Sovietului din Petrograd au respins solicitările demonstranților. Bolșevicii au fost prinși pe picior greșit de amploarea protestelor. Lenin a îndemnat masele la insurecție, dar bolșevicii nu s-a pregătit pentru acest moment. Protestele din iulie i-au zdruncinat credibilitatea lui Lenin ca lider revoluționar.
Guvernul provizoriu i-a acuzat pe bolșevici pentru incidentele din iulie, în ciuda ezitărilor liderilor lor. Mai mulți bolșevici de frunte au fost arestați, printre care și Leon Troțki. De asemenea, Guvernul a emis un mandat de arestare pe numele lui Lenin și a lăsat să se înțeleagă că ar fi existat dovezi care confirmau zvonurile că ar fi agent german. Lenin s-a ascuns, iar la începutul lunii august s-a refugiat în Finlanda.
Revoluția din Octombrie
Bolșevicii se aflau într-o situație dificilă, însă Guvernul provizoriu era într-o situație și mai grea. Tensiunile dintre liberali și socialiști s-au accentuat pe fondul nemulțumirilor populare. În acest context, bolșevicii au preluat controlul asupra Sovietelor din Petrograd (31 august) și Moscova (5 septembrie). Lenin s-a întors la Petrograd în prima săptămână din octombrie, însă a continuat să se ascundă, deși nu mai exista pericolul să fie reținut, având în vedere că liderii politici arestați în vară fuseseră eliberați. El comunica prin intermediul scrisorilor cu bolșevicii, pe care îi îndemna să se pregătească pentru o insurecție armată.
Pe 10 octombrie, membrii Comitetul Central al partidului au căzut de acord că o revoluție este dezirabilă în principiu, însă cei mai mulți considerau că este de preferat să preia puterea pașnic, prin intermediul Sovietelor. Printre cei care aveau rezerve serioase în legătură cu o insurecție armată se numărau Lev Troțki, liderul majorității bolșevice din Sovietul din Petrograd, precum și Grigorii Zinoviev și Lev Kamenev. Culmea, aceștia din urmă și-au publicat argumentele sub semnătura lor în ziarul menșevicilor, „Novaia Jizn” (Viața nouă, n.a.), editat de Maxim Gorki. Furia lui Lenin a atins noi culmi: nu numai că Zinoviev și Kamenev îl sfidau, dar practic divulgau public că bolșevicii plănuiesc o insurecție.
În aceste condiții, pare greu de înțeles cum a avut succes Revoluția bolșevică. Paradoxal, gestul lui Zinoviev și Kamenev probabil că l-a ajutat pe Lenin. Bolșevicii erau cu spatele la zid: fie declanșau insurecția, fie riscau să fie arestați. Guvernul provizoriu nu a luat însă nicio măsură împotriva lor. Autoritățile de la Petrograd erau preocupate de situația de pe front, în condițiile în care germanii ocupaseră Riga și se îndreptau spre capitala Rusiei. Insurecția a început pe 24 octombrie.
Bolșevicii au ocupat sediile instituțiilor cheie, gările, au blocat podurile și au înconjurat Palatul de Iarnă, unde era reunit Guvernul provizoriu. Practic, au întâmpinat foarte puțină rezistență armată. Străzile au rămas liniștite, iar locuitorii Petrogradului și-au văzut de treburile de zi cu zi. În noaptea de 24 spre 25 octombrie, Lenin a ieșit din ascunzătoare și s-a alăturat camarazilor săi, preluând din nou conducerea. Până în după-amiaza zilei de 25, tot orașul a fost cucerit de bolșevici, cu excepția Palatului de Iarnă, unde erau asediați membrii Guvernului. Palatul a căzut în seara aceleași zile, regimul instaurat după Revoluția din Februarie fiind înlăturat de învingătorii din octombrie.
Armistițiul de la Focșani
La începutul lunii noiembrie 1917, bolșevicii au solicitat începerea negocierilor cu Puterile Centrale pentru ieșirea Rusiei din război. Cele două părți au încheiat un armistițiu, pe 22 noiembrie, la Brest-Litovsk. Decizia rușilor a adus România într-o poziție extrem de dificilă. Țara era înconjurată, fără sprijin și fără nicio soluție de retragere în caz de înfrângere. Guvernul român a fost nevoit să solicite încheierea unui armistițiu. Negocierile dintre România și Puterile Centrale au început pe 24 noiembrie. Armistițiul de la Focșani, semnat pe 26 noiembrie (9 decembrie, s.n.), prevedea încetarea ostilităților între România și Puterile Centrale. Armistițiul a fost prelungit de mai multe ori până pe 24 aprilie (7 mai, s.n.) 1918, când a fost semnat Tratatul de la București.
Ostilitățile pe teritoriul României au continuat chiar și după încheierea Armistițiului de la Focșani. Autoritățile române s-au confruntat cu problemele provocate de retragerea dezordonată a militarilor ruși. Armata română a fost nevoită să facă față atacurilor neașteptate ale rușilor și să apere populația de jafuri. Cea mai puternică confruntare între trupele rusești aflate în retragere și armata română o reprezintă Bătălia de la Galați, din ianuarie 1918.
În zona Galați – Tecuci erau desfășurate importante efective rusești, printre care Armata 6 și Corpul 4 Siberian, considerat o unitate de elită. Rușii au încercat să părăsească linia frontului și să traverseze Prutul, însă retragerea lor a fost blocată de armata română. Bătălia de la Galați a reprezentat un incident unic în istoria Primului Război Mondial. După lupte violente în care s-au folosit pentru prima dată, concomitent, trupe terestre, marine și de aviație, rușii s-au predat germanilor.
A fost posibilă o strămutare a tezaurului?
Problemele interne din Rusia și revoluția bolșevică au determinat autoritățile române să caute soluții pentru protejarea și strămutarea tezaurului. La cererea BNR, Ministerul de Război a trimis la Moscova un detașament de 20 de jandarmi îmbrăcați în civil și înarmați cu pistoale, care urmau să păzească valorile românești din Rusia. Însă până când aceștia au ajuns la Moscova, bolșevicii au ocupat Kremlinul și au interzis accesul oricărei persoane străine în interior.
Consulul României de la Moscova, Pierre Guerin, și directorul BNR, Theodor Căpitanovici, au fost anunțați de trimiterea jandarmilor printr-o telegramă a ministrului de Finanțe, Nicolae Titulescu. De asemenea, Titulescu le aducea la cunoștință că Guvernul român a început demersurile pe lângă aliați pentru mutarea tezaurului în SUA și li se cerea să ia legătura cu reprezentanții Guvernului american în Rusia, pentru ca transportul să se efectueze cu trenul transsiberian.
Demersurile inițiate de autoritățile române pe lângă Aliați nu au dat rezultate, Parisul și Londra refuzând să garanteze siguranța transportului. În consecință, Titulescu l-a informat pe ambasadorul român de la Petrograd, Constantin Diamandy, căruia i-a cerut să ia legătura cu ambasadorul american „pentru a chibzui asupra celor mai bune mijloace de punere la adăpost” a tezaurului. Negocierile cu americanii s-au prelungit până la sfârșitul anului, fără să se ajungă la un rezultat mulțumitor. În condițiile în care nu puteau să fie obținute garanții ferme, guvernatorul BNR a refuzat să aprobe transportul.
Tratatul de la Brest-Litovsk
Rusia a ieșit din Primul Război Mondial în urma Tratatului de la Brest-Litovsk, semnat pe 3 martie 1918. Noua conducere bolșevică din Rusia ceruse începerea negocierilor pentru semnarea tratatului pe 8 noiembrie 1917. Negocierile au început efectiv pe 22 decembrie, însă părțile nu au ajuns la niciun acord până pe 18 ianuarie 1918, când generalul german Max Hoffmann a susținut ferm cererile germane. Printre aceasta, se numărau și înființarea unor state independente în teritoriile poloneze și baltice, care aparțineau fostului Imperiu Țarist, precum și în Ucraina. Lev Troțki, conducătorul delegației sovietice, începând din data de 8 ianuarie, a solicitat întreruperea negocierilor în perioada 18 – 30 ianuarie și s-a întors la Petrograd. Troțki i-a convins pe bolșevici, inclusiv pe Lenin, să adopte o politică conform căreia Rusia înceta ostilitățile, însă fără a semna un tratat de pace.
După reluarea negocierilor, partea sovietică a încercat să tragă de timp în continuare, însă Puterile Centrale au încheiat o pace separată cu naționaliștii ucraineni pe 9 februarie. A doua zi, Troțki a anunțat noua politică sovietică, iar negocierile au încetat. Germanii au reluat ofensiva militară împotriva Rusiei pe 18 februarie. În mai puțin de două săptămâni, trupele germane au ocupat o bună parte din Ucraina, Belarus și Țările Baltice (Operațiunea Faustschlag). În același timp, o flotă germană se îndrepta prin Marea Baltică spre Golful Finlandei și capitala rusă Petrograd. Bolșevicii au solicitat imediat reluarea negocierilor.
Lev Davidovici Troțki (în negru), reprezentantul guvernului bolșevic rus, la tratativele de pace de la Brest-Litovsk
Pe 23 februarie, Puterile Centrale au transmis noile condiții pentru încheierea păcii. Acești termeni includeau cedarea unor teritorii baltice în favoarea Germaniei, cedarea vestului Armeniei către Imperiul otoman, recunoașterea independenței Ucrainei, evacuarea imediată a trupelor rusești din Finlanda și Ucraina și demobilizarea completă a armatei ruse. În plus, Puterile Centrale au cerut ca aceste condiții să fie acceptate în 48 de ore. Conștient că noul stat sovietic nu poate să reziste în fața ofensivei Puterilor Centrale, Lenin a acceptat condițiile impuse, fiind susținut de majoritatea membrilor Comitetului Central. Guvernul bolșevic a trimis o nouă delegație, condusă de Gheorghi Cicerin și Lev Karakhan, cu instrucțiuni clare să accepte condițiile impuse. Cicerin a semnat tratatul de pace la 3 martie, Guvernul sovietic acceptând condiții mult mai grele decât cele respinse anterior.
Până la sfârșitul anului, Tratatul de la Brest-Litosk a devenit nul în urma înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial. Germania și-a pierdut influența asupra Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei, aceste state devenind independente la sfârșitul războiului. Oficial, Tratatul de la Brest-Litosk a fost anulat pe 16 aprilie 1922, prin Tratatul de la Rapallo. Prin convenția semnată de Germania (Republica de la Weimar) și Rusia Sovietică, cele două părți renunțau la orice pretenție teritorială sau financiară.
Unirea Basarabiei cu România și reacția bolșevicilor
Prăbușirea țarismului în urma Revoluției din Februarie 1917 a făcut posibilă unirea Basarabiei cu România. Delegații moldoveni la Congresul Popoarelor din Rusia, care a avut loc la Kiev în septembrie 1917, au cerut o largă autonomie a Moldovei în cardul unei federații ruse. Însă democrația rusă avea să se prăbușească în octombrie 1917 în fața ofensivei bolșevicilor. Teritoriul Basarabiei a început să fie cuprins de haos, autoritățile fiind incapabile să oprească actele de violență și dezordine. În contextul anarhiei interne și presiunilor externe exercitate de naționaliștii ucraineni, care emiteau pretenții asupra Basarabiei, la Chișinău a fost convocat un Congres al soldaților moldoveni. Congresul a decis înființarea Sfatului Țării, care a adoptat o Declarație prin care era proclamată Republica Democratică Moldovenească în cadrul Rusiei (la 2 decembrie 1917). În realitate, Republica Federativă Democratică Rusă nu mai exista, bolșevicii preluând conducerea în urma Revoluției din Octombrie.
Armistițiul dintre Rusia și Puterile Centrale și începerea negocierilor de la Brest-Litovsk au condus la agravarea haosului în Basarabia. Numeroase incidente violente, jafuri, devastări și crime au fost comise de soldații ruși, aceștia amenințând chiar și autoritățile noii Republici Moldovenești. Pe 5 ianuarie 1918, ședințele Sfatului Țării au fost suspendate ca urmare a pătrunderii bolșevicilor în Chișinău. În aceste condiții, Sfatul Țării a cerut intervenția armatei române în Basarabia. Militarii români au trecut Prutul pe 13 ianuarie 1918, având misiunea de a restabili ordinea, fără a se amesteca în problemele politice și administrative. În urma intervenției armatei române, bolșevicii au fost alungați de pe întreg teritoriul Basarabiei.
Guvernul bolșevic de la Petrograd a reacționat vehement, considerând că intrarea trupelor române în Basarabia reprezintă o agresiune împotriva Rusiei, și a decis ruperea legăturilor diplomatice cu România și sechestrarea tezaurului românesc (16/26 ianuarie 1918). Conform hotărârii autorităților bolșevice, „Toate relațiile diplomatice cu România încetează. Legația română și, în general, toți reprezentanții autorităților române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.
Proclamarea independenței Basarabiei față de Rusia a avut loc pe 24 ianuarie 1918 (stil vechi). Sfatul Țării a ales această dată pentru a vota independența și pentru a marca 59 de ani de la unirea Moldovei cu Țara Românească. Ion Inculeț a fost ales președinte al noii Republici independente, iar Consiliul de miniștri era condus de Daniel Ciugureanu. Proclamarea independenței a fost primul pas către unire. Realizarea unirii Basarabiei cu România a fost hotărâtă în ședința Guvernului român de la Iași (23 martie 1918), la care au participat Inculeț și Ciugureanu. Însoțiți de o delegație românească condusă de premierul Alexandru Marghiloman, cei doi lideri moldoveni au mers la Chișinău pentru a lua parte la ședința Sfatului Țării din 27 martie (9 aprilie, s.n.), care a votat Unirea. Hotărârea de unire a Basarabiei cu România a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri.
Guvernul bolșevic a reacționat vehement, afirmând că unirea Basarabiei cu România reprezintă o „sfidare”. Într-o notă adresată Guvernului român, autoritățile de la Petrograd susțineau următoarele:
„Declarația Dvs. dată publicității în presa europeană, în legătură cu faptul că reprezentanții Basarabiei au declarat solemn alipirea Basarabiei la România și că, pe această bază, Dvs. considerați de acum înainte Basarabia ca parte integrantă a Regatului român, reprezintă o sfidare a Republicii Federative Sovietice Ruse... Alipirea acesteia din urmă [a Basarabiei] la România este, totodată, o constrângere a populației basarabene care și-a exprimat deschis și unanim protestul față de ocupația românească...”.
Soarta tezaurului după ruperea relațiilor dintre Rusia bolșevică și România
Rușii au invocat pierderile suferite pe frontul românesc și unirea Basarabiei cu România ca pretexte pentru confiscarea tezaurului. În 25 mai 1919, guvernele din Rusia și Ucraina au publicat o declarație comună, referitoare la soarta tezaurului:
„Din momentul desființării frontului rus din România, Guvernul român a pus mâna pe un imens patrimoniu care se găsea aici [pe teritoriul României] pentru deservirea armatei ruse. După cotropirea tâlhărească a Basarabiei, Guvernul român a procedat în același mod cu depozitele militare de alimente de bază din Basarabia. O parte din patrimoniu ce aparține Rusiei a fost folosită de însuși Guvernul român, o parte a fost pusă la dispoziția bandelor de alb-gardiști care au luptat împotriva puterii sovietice în sudul Rusiei și al Ucrainei și, în sfârșit, restul, în special articole de primă necesitate, ca: echipament militar, lenjerie, zahăr, conserve, au fost sustrase de funcționarii și ofițerii delapidatori...
Guvernele muncitoresc-țărănești ale Rusiei și Ucrainei își declină orice răspundere față de soarta viitoare a diferitelor valori aduse pe timpul guvernului țarist în Rusia și care aparțin Guvernului român, Băncii Naționale Române, altor bănci românești, precum și moșierilor și capitaliștilor români”.
În aprilie și iunie, delegația română la Conferința de Pace de la Paris a depus două memorii pentru recuperarea tezaurului, care nu au avut niciun efect, din cauza lipsei sprijinului Aliaților. Încercările de recuperare a tezaurului au continuat, însă de fiecare dată partea sovietică a încadrat această chestiune în sfera problemelor politico-teritoriale care au marcat relațiile dintre România și Rusia.
Uniunea Sovietică în perioada interbelică
În 1920 s-au purtat convorbiri între români și sovietici, la Copenhaga și Londra. Partea română a ridicat problema tezaurului. N. D. Ciotori, unul dintre reprezentanții români de la acele negocieri, a menționat că partea sovietică s-a grăbit să dezmintă zvonul care circula în epocă, conform căruia aurul românesc ar fi fost pus în circulație de Guvernul rus. Ciotori susținea că, în urma discuțiilor despre tezaur, a rămas cu impresia că „Sovietele sunt dispuse să ni-l redea, dar ne vor cere despăgubiri pentru materialele de toate felurile lăsate de armatele ruse pe teritoriul nostru”.
Este greu de crezut că sovieticii erau dispuși să înapoieze tezaurul, mai ales că în același an, pe 28 octombrie 1920, a fost semnat Tratatul de la Paris, prin care Franța, Anglia, Italia și Japonia recunoșteau unirea Basarabiei cu România. Într-o notă înmânată Guvernelor României, Franței, Marii Britanii și Italiei, Guvernele sovietice din Rusia și Ucraina susțineau că „nu pot recunoaște înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”.
Bibliografie:
Cristian Păunescu, Marian Ștefan, Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Editura Oscar Print, București, 2011.
Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 1934.
Sheila Fitzpatrick, The Russian Revolution, Oxford University Press, New York, 1994.
Alexandru V. Boldur, Basarabia și relațiile româno-ruse (Chestiunea Basarabiei și dreptul internațional), Editura Albatros, București, 2000.
Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor – De la Independență la Marea Unire, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, București, 2003