Cum arătau scandalurile mondene de odinioară - partea I

Ca si azi, Bucurestii secolului al XIX-lea si ai inceputului de secol XX se puteau mandri cu o colectie impresionanta de eroi locali, amatori de aventuri galante, care insa spre deosebire de jalnicii playboys, aparuti peste noapte, care poleiesc paginile ziarelor de scandal, erau reprezentantii unor elite in adevaratul sens al cuvantului.

Fie ea o elita nobiliara, aureolata de aventurieri nocturni ca Scarlat Barcanescu, Barbucica Catargiu, Ionel Izvoranu sau Costica Paciuris, fie o elita intelectuala, afisand o atitudine dandy, in ton cu spiritul boemei bucurestene de la cumpana dintre veacuri, care aduna nume ca Duiliu Zamfirescu, Mateiu Caragiale, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu. Singurul punct comun care li s-ar putea gasi crailor de ieri si de azi este pofta sau abilitatea cu care stiau si stiu (mai abitir azi decat ieri) sa risipeasca banii parintilor. Dar, spre deosebire de tinereii contemporani, pentru care arta de a fi golan este cheia principala a succesului, cei vechi (cu cateva exceptii) adaugau apetitului nestavilit pentru aventura si placeri patru insusiri astazi desuete:cavalerism, distinctie, onoare si galanterie. Am vorbit de cateva exceptii si vom incepe cu ele, pentru a respecta o ordine cronologica. Dintre acestea, ne vom referi mai intai la Scarlat Barcanescu si la Barbucica Catargiu, ultimul, viitor prim-ministru al lui Alexandru Ioan Cuza.

Scarlat Barcanescu si Barbucica Catargiu faceau parte din generatia imediat urmatoare regimului fanariot. Erau contemporani cu primul domn pamantean al tarii Romanesti, dupa miscarea condusa de Tudor Vladimirescu, Grigore al IV-lea Ghica, si la fel de dornici sa-si potoleasca setea de aventura, in ciuda eforturilor domniei de a-i disciplina pe neastamparatii boiernasi, stipendiindu-i pentru a se educa in Apus. Vom vedea ca tinerii acestia au platit fiecare un pret mai mare sau mai mic al pacatelor tineretii... pret care i-a maturizat in cele din urma.  

RăpireaScarlat Barcanescu s-a afirmat drept un cuceritor precoce, inca din anul 1816, anul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, cand a sedus-o pe tanara Elena (Elenchi) Caragea, convingand-o sa fuga impreuna cu el din Bucuresti. Evenimentul s-a consumat chiar in noaptea nuntii acesteia cu tanarul logofat Ion Balaceanu, fiul banului Constantin Balaceanu si al Sultanei Parscoveanu. Stirea de senzatie, care ar fi colorat azi paginile unor ziare de scandal pe care ne ferim a le numi, se afla inserata intr-o scrisoare cu caracter confidential adresata de un anonim cavalerului austriac de Gentz, neobositul corespondent al fanariotului Caragea. Fiind vorba de o ruda a domnitorului, anonimul autor al epistolei a pastrat discretia asupra faptului, fara sa reziste ispitei de a evidentia caracterul scandalos al aventurii Elenei, prin mentiunea "fugi din casa barbatului ei". Curajosul "act de emancipare feminina"(Al. Alexandru, O iubire romantica si un duel din 1827, Magazin Istoric, Nr. 8, noiembrie 1967) nu a ramas fara urmari. Tinerii si-au gasit un refugiu temporar la Brasov, unde erau asteptati de mama lui Scarlat, Ecaterina, si de fratele acestuia, Dumitrache. Imprudenta fara margini, stiind cine erau fratii lor, prieteni de arme si aventuri galante si unii dintre cei mai temuti manuitori de arme din Bucurestii inceputului de secol XIX.

Cine erau ei? Ne informeaza Ion Ghica intr-una dintre scrisorile lui catre Vasile Alecsandri. Iancu Caragea si Dumitrache Barcanescu "nu lasau sa le scape niciun prilej de a se imbraca cu poturi1, cu mintean2 si cu cepchen3, a se lega la cap cu tarabolus4 si a-si incarca sileahul5 de la brau cu pistoale si cu iatagan, precum si a-si atarna pala de gat. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, incat din pasnici ce erau mai inainte, devenisera artagosi si turburatori." Iar Ulysse de Marsillac, fin observator al realitatilor romanesti de secol XIX, le descrie succint vestimentatia, o combinatie de lux oriental si eleganta apuseana, in care jambierele arnautesti brodate inca mai supravietuiau, dar locul giubelei incomode purtate de boierii fanarioti fusese luat de "tunica stransa pe talie, impodobita cu galoane de aur". Rapirea Elenei de catre Scarlat, fratele prietenului sau Dumitrache, nu era pentru turbulentul Iancu Caragea un "mic lucru".  Oricum ar fi stat lucrurile, afacerea s-a aranjat fara varsare de sange (cum anume... nu stim). Poate tulburarile pricinuite de miscarea lui Tudor Vladimirescu, poate asprimea cu care primul domn pamantean Grigore al IV-lea Ghica pedepsea aspru "lesnirea de a da cu pistolul", cum se exprima foarte plastic Ion Ghica,   au linistit temporar spiritele. Oricat ar fi fost de agitat, tineretul acesta nu era lipsit de oarecare masura sau... mai bine zis... tremura de frica celor doi sefi de arnauti care conduceau garda principelui, Negreanu si Maciuca. Stiau ce insemna bataia la talpi, pedeapsa aplicata uneori chiar de domnitor, in persoana, cautatorilor de galceava. Toti cei care ii cunosteau insa pe protagonistii dramei aflate inca in fasa puteau fi convinsi ca rafuiala era doar amanata. Aceasta, deoarece nici Scarlat nu tinea sa se astampere, gata de a-si infrunta orice rival care ar fi ravnit la inima si mana Elenchii. Si... spre nenorocul lui... acest rival s-a dovedit a fi un strain. Si nu orice strain... ci chiar consulul Austriei la Bucuresti, Herr von Liehmann.    UltragiulFacand o mica paranteza, trebuie adaugat ca, dupa fuga celor doi adulterini la Brasov si linistirea spiritelor, dupa trecerea zaverei provocate de Tudor Vladimirescu, Bucurestii incepeau sa imbrace haine noi. Se construia si se construia bine, sub noua domnie a lui Grigore al IV-lea Ghica. Din initiativa domniei arterele principale ca Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei), Podul Calicilor (Calea Rahovei), Targul de Afara (Calea Mosilor) si Podul Beilicului (Serban Voda) au fost repavate cu caldaram, sub coordonarea austriacului Joseph Hartel si a germanului Gustav Freywald, doi dintre cei mai reputati arhitecti ai Bucurestilor. Poate si datorita faptului ca resedinta familiei domnitoare Ghica se afla chiar pe Podul Mogosoaiei, in patrulaterul format azi de Pasajul Victoria, Capsa, actuala cladire a Institutului de Arhitectura si Universitate. Ca si cealalta resedinta domneasca, palatul construit ulterior pe mosia principelui de la Colentina, casa parinteasca fusese decorata de pictorul italian Giacometti. Sa mai punem la socoteala si vechile case boieresti de pe actuala Cale a Victoriei, apartinand familiilor Lens, Vacarescu, Romaniti, Golescu, Brancoveanu, ca si palatele Mavrogheni sau Sutu pe care pavarea arterei vitale a orasului le punea mai bine in valoare. in paralel se ridicau si primele hoteluri si cafenele dupa tipic occidental, cum ar fi Hôtel d'Europe terminat de vienezul Brenner sau prima cafenea de moda europeana, infiintata de Dumitrache Papazoglu. Noile achizitii au continuat sa coexiste cu vechile hanuri ca Serban Voda, Constantin Voda, Manuc sau Sf. Gheorghe Nou. Era firesc ca o capitala domneasca in plin avant edilitar sa atraga privirile admirative ale strainilor veniti aici mai ales in calitate de diplomati.Elena Caragea trebuie sa fi fost o prezenta vie in saloanele boieresti de pe Podul Mogosoaiei, daca a reusit sa capteze atentia consulului austriac Herr von Liehmann. Curtea asidua a acestuia nu i-a scapat lui Scarlat care, avand in vedere poate si un posibil amestec al domniei in efortul de a-l tine departe de aleasa inimii lui, a pus in circulatie un pamflet defaimator care ii viza atat pe consul cat si pe cateva dintre rudele domnitorului. Fituica facea aluzie obraznica la doua posibile legaturi intime intre austriac si doua dintre rudele domnitorului, Pulheria Mavros (maritata succesiv cu generalul Nicolae Mavros, apoi cu colonelul Vladimir de Blaremberg) si nepoata lui Voda, Sultana Zefcari, incriminandu-l si pe fratele domnitorului, spatarul Alexandru Ghica pentru o presupusa relatie amoroasa cu nepoata sa de frate, sus-amintita Sultana. Pamfletul a ajuns in mana lui Liehmann in timpul unui bal, in ziua de 27 noiembrie 1822. Nu a fost greu de banuit cine era autorul, dat fiind ca Scarlat se numara si el printre personajele satirei. Provocarea la duel din partea lui Liehmann n-a intarziat, iar locul ales a fost Gradina lui Scufa, locul traditional de petreceri al vechii protipendade bucurestene. Arma aleasa a fost pistolul. Consulul a venit insotit de martorul sau Sizanopol, negustor din Viena, in timp ce Scarlat Barcanescu s-a prezentat secondat de Iancu Slatineanu. Se pare ca tanarul n-a mai dovedit in fata consulului acelasi curaj sfidator, incercand sa se dezvinovateasca. Lasitate sau prudenta? Greu de spus. Daca duelul a avut loc, acesta a fost cu siguranta un schimb formal de focuri trase in aer, intrucat nu a facut nicio victima. in schimb, explicatiile tanarului nu l-au convins pe consul, care, la putin timp dupa aceea a angajat cativa vlajgani ungureni sa-l snopeasca in bataie pe insolent in seara de 30 noiembrie la un bal mascat, unde Scarlat, prevenit intre timp, nu a mai aparut. in aceste conditii la solicitarea agentului austriac von Hackenau, justitia domneasca a intrat in actiune, intrucat era vorba si de o palma primita de domnitor prin ofensa adusa rudelor sale. Scarlat a fost arestat, dar interventia familiei sale l-a scapat de bataia la talpi, iar afacerea a fost musamalizata. Colegul sau de generatie Barbucica Catargiu nu va avea acelasi noroc, dupa cum se va vedea imediat. Fiindca spre deosebire de Barbucica, Scarlat nu varsase sange. insa, din cauza lui si a Elenei, sangele avea sa curga in curand... chiar in familiile celor doi.

Duelul si casatoriaCe motiv putea sa-l indemne pe Iancu Caragea, fratele Elenei sa-l provoace la duel pe Dumitrache Barcanescu, fratele lui Scarlat, in anul 1827, adica la exact cinci ani de la consumarea scandalului cu pamfletul si la unsprezece de la fuga celor doi indragostiti la Brasov?  Nu-l putem decat banui si anume... incapatanarea celor doi iubiti de a persista intr-o legatura care, avand in vedere antecedentele scandaloase ale acesteia, precum si reputatia de chercheur de noises (cautator de cearta) pe care si-o crease Scarlat pe seama Elenei, era condamnata din start de prejudecatile timpului. Mai mult, in seara de 30 ianuarie a anului 1827, in timpul unui bal dat de domnitorul Grigore Ghica in casa boierului Romanit, situata pe acelasi Pod al Mogosoaiei, desi atatea nobile femei ale protipendadei ca Maria Ochioasa, fiica lui Nae Golescu, Nastasica, fiica lui Grigore Filipescu, vaduva Catinca Slatineanu sau Zinca Farfaroaica, sotia lui Dinicu Golescu, asteptau invitatii la dans, cunoscute drept dantuitoare dintre cele mai pasionate, Scarlat a dansat toata seara numai cu Elena, "fata Moruzoaiei" (cum ne informeaza Ion Ghica). Poate aceasta observatie ori poate alta necunoscuta noua l-a indemnat pe domnitor sa paraseasca brusc balul, insotit de garda sa de arnauti si edeclii condusa de bas-ciohodar Maciuca, spargand petrecerea tocmai in momentul in care dansatorii se infierbantasera mai bine. Cert este ca, intr-o zi de sfarsit de martie a aceluiasi an, "la una din petreceri, pe cand se intorceau in Bucuresti, intr-o caruta cu patru cai, se gaseau trei tineri: Iancu Caragea, Dumitrache Barcanescu si Iancu Cretulescu, poreclit Ursu mai tarziu, pentru ca o ursoaica ii dezmierdase obrazul cu labele ei. Cei doi dintai, luandu-se la cearta, trag cu pistoalele unul intr-altul si caruta intra in Curtea Moruzoaiei ducand pe fiul si pe nepotul ei inecati in sange. Peste trei zile, doua dricuri se urmau unul dupa altul, ducand la locasul cel vesnic pe doi din tinerii cei mai frumosi ai Bucurestilor". (Ion Ghica)Fara indoiala legatura dintre Scarlat si Elena, care mai erau si veri pe deasupra, a fost pricina certei incheiate tragic prin duel (primul consemnat in analele romanesti si o exceptie prin faptul ca ambii adversari au ramas pe teren) intre fratii lor, Dumitrache si Iancu.       

Singura cale care le mai ramasese celor doi pentru a-si implini visul era fuga. Ajunsi la Barcanesti, mosia familiei lui Scarlat, tinerii s-au cununat la cinci ani dupa moartea violenta a fratilor lor, in ziua de 24 aprilie 1832. Conform marturiei genealogistului Emanoil Hagi-Mosco, fostul sot al Elenei, logofatu Ion Balaceanu, a incercat sa impiedice casatoria, aruncand blesteme asupra tinerei perechi, in pragul bisericii, motiv pentru care a fost indepartat cu forta de la ceremonie. Nu a ramas neconsolat, recasatorindu-se cu o frantuzoaica, Marie-Stéphanie baroana du Mont de Beaufort-Várhegyi cu care a avut trei copii, Constantin, Sultana si Ion.Si cu Scarlat si Elena soarta a fost generoasa, fiind binecuvantati cu trei fete si doi baieti, dintre care unul numit tot Scarlat a ajuns colonel si aghiotant al lui Alexandru Ioan Cuza, dupa ce a studiat la colegiul Charlemagne. Cel de al doilea, Mitica, a imbratisat tot cariera militara si, dupa marturia aceluiasi scrupulos genealogist Emanoil Hagi-Mosco, inainte de a se acoperi de glorie in Razboiul de Independenta dintre anii 1877-1878 a avut parte, ca si tatal sau, de o alta glorie, in saloanele bucurestene ale Vechiului Regat. Nu degeaba i se spunea Brummel al timpului sau, prin analogie cu celebrul dandy de la inceputul secolului, prietenul intim al regelui George al IV-lea si al lui lord Byron. Hagi-Mosco ne asigura ca, printre altele, calitatile sale fizice si de om de lume, mostenite de la seducatorul Scarlat, ar fi cantarit decisiv in trimiterea lui la Curtea Spaniei pentru a anunta alegerea lui Carol I ca domnitor al Romaniei.

Dupa casatorie si vindecarea ranilor trecutului, Scarlat si Elena s-au intors la Bucuresti pentru a locui in casa Barcanescu, aflata pe strada Clementei (astazi str. C. A. Rosetti), cu fatada spre ulita Coltei (astazi bd. I. C. Bratianu). Era o casa cenusie, cu parter inalt si etaj, fara ornamentatii, dupa tipicul caselor de la inceputul secolului al XIX-lea, dar "masiva, incapatoare si placuta de locuit", ne asigura Hagi-Mosco. Acolo a intalnit-o genealogistul nostru, copil fiind inca, in anul 1890, pe Elena, aflata la venerabila varsta de 90 de ani. Fusese adus de institutoarea lui frantuzoaica pe nume Berthe Debest, pentru a-si testa si dovedi cunostintele temeinice de limba franceza. intrevederea cu nonagenara Elena a avut un puternic efect asupra lui, daca ne gandim ca ea supravietuise atat lui Scarlat (mort in anul 1863) cat si primului, tradatului si nefericitului ei sot Ion Balaceanu (decedat in 1878), in ciuda suferintelor indurate.          Tanarul Barbu Catargiuinainte de a deveni primul prim-ministru al primului guvern unic al Romaniei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, Barbu Catargiu, asemeni nu mai putin ilustrului sau contemporan Scarlat Barcanescu, a avut parte si el de o tinerete agitata. Fiu al marelui vornic Stefan Catargiu si al Stancai Vacarescu, nascut la 26 octombrie 1807, fusese trimis odata cu implinirea varstei de 12 ani  la scoala greceasca de la Magureanu, pentru a audia cursurile unor profesori ca Lambru, Vardalah, Neofit si Kmita. Cum acestea se limitau la predarea gramaticii complicate a limbii elene si la interpretarea plictisitoare si defectuoasa a unor  scriitori antici greci ca Platon, Xenofon, Aristotel sau Tucidide, era firesc ca si tanarul Catargiu sa se plictiseasca repede. Tovaras de chefuri al lui Dumitrache Barcanescu si Iancu Caragea, amintit de Ion Ghica drept membru al bandei lor, ajunsa "spaima mahalalelor", Barbucica nu alegea femeile, nu avea pretentii. in lipsa de altceva, in fruntea unei cete de berbanti, se lega de tinerele fete si sotii venite pentru a-si inalbi panzele in apele Cismigiului. Aceasta pana intr-o zi, cand Barbu si companionii lui de crailac au fost atacati de mahalagii, soti sau tati ai tinerelor amenintate, care cu ciomege contra hangere si pistoale au reusit sa-i dovedeasca.    Unul dintre colegii lui Barbucica de la scoala greceasca, pe nume Palama si-a permis sa glumeasca pe seama intamplarii. Drept urmare, Barbu a inceput sa-i faca serenade logodnicei acestuia, Sultana, fiica clucerului Anghelache. Surprins sub ferestrele tinerei de Palama si oamenii lui de casa, Barbucica s-a aparat cu hangerul si cutitul, ranindu-l pe logodnic. De data aceasta, adus in fata lui Grigore Ghica de arnautii condusi de Maciuca, el nu s-a mai putut salva de pedeapsa bataii la talpi, ca prietenul sau, Scarlat, nici de intemnitarea in manastirea Sarindarului, aflata pe locul actualului Cerc Militar National, unde erau inchisi si tratati nebunii. Eliberat la staruintele familiei sale, a luat drumul Parisului, pentru a studia pictura, asa cum ne informeaza Ion Ghica, dar s-a intors de acolo doctor in drept.inainte de a reveni in Bucuresti a trecut pe la celebra ghicitoare Lenormand, care i-ar fi prezis o stralucita cariera politica, dar si un sfarsit tragic. Adevar sau legenda tesuta dupa moartea sa in anul 1864 sub Turnul Mitropoliei, rapus de glontele unui misterios asasin, in prezenta prefectului Politiei capitalei sub Cuza, colonelul Nicolae Bibescu? Nu vom sti niciodata, dupa cum nu vom cunoaste nici identitatea ucigasului.Ceea ce ne intereseaza este felul in care atat Scarlat cat si Barbu, doi dintre reprezentantii de seama ai protipendadei bucurestene din prima jumatate a secolului al XIX-lea, dupa o tinerete zgomotoasa, au dovedit mai tarziu o maturitate pe care multi n-ar fi banuit-o in junii zurbagii de odinioara. Barbu... ca membru fondator in 1834 al Societatii Filarmonice (embrion al viitorului Teatru National) alaturi de Ion Campineanu, iar Scarlat...

Despre Scarlat nu stim sa fi avut vreun merit civic deosebit, dar este posibil ca personalitatea sa sa fi lasat o urma in epoca, daca s-a putut bucura de prietenia si admiratia lui Ion Heliade Radulescu, scriitor si pasoptist renumit care la moartea prietenului sau a compus un frumos epitaf, in amintirea colegialitatii care ii legase in perioada studiilor de la Sfantul Sava. Epitaf pe care fiii lui Scarlat l-au sapat apoi in piatra mormantului tatalui lor:"Cu Radu Negru inca statura Barcanestii / Si cu Mihai Viteazul isi aparara tara / Cu bratul si cu mintea. Scarlat, a lor mladita, / Aici e in repaus si-asteapta invierea / A mortilor din secoli si palengenesia / Romanilor dorita."  

Bibliografie:Ion Ghica, Scrisori catre Vasile Alecsandri, Editura Minerva, Bucuresti 1986Cazul "Barbu Catargiu", volum editat de Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucuresti 1992Emanoil Hagi-Mosco, Bucuresti. Amintirile unui oras, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1995Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucurestene, Editura pentru Turism, Bucuresti 1990Cornel I. Scafes, Vladimir Zodian, Grigore al IV-lea Ghica, Editura Militara, Bucuresti 1986Al. Alexandru, O iubire romantica si un duel din 1827, in Magazin istoric, Nr. 8, Noiembrie 1967Ulysse de Marsillac, Bucurestiul in veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucuresti 1999

NOTE1Poturi-pantaloni cu partea de jos stransa pe pulpe.2 Mintean-tunica din stofa colorata purtata de arnauti si de tinerii boieri.3 Cepchen-haina boiereasca scurta, cu manecile despicate, care se purta pe umeri.4 Tarabolus-sal infasurat in jurul capului sau a unei scufii.5 Sileah-brau pentru arme.