Cum arăta Bucureştiul lui Carol I - Un englez despre capitala României anilor 1870

După venirea pe tron a lui Carol I în 1866, tot mai mulți călători străini au început să fie interesați de România. Bineînțeles, și căile noi de transport și de comunicare au facilitat călătoriile în spațiul românesc. Mulți călători erau doar în trecere prin aceste zone, în drumul lor spre Constantinopol sau părțile Rusiei, însă au existat și unii care s-au arătat cu adevărat interesați de bogățiile și atracțiile țării noastre.

Unul dintre ei a fost James William Ozanne, un aristocrat și memorialist englez, care a întreprins o călătorie în anul 1870 în România, primind un post la consulatul englez,  unde stă trei ani. Ca urmare a acestei călătorii publică, în 1878, la Londra, cartea Three years in Roumania, un volum de amintiri important pentru portretele oamenilor din epocă și descrierile pe care le face societății, politicii și peisajelor românești, așa cum se înfățișau ele la puțin timp după venirea pe tron a noului principe.

În carte se regăsește și o descriere a Bucureștiului, un oraș al contrastelor în acea vreme, unde Orientul și Occidentul se întâlneau, un oraș care încă încerca să scape de aspectul său rural și să se urbanizeze după modelul capitalelor din Vest.

Noroiul care rămâne

J.W. Ozanne ajunge la București în 1870, într-o seară de toamnă[1]. Impresia pe care orașul i-a făcut-o la început nu a fost destul de bună. Drumurile proaste și noroiul ce se găsea peste tot nu-i vor fi plăcut sub nicio formă călătorului obișnuit cu străzile Londrei. După cum chiar el spune, pavajul străzilor era cel mai prost din câte ar fi putut exista[2]. Singurele drumuri care erau îngrijite erau bulevardele principale, drumurile mărginașe fiind lăsate total neîngrijite, și uneori deveneau impracticabile[3]. În viziunea lui Ozanne, bulgarii ar fi fost de vină pentru aceste lucruri, deoarece ei aveau de regulă grijă de grădini și drumuri în țară.[4]Pentru acest lucru, Bucureștiul și-ar fi câștigat titlul de Boue qui reste, adică Noroiul care rămâne, printre străinii care îl vizitau în acele vremuri[5].

Pentru călătorul englez, Bucureștiul este un oraș relativ nou și tocmai de aceea în interiorul său nu se găseau prea multe antichități. Singura atracție ar fi fost doar Turnul Colței, construit cu ajutorul soldaților regelui suedez Carol XII[6].  Pentru ca cineva să privească Bucureștiul așa cum ar fi trebuit privit, acel cineva ar fi trebuit să se urce pe unul din dealurile din sudul orașului[7](poate Dealul Filaretului sau al Mitropoliei). În acel moment priveliștea ar fi devenit minunată, din cauza razelor Soarelui reflectate din acoperișurile celor 200 de biserici. Numărul de 200 de biserici este cu siguranță unul exagerat, cu toate că se știa foarte bine că Bucureștiul, și în general Țările Române, erau pline de biserici și mănăstiri.

În centrul orașului

Centrul orașului îi va fi făcut aristocratului englez o impresie mai bună, așa cum era de așteptat.[8]  Aici se afla Podul Mogoșoaiei (astăzi Calea Victoriei), artera principal a orașului și locul unde se găseau cele mai bune prăvălii și cafenele. Aici se aflau hotelurile luxoase, dar și palatul regal, care pentru Ozanne nu avea o înfățișare ieșită din comun.[9]Camerele de oaspeți erau mari, decorate cu o mobilă luxoasă, Prințul Carol implicându-se personal în decorarea locului. Nu foarte departe de palat se afla teatrul, o clădire frumoasă, capabilă să adăpostească un mare număr de oameni. Era una dintre cele mai confortabile din Europa, și  era dedicată, după sezon, operei, stagiunii franțuzești sau balurilor mascate. Multe alte clădiri importante se aflau pe Podul Mogoșoaiei.

 Totuși, Podul Mogoșoaiei avea și un mare rival în oraș-celebrul Grand Boulevard(care ar corespunde astăzi cu Bulevardul Elisabeta). Pe Bulevard se puteau găsi Universitatea și Muzeul, muzeu ce poseda o bibliotecă de 27.000 de volume.[10]Nu foarte departe se afla strada Lipscani, sau strada Leipzig, numită așa din cauza negustorilor veniți din acest oraș german.

            În nordul extrem al Bucureștiului se afla Șoseaua (Chaussée).Aceasta era marea promenadă (la grande promenade), și de acolo Carpații, aflați la vreo 130 de km., puteau fi văzuți atunci când era senin afară.[11]

Sur la Chaussée

În nordul extrem al Bucureștiului se afla Șoseaua (Chaussée).Aceasta era marea promenadă (la grande promenade), și de acolo Carpații, aflați la vreo 130 de km., puteau fi văzuți atunci când era senin afară.[12]

Tot pe Șosea se puteau găsi trăsuri și care de tot felul, aparținând boierilor sau negustorilor. În serile de iunie Șoseaua era plină până la refuz de vehicule de toate felurile, de la marile trăsuri ale boierilor până la caleștile care îi transportau noaptea acasă pe cei ce nu posedau o trăsură.

Și ținutele doamnelor furau ochii trecătorilor. Ozanne spune că nu a văzut nicăieri mai multă catifea și atât de multe dantele și satin[13]. Tot pe Șosea putea fi văzută des și trăsură prințului Carol și a soției sale, Elisabeta. Prințul se înfățișa cu o statură impozantă și atrăgătoare, cunoscut fiind pentru tăcerea și demnitatea sa. La fel, prințesa Elisabeta era mereu zâmbitoare, și, potrivit lui Ozanne, toată lumea o iubea și o aprecia pentru caracterul ei.[14]

Tot aici se găseau și grădini splendide, pline de case de vară și plante de tot felul, locuri numai bune pentru odihnă și relaxare.

Grădini și cafenele

Cel mai faimos parc al Bucureștiului acelor vremuri era Cișmigiul. Ca și astăzi, în parc se găsea un lac, dar și foarte mulți arbori selecți. Iarna, lacul devenea un patinoar excelent, atunci când îngheța. Afară de Cișmigiu, mai existau și alte mici grădini publice, precum cele ale bisericii Sf. Gheorghe, din capătul străzii Lipscani, care, în timpul sărbătorilor, era plină până la refuz.[15]

De altfel, mai toate bisericile mari aveau propriile grădini, acolo unde se găseau câteva morminte, dar și casele preoților și călugărilor, iar unele biserici aveau și ziduri înalte și groase, întocmai ca niște fortărețe.

Cafenele se găseau din belșug în Bucureștiul anilor 1870, și toată lumea avea de unde alege. Erau foarte căutate, în special din cauza faptului că serveau și drept cluburi (în sensul de adunare a unui anumit grup ai cărui membrii aveau aceleași interese). Acestea aveau mese de billiard și table de șah. Existau și ziare și periodice din plin pentru cei ce preferau discuțiile politice. Multe cafenele aveau și grădini care erau frecventate mai ales în serile călduroase de vară, unde oamenii se răcoreau la o bere rece (assemble to quaff the cooling beer) șli ascultau muzica lăturarilor (the music of the laoutari). Celebra grădină Rașca (Hrashka) era poate cel mai bun loc de petrecere din câte se cunoșteau în Bucureștiul acelor vremuri. Acolo, pe lângă lăutari, veneau și trupe străine. Se cântau tot felul de cântece, unele destul de vulgare, care nu ar fi fost tolerate în niciun alt loc.

Dâmbovița și împrejurimile

După cum spune chiar aristocratul englez, nicio descriere a Bucureștiului nu ar fi completă fără o mențiune despre Dâmbovița. Dâmbovița, râu care izvorăște din Carpați, udă malurile Bucureștiului din cele mai vechi timpuri ale sale, și uneori a fost chiar sursa principal de apă.  Cursul râului era destul de îngust și debitul era foarte mic în timpul verilor. Iarna era aproape tot timpul înghețat, iar gheața trebuia spartă aproape în fiecare zi pentru ca sacagiii (persoane ce în trecut transportau apa potabilă cu sacaua) să-și poate umple recipientele[16].

Apa nu era deloc cea mai curată, și mai tot timpul trecerea printr-un proces de filtrare, iar după această operațiune putea fi utilizată și la spălat.

Târgurile de carne și legume se aflau în apropierea râului, fiind foarte murdare și aglomerate, iar aici se puteau găsi vânzători de ceai și mămăligă, ai căror clienți fideli erau aproape întotdeauna din rândul populației sărace.

În carte ni se dau și unele informații exacte despre casele și populația orașului. Aici se găseau, după spusele lui Ozanne, 25.000 de case și orașul avea cam 244.000 de locuitori, fiind un oraș destul de mare, în special din cauza faptului că existau multe terenuri virane sau nelocuite. În viziunea englezului, orașul a început să se schimbe în bine și în doar câțiva ani va ajunge să aibă un aspect mai plăcut și să fie mai igienic.

În consecință, se poate observa cum în Bucureștiul anilor 1870 existau unele probleme care există și  în Bucureștiul de astăzi. Străzile nepavate și murdare din mahalalele orașului împreună cu modestele case contrastează puternic cu bulevardele și clădirile luxoase din centrul orașului. Totuși, Bucureștii își păstrează farmecul lor, se dezvoltă urbanistic și se măresc în fiecare zi, lăsând în spate aspectul rural medieval.

NOTE

[1]J.W. Ozanne, Three years in Roumania, Londra, 1878, p. 11

[2]Ibidem, p. 11:I learnt little from my drive through the dimly illuminated streets, but the fact that the pavement was the most execrable that has ever been invented.

[3]Ibidem, p. 11:Except in the principal streets, which are properly kept and swept, the roads are either left to take care of themselves, or are so badly handled as to become simply intolerable.

[4]Ibidem, p. 11:The Bulgarians, I believe, are responsible for this, as they are the regular gardeners and paviors in the country.

[5]Ibidem, p. 12:It is from the dirt of its roads that Bucharest has acquired the nick-name of Boue qui reste, bestowed upon it by strangers who have been accustomed to a better state of things.

[6]Ibidem, p. 12:(...) the round tower called the Coltza, which is said to have been erected by the soldiers of

Charles the Twelfth of Sweden, after his disastrous defeat at Pultawa, being almost the sole object of interest.

[7]Ibidem, p. 13:To see Bucharest as it should be seen, the spectator should climb one of the hills on the south side of the city, and look carefully into it.

[8]Ibidem, p 13:It is not therefore until the centre of the town is reached, that the traveller perceives anything which reminds him of the home he has left.

[9]Ibidem, p.14:The appearence of this building is by no means striking.

[10]Ibidem, p. 15:This fine piece of ground contains the University and the Museum, which last possess a library of 27.000 volumes.

[11]Ibidem, p. 15:This is the grand promenade, and from it the Carpathians, some eighty miles distant, may be discerned on a clear day.

[12]Ibidem, p. 15:This is the grand promenade, and from it the Carpathians, some eighty miles distant, may be discerned on a clear day.

[13]Ibidem, p. 16:Such a display of velvets and satins and lace as is to be met with nowhere else.

[14]Ibidem, p. 16:The Prince is dark and handsome, and remarkable for his quiet, dignified demeanour. The Princess fair blushing, has a smile for every salutation;and much beloved is she by all who know her for her amiable character, for she is a true woman.

[15]Ibidem, p. 17:(...) That of Saint George, for instance, at the end of the Strada Lipscanii, is always thronged in excess on Sundays, Thursdays, and Saints days, the inhabitans of that neighbourhood rarely indulgind in a cab.

[16]Ibidem, p. 21:This is a narrow stream, very shallow during the summer months, indeed not three feet deep in some spots at this season of the year. In the winter it is almost continually frozen over, and the ice must be broken daily to enable the water-carriers to replenish their saca, or barrel.