Cum a rezolvat Caesar problema piraților care devastau corăbiile romanilor
De-a lungul istoriei, Caesar a reprezentat un subiect preferat al biografilor și istoricilor și ar fi imposibil de studiat istoria Romei sau chiar cea europeană, fără a recunoaște influența pe care acesta a avut-o. Numai transformarea numelui său într-un titlu prestigios de-a lungul continentului evocă un personaj, care, prin faptele sale, și-a câștigat nemurirea.[1]
Comandant militar genial, politician extrem de iscusit, orator excelent, scriitor talentat și reformator pragmatic, Caesar era perceput în perioada sa ca ultima șansă a Romei de a elimina diviziunile sociale, de a repara economia și de a reimpune stabilitatea în toate teritoriile sale, adică un om de stat dotat cu talentul de a ajuta Roma să-și atingă destinul hegemonic real. După moartea sa, populația l-a venerat ca pe un zeu și nici un adversar politic de-al său nu a reușit să schimbe această tendință, ci, dimpotrivă, ea a fost preluată de elite și transformată într-un cult oficial, care a rezistat până la impunerea religiei creștine, secole mai târziu. Chiar dacă acest cult a fost eliminat treptat, fascinația populară pentru cel care practic a personificat spiritul statului roman nu a dispărut niciodată.Cumpără acum
Caesar era nepotul prin alianță al lui Marius, generalul și reformatorul militar care a dominat scena politică romanăla finalul secolului al II-lea și a ajuns chiar ca la vârsta de 16 ani, ca urmare a morții tatălui său, să devină capul familiei și chiar să își înceapă ascensiunea, prin ocuparea funcției de mare preot al cultului lui Jupiter, căsătorindu-se cu Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, cel mai important aliat politic al lui Marius. Totuși, victoria lui Sulla în războiul civil ce a măcinat Roma în acea perioadă a făcut ca toate aceste legături să aibă un rol negativ în privința destinului său. Caesar a fost lăsat fără moștenirea din familia sa și a soției și fără funcția proaspăt câștigată. Mai mult, având în vedere lipsa de scrupule a noului dictator, Caesar ar fi avut chiar noroc că a scăpat cu viață, după o serie de intervenții în favoarea sa ale unor apropiați ai lui Sulla, care l-a iertat, dar nu înainte de a remarca faptul că vede în acest tânăr potențialul mai multor Marius.[2]
De altfel, precocitatea lui Caesar nu poate fi pusă sub îndoiala niciunei propagande ulterioare. La numai 24 de ani, Caesar se implica în calitate de orator în procesul de corupție al lui C. Antonius, fiind atât de convingător, încât acuzatul, panicat, a ajuns să ceară protecția unui tribun.[3]În anul 75, după alte procese răsunătoare, precum cel al lui Hiempsal, un membru al familiei regale Numidiene, în care a fost atât de vehement, încât l-a apucat pe prințul Juba de barbă în sala de judecată, [4]Caesar a decis să plece din Roma spre est. Deși procesele în care a reușit să conducă acuzările pentru Dolabella și Antonius i-au adus o reputație considerabilă, el dorea să-și îmbunătățească și mai mult nivelul oratoric, prin studii sub tutela lui Apollonius Molon din Rhodos, unul dintre cei mai faimoși profesori de retorică din acea vreme.
Pe lângă învățămintele lui Apollonius Molon, călătoria avea să-l implice pe Caesar și în două incidente ce vor marca istoria Romei în deceniul următor. Pe drumul spre Rhodos, în timp ce naviga pe în largul coastei Ioniei, vasul său a fost interceptat și capturat de pirați, undeva în nordul insulei Pharmacusa.
Pirateria reprezenta o problemă spinoasă în Mediterană, de mai bine de un secol. Odată cu dezvoltarea rețelelor comerciale, oamenii care locuiau de-a lungul coastelor stâncoase și sărace, precum cele ale Ciliciei, din Asia Mică, Creta sau Iliria, au fost fost tentați să profite de rutele alese de vasele comerciale și să le jefuiască. Pentru a ține sub control un asemenea fenomen, era nevoie de o mare putere navală, care să aibă un interes în a-și proteja transporturile maritime. În secolele V-IV, rolul a fost jucat de atenieni și de cartaginezi în estul și centrul bazinului mediteranean. În secolele III-II, autoritățile din Rhodos au fost cele care au preluat sarcina de a combate pirateria și au făcut-o cu eficiență, până când romanii au decis să elimine puterea financiară și maritimă a Rhodosului, după al Treilea Război Macedonean, din anul 166. Începând din acel moment, romanii erau singura putere ce dispunea de resursele necesare combaterii pirateriei, însă interesul lor în acest domeniu era destul de scăzut.
Foto 1 – Provincia romană Cilicia.
Se poate chiar ca romanii să fi ignorat în mod deliberat problema piraților din Mediterană, pentru că au descoperit că rolul acestora în comerțul cu sclavi era în avantajul lor, având în vedere nevoia lor tot mai mare de sclavi pentru economia proprie. Fără îndoială, neglijența avea și ea un rol în ignorarea problemei pirateriei. În orice caz, până la finalul secolului al II-lea, pirateria ajunsese la un nivel la care nu mai putea fi ignorată. Totuși, tentativele Senatului de a o elimina au înregistrat eșecuri răsunătoare.
Praetorul Marcus Antonius, un bun orator, dar nu și o figură militară renumită, a primit instrucțiuni de a ataca bazele piraților din Cilicia în anii 102 și 100. Deși Antonius a primit un triumf pentru campaniile sale, realitatea este că el nu a avut realizări deosebite și, timp de 25 de ani, nu au mai avut loc alte campanii.
Până în anul 75, problema pirateriei era deja endemică, iar Caesar nu a fost singurul roman notabil ce a căzut victimă. Pirații care l-au capturat au cerut o recompensă de 20 de talanți de aur pentru a-l elibera. Se spune că Caesar ar fi râs la auzul acestei cereri și le-ar fi spus că nu au nici cea mai vagă idee pe cine au prins, pentru că el ar fi valorat cel puțin 50 de talanți de aur. Caesar a trimis membri ai anturajului său în orașele grecești de pe coasta Ionică pentru a aduna banii, învinuindu-le pentru că nu au fost în stare să țină propriile ape teritoriale libere de pirați. Caesar a rămas pe vasul piraților alături de un singur prieten și doi sclavi și i-a tratat pe pirați cu o insolență extremă, făcându-le în mod repetat promisiunea că, după ce va fi eliberat, se va întoarce, îi va prinde pe toți și îi va ucide. Pirații nu au făcut altceva decât să râdă, însă ei nu au fost nici primii și nici ultimii care au subestimat cuvântul dat de Caesar. Pe timpul captivității, Caesar nu a fost nici speriat de situație și nici nu s-a comportat ca un prizonier. În perioada de peste o lună, el și-a exersat oratoria, ținând prelegeri piraților ca unor studenți și acuzându-i în mod fățiș de barbarie pe cei ce nu îl înțelegeau, li s-a alăturat acestora în exercițiile fizice și în sporturi și i-a tratat ca pe niște servitori.[5]
După 38 de zile, banii solicitați pentru răscumpărare au ajuns, iar Caesar a fost eliberat. Imediat, el a strâns o mică flotilă din orașul Milet, i-a urmărit pe pirați și i-a capturat, întocmai cum a promis. I-a întemnițat pe aceștia la Pergamon și l-a contactat pe guvernatorul Asiei, M Junius Iuncus, cerându-i să-i pedepsească. Ulterior, Caesar a descoperit că guvernatorul Asiei era mai degrabă interesat de banii piraților, decât de pedepsirea lor, drept pentru care a trecut peste autoritatea acestuia și i-a crucificat pe pirați, exact așa cum le promisese.
Foto 2 – Iulius Caesar se întoarce în Pharmacusa, pentru a-i pedepsi pe pirații cilicieni.
Episodul scoate în evidență în mod admirabil pericolul pe care îl constituiau pirații, lipsa de inițiativă a orașelor de pe coastă de a rezolva această problemă, precum și neglijența și lăcomia autorităților romane, ce făceau posibilă existența lor. Totodată, este evidentă ușurința cu care problema pirateriei din Mediterană putea fi rezolvată de orice roman suficient de determinat și de eficient, chiar și de către unul care nu deținea nici o funcție oficială.
Note
[1]Numele lui Caesar a fost preluat de aproape toți cei care au condus ulterior Roma și, mai târziu, a fost adaptat ca titlu oficial de alte populații europene:Kaiser– titlul liderului imperiului germanilor sau Czar– titlul liderului autocrat rus.
[2]Plutarh – Vieți Paralele, CaesarI.4
[3]Plutarh, op. cit., IV. 2-3
[4]Suetonius – Viața lui Iulius Caesar, LXXI.1
[5]Plutarh, op.cit., II.2-5
Bibliografie
Plutarh – Vieți Paralele, Caesarhttp://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Plutarch/Lives/Caesar*.html
Suetonius – Viața lui Iulius Caesar http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Suetonius/12Caesars/Julius*.html