Cum a reacționat Hitler la ultimatumul britanic ce a precedat izbucnirea războiului: „Și acum?”

Al Doilea Război Mondial a izbucnit la 1 septembrie cu o înscenare, folosită ca pretext pentru un atac  împotriva Poloniei. Naziștii au susținut că un grup de soldați polonezi a trecut granița în mod fraudulos și au sabotat mai multe instalații tehnice germane. Astfel, germanii au susținut că au atacat doar ca răspuns la ofensiva polonezilor și au invadat țara vecină. La scurt timp după, reprezentanții Marii Britanii și ai Franței s-au întâlnit cu ministrul de Externe Ribbentrop pentru a-l avertiza că își vor respecta angajamentele față de Polonia și că vor declara război Germaniei dacă aceasta nu-și retrage forțele de pe teritoriul polonez. 

La ora 9.00 în dimineața zilei de 3 septembrie, Sir Neville Henderson, ambasadorul Marii Britanii în Germania, a transmis Berlinului un ultimatum:dacă ostilitățile nu încetau până la ora 11.00 urma să se instituie starea de război între Marea Britanie și Germania. Nemții nu au transmis niciun răspuns, astfel că la ora 11.15, premierul Neville Chamberlain a declarat la radio intrarea țării sale în război împotriva Germaniei lui Hitler. 

Momentele cruciale dinaintea declarației de război au fost urmărite de Paul Schmidt, translator la Ministerul de Externe german. El a fost prezent la momentele dinaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Scena următoare s-a petrecut în birourile ministerului de Externe din Berlin, în zorii zilei de 3 septembrie 1939. Trupele germane își continuau avansul în Polonia, în timp ce oficialii încă nu răspunseseră la apelurile Franței și Germaniei de a se retrage. Tocmai sosea la minister și anunțul că, în dimineața următoare, ambasadorul britanic dorește să se întâlnească cu Ribbentrop. Pentru toți, era clar ce urma:un ultimatum, poate, și o declarație de război.

Aceasta este mărturia lui Schmidt, care avea să fie însărcinat de Ribbentrop să se întâlnească singur cu ambasadorul Marii Britanii.

„Era după mizeul nopții când ambasada britanică a telefonat să ne spună că Henderson primise instrucțiuni de la Londra să transmită un comunicat din partea guvernului său la ora 9, și că cerea să fie primit de Ribbentrop la Ministerul de Externe la acea oră. Era clar că acest comunicat nu putea conține nimic agreabil și că însemna, probabil, un ultimatum. În consecință, Ribbentrop n-a arătat nici cea mai mică intenție de a-l primi personal pe ambasadorul britanic. S-a nimerit atunci să stau lângă el. 

«Ai putea să-l primești pe ambasador în locul meu», mi-a spus. «Întrebați-i pe englezi dacă le convine și spuneți-le că Ministrul nu este disponibil la ora 9». Englezii au acceptat, astfel că am fost însărcinat să-l primesc pe Henderson în dimineața următoare – adică în cinci ore, atunci fiind ora 4 dimineața. 

Duminică, 3 septembrie 1939, dată fiind presiunea de la serviciu din ultimele zile, am dormit prea mult, și a trebuit să iau un taxi până la Ministerul de Externe. L-am văzut pe Henderson intrând în clădire chiar când conduceam prin Wilhelmsplatz. Am folosit o intrare de serviciu și am mers în biroul lui Ribbentrop, pregătit să-l primesc pe Henderson la ora 9. Henderson a fost anunțat chiar când ceasul bătea ora 9. A intrat foarte serios, ne-am strâns mâinile, dar a refuzat invitația mea de a se așeza, rămânând solemn în picioare în mijlocul camerei.

«Regret că, la instrucțiunile guvernului meu, trebuie să vă înmânez un ultimatum pentru guvernul german», a spus el cu emoție, apoi, amândoi stând în picioare, a citit ultimatumul britanic. «Mai mult de 24 de ore au trecut de când am cerut un răspuns imediat privitor la avertismentul din 1 septembrie, iar de atunci, atacurile asupra Poloniei s-au intensificat. Dacă guvernul Majestății Sale nu va primi asigurări satisfăcătoare privind încetarea oricăror acțiuni agresive împotriva Poloniei și retragerea trupelor germane din acea țară până la ora 11.00, ora Marii Britanii, începând de atunci se va institui starea de război între Marea Britanie și Germania.»

Hitler a rămas tăcut și complet nemișcat

Când a terminat de citit, Henderson mi-a înmânat ultimatumul și și-a luat la revedere spunând:«Îmi pare sincer rău că trebuie să vă înmânez un astfel de document dvs. personal, când ați fost mereu atât de dornic să ajutați.» Mi-am exprimat la rândul meu regretul și am adăugat câteva cuvinte din inimă. Am avut întotdeauna cel mai înalt respect pentru ambasadorul britanic. 

Am dus apoi ultimatumul la Cancelarie, unde toată lumea mă aștepta neliniștită.  Majoritatea membrilor Cabinetului și liderii din Partid erau adunați în camera de lângă biroul lui Hitler. Era îmbulzeală și cu greu am ajuns la Hitler. 

Când am intrat în cameră, Hitler era la biroul său, iar Ribbentrop stătea lângă geam. Amândoi și-au ridicat privirile când am intrat. M-am oprit la ceva distanță de biroul lui Hitler, apoi am tradus ultimatumul guvernului britanic. Când am terminat, s-a lăsat liniștea. 

Hitler stătea nemișcat, privind în fața lui. Nu era derutat, așa cum s-a spus ulterior, nici nu s-a înfuriat, cum au susținut alții. A rămas tăcut și complet nemișcat. 

După un moment care parcă a durat o veșnicie, s-a întors către Ribbentrop, care rămăsese în picioare lângă geam. «Și acum?», a întrebat Hitler cu o privire sălbatică, care sugera că ministrul său de Externe îl indusese în eroare cu privire la posibila reacție a Angliei. Ribbentrop a răspuns încet:«Presupun că francezii vor trimite un ultimatum similar în mai puțin de o oră.»

Cum sarcina mea fusese îndeplinită, m-am retras. Celor din antecameră care m-au înconjurat, le-am spus:«Britanicii tocmai ne-au trimis un ultimatum. În două ore va fi război între Anglia și Germania». Și în antecameră, vestea a fost urmată de tăcere. 

Göring s-a întors către mine și mi-a spus:«Dacă pierdem acest război, Dumnezeu să aibă milă de noi!». Goebbels stătea într-un colț, abătut. Peste tot în cameră am văzut priviri îngrijorate, chiar și la membrii neînsemnați ai partidului.”