Cum a încălcat Carol al II-lea testamentul regelui Ferdinand
Voi prezenta în cele ce urmează două viziuni total opuse asupra dreptului lui Carol al II-lea de a fi rege, după renunțarea sa din anul 1925. Evident că, în calitate de prim fiu al lui Ferdinand I, acest drept este indubitabil. Numai că principele Carol și l-a anulat de bună voie prin nu mai puțin de patru renunțări succesive la dreptul de succesiune pe tron1. Ferdinand nu a putut decât să țină cont de ele și să ia măsurile necesare care au decurs, pentru asigurarea continuității și a stabilității în țară.
Tot la fel gândea și Regina Maria, care după moartea regelui, sesizând puternica tendință de repunere pe tron al lui Carol, i-a spus lui Mihail Sturdza, membru al Legiunii Arhanghelul Mihai, viitor ministru de externe în guvernul Ion Antonescu:
„Voi îl vreți pe Carol rege. Într-o zi poate îl veți avea. Să vă ferească Dumnezeu de acea zi!” 2 .
Viziunea conform căreia Carol are dreptul inalienabil de a domni îl are drept principal susținător pe Nicolae Iorga. El era parlamentar și președinte al Partidului Național. În susținerea concepției sale, se folosea și de vastele sale cunoștințe de istorie3.
Renunțările la tron
Primul Război Mondial se afla în faza finală. Principele Carol era comandant de unitate. El însă dezertează și trece granița cu Zizi Lambrino, prima sa iubită4. Înainte însă, pe 2 septembrie 1918, face în scris o declarație prin care renunță la succesiunea la tron5. Ferdinand îi trimite o telegramă pe 8 septembrie 1918, prin care-i cere să se reîntoarcă în țară. Concomitent trimite un apropiat, cu ordinul de a-l aduce chiar cu forța în țară pe insubordonat. Celui care comanda oamenii însărcinați cu aceasta îi spune:
„Înainte de a întrebuința forța asigurați-vă că nu mai este nici o nădejde de a obține reîntoarcerea la sentimentul realității” 6 .
Carol este adus în țară și pedepsit cu 75 de zile de arest la Horvița. Deși el se căsătorise la Odesa cu Zizi Lambrino, actul este anulat principele declarând: „Nu mă opun la anularea căsătoriei“. Pe data de 1 august 1919 când România se afla în război cu Ungaria, Carol renunță din nou la tron7.
Documentul de renunțare este trimis lui Ferdinand iar câte o copie fiecărui șef de partid. Regele îl trimite pe frontul de la Tissa și ulterior într-o călătorie în Asia, în cursul căreia a vizitat: Japonia, India și Egipt. La revenire, se căsătorește cu A.S.R. Elena a Greciei, pe 10 martie 19218. În pofida căsătoriei, Carol nu se liniștește și opinia publică află de legătura lui cu Elena Lupescu, „a doua iubire imposibilă”.
Pentru ruperea ei, este trimis la Londra la funeraliile reginei Alexandra a Angliei9. Elena Lupescu s-a dus ulterior după el, iar legătura lor prinde și mai multă consistență. Împreună pleacă la Veneția și, în ciuda promisiunii că va reveni înainte de Crăciun, pe 12 decembrie 1925, îi trimite o telegramă lui Ferdinand prin care îl anunță că renunță la tron10.
Hotărârea sa este „irevocabilă”, adăugând: ”Să fiu șters dintre membrii familiei Domnitoare a României, să mi se acorde un nume sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă; mă angajez să nu mă mai întorc în țară timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept și fără autorizația Guvernului”. Pentru ca problema să fie închisă pentru totdeauna, Carol a expediat la scurt timp cea de-a patra renunțare la tron11.
Lui Ferdinand, de Crăciun, în loc să-i vină băiatul acasă, i-a venit dorința acestuia, irevocabilă, de a se despărți de ai săi și de țară! Pentru ca declarația sa să devină legală, Ferdinand a trebuit să convoace cu o zi înainte de Anul Nou, pe 31 decembrie 1925, Consiliul de Coroană, la Castelul Peleș, unde cere avizul șefilor de partide. Hotărârile luate au fost publicate în Monitorul Oficial din 1 ianuarie 192612.
Peste trei zile, Ferdinand a adresat Adunării Constituționale un mesaj prin care solicita recunoașterea fiului lui Carol, Mihai, în vârstă de patru ani, drept moștenitor al tronului13. Cu acest prilej sunt stabiliți și membrii Regenței (care ar fi condus până la majoratul lui Mihai): Principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Voința regelui Ferdinand
Un aspect deosebit de important l-a reprezentat voința regelui. Aceasta rezidă din mai multe documente lăsate posterității și este fără echivoc: respectarea legalității, adică Mihai să fie viitorul rege. Astfel, pe 28 noiembrie 1926, regele îi scrie lui Averescu, care conducea consiliul de Miniștri14:
”Soarta Coroanei să nu fie lăsată la voia schimbătoare a nimănui; trebuia, ca rege, să pun capăt urmărilor nenorocite ale rătăcirilor și săvârșirilor unui copil iubit; bunii români să facă zid în jurul Tronului conform cu interesele supreme și exclusive ale Monarhiei și Statului”.
Pentru a înlătura orice pretext de revenire în țară a lui Carol, cu posibile implicații asupra ordinii interne, printr-un codicil la testament, anulează dreptul la moștenire al acestuia asupra moșiei Sinaia-Predeal, (împreună cu castelul Peleș), a celorlalte castele, clădiri și stabilimente și asupra caselor din București. Toate urmau să revină „Viitorului rege Mihai”15. Pe perioada minoratului, să se bucure „iubita mea soție, regina Maria”. Din punctul său de vedere, s-a asigurat astfel continuitatea necesară așezământului monarhic.
Cele din urmă cuvinte
Aflat pe patul de suferință la Scroviște, cu o lună înainte de deces, în luna iunie a anului 1927, Ferdinand îi scrie lui Barbu Știrbey16:
”Scumpul meu președinte al Consiliului de Miniștri. Ca creștin sunt întotdeauna stăpânit de grija clipei când mă voi înfățișa în fața Domnului. Ca român și ca rege mă gândesc neîncetat la soarta țării căreia i-am jertfit viața mea pe pământ. Dumnezeu a vrut ca coroana să treacă pe capul nepotului meu nevârsnic, Mihai. Rog cerul să-l ocrotească și să-i hărăzească binecuvântarea ca sub Domnia lui să se întărească România clădită cu atâtea jertfe”.
Pe data de 4 iulie 1927, Ferdinand trimite prin generalul Ernest Baliff, șeful Casei Militare, o scrisoare semnată și de recent desemnatul Președinte al Consiliului de Miniștri, I.I.C. Brătianu, lui Carol, care se afla la Paris17. Prin ea, suveranul îi solicita să declare public că „nu va mai încerca săși încalce angajamentul luat în decembrie 1925”18.
Lupta pentru tron
Carol a refuzat să dea curs solicitării făcute. De altfel pe 31 iulie 1927, la 11 zile de la decesul lui Ferdinand, a declarat ziarului Le Matin: ”Am fost silit de împrejurări grave și de către persoane și prin mijloace asupra cărora cred de cuviință să mă abțin de a da lămuriri, să renunț la prerogativele mele”19. Carol era înconjurat de persoane aflate la periferia vieții politice: Hugo Bacher, Barbu Ionescu, Mortiz, Leibovici, Lupescu- Wolf (tatăl Elenei Lupescu). Acestora li se alătură din țară: Mihai Popovici, Virgil Madgearu și generalul Racoviță. P.N.A. nu a recunoscut Actul lui Ferdinand, susținând că: ”Domnia lui Mihai este doar o stare de fapt” și că există „chestiunea Carol”20.
Pentru a contracara radical orice posibilitate de revenire a lui Carol, I.I.C. Brătianu a pus problema proclamării republicii, avându-l pe Nicolae Titulescu drept președinte21. Ideea nu a avut însă sprijinul necesar. De altfel, în luna noiembrie a anului 1927, Brătianu a încetat din viață.
Regele Mihai, împreună cu mama și bunica (1929)
Complotul de la Londra
Pe 6 mai 1928, la Alba Iulia a avut loc întrunirea P.N.Ț. unde s-au adus și unii agitatori maghiari, membri ai partidului comunist22. Carol intenționa să participe și el, având adeziunea liderilor țărăniști, sosind cu avionul de la Londra. El dorea să decoleze din Londra cu două avioane, ce aparțineau societății Imperial Air Way23, încărcate cu manifeste și cu apropiați de ai lui. Autoritățile engleze l-au oprit, deoarece nu doreau să contribuie la dezordine în România și la destabilizarea situației în Europa de sud-est.
Știrea a fost difuzată pe 9 martie 1928 de Agenția Reuters și a fost preluată de ziarul Le Matin din Paris. Iată că un eveniment politic românesc era în atenția opiniei publice internaționale. Pentru comentatori era clară tentativa unei lovituri de stat. De la Alba Iulia, Carol urma să pornească ”marșul asupra Bucureștiului”24.
Ziarul Daily-Express, comunica că: ”Prințul Carol a obținut sprijinul Ungariei”, iar Le Journal și Le Petit Parisienne comentau că încercarea lui Carol se baza și pe atitudinea lui favorabilă revizuirii păcii de la Trianon, cu Ungaria25. De altfel, presa maghiară era entuziasmată de eveniment, un ziar anunțând: ”Carol nu este opus revizuirii tratatului de la Trianon”26.
Dobândirea tronului
De la eveniment s-au scurs doi ani. Partizanii legalității pierduseră prin decesul lui I.I.C. Brătianu, cea mai mare personalitate. Cauza revenirii lui Carol era deosebit de puternică. Așa de mult a fost atrasă clasa politică de ideea restaurației, încât Nicolae Iorga, a anunțat în parlament că: ”Guvernul va înlătura statutul care interzicea venirea în țară a lui Carol”27. El a continuat:
”Va reveni în mijlocul unui popor care l-a iubit dintotdeauna și alături de o femeie nobilă, care timp de cinci ani de zile a fost exemplul tuturor virtuților, și la un copil față de care are datorii firești de părinte”. Ulterior, un ministru a propus ca: ”să fie reintegrate în toate drepturile de moștenitor” 28 .
Era atacat clar testamentul lui Ferdinand! Președintele Consiliului de Miniștri, G.G. Mironescu a spus: ”Guvernul, printr-un proiect a propus înlăturarea unor dispoziții ale statutului familiei regale”29. Șt. Cicio- Pop a adăugat că: ”se vor reuni corpurile legiuitoare unite și vor analiza propunerile acestea”.
Pledoaria lui Nicolae Iorga
Pentru adoptarea propunerilor, Iorga a făcut o patetică pledoarie, a cărei esență era legată de venirea pe tronul României a lui Carol. Argumentația sa este30: interzicerea de revenire a fost o monstruozitate omenească; a-i interzice omului care într-un moment a concentrat toate speranțele poporului românesc de a călca pământul țării sale, ca unui vagabond sau ca unui condamnat, este ceva care n-a putut să intre decât în mintea viciată a unor politicieni orientali. În continuare a spus: ”recunoașterea dreptului elementar al principelui Carol trebuia făcută de oricine are suflet și a cărui inimă omenească, în stare să simtă și pentru suferința altuia, trebuia făcută în momentul când fiului nu i-a fost îngăduit să verse o lacrimă pe trupul părintelui său!”.
Auditoriul este invitat să recunoască că „Actul din 04.01.1926 nu are putere de lege”31. Motivația este următoarea: ”Nu se poate renunța la o succesiune care nu este deschisă; orice om de drept va recunoaște aceasta.” Nicolae Iorga susține că prin acceptarea Actului de renunțare la tron ”ni s-a impus atâtora dintre noi a abdica înaintea celei mai înalte datorii: păstrarea păcii și liniștii în această țară”. A încheiat discursul cu următoarele:
”Cea mai mare parte dintre dumneavoastră nu știu ce s-a petrecut în acea teribilă zi, când regale Ferdinand, vărsând lacrimi, a înlăturat cu cuvintele cele mai grele pe fiul său de la moștenire. În dimineața acelei zile am fost chemați cu toții la Sinaia. Acolo i-am găsit pe domnii Vaida, Maniu și Mihalache. Părerea noastră a tuturor a fost că acest act nu trebuie să se facă”.
În timpul unei audiențe, Nicolae Iorga a încercat să-l convingă pe suveran de poziția sa (Ferdinand era deosebit de trist). Sesizând destulă uimire la rege, Iorga, spre final a motivat: ”Eu îl iubesc pe Carol!”. La Consiliul de Coroană, ținut în aceeași zi de 4 ianuarie 1926, N. Iorga și-a afirmat dorința de a nu fi înlăturat Carol de la succesiune, concluzionând: ”Eu sunt istoric. Eu știu că în nici o țară Regența n-a dat rezultate fericite. Am spus și am mântuit sufletul meu!”32.
Consiliul de Coroană a adoptat însă soluția Regenței, iar un politician favorabil acesteia s-a dus la Monitorul Oficial ca problema să fie închisă. Auditoriul este invitat să decidă anularea acelui act deoarece „hotărârea pe care o luați astăzi este mai puțin însemnată decât credeți. Este simpla recunoaștere a unui act de elementară dreptate care restabilește respectul față de Dinastia întreagă. Îi urez viitorului rege Carol al II-lea să aibă parte de o domnie tot atât de glorioasă și îndelungată ca predecesorul său regele Carol I”.
Parlamentul a votat anularea actului din 4 ianuarie 1926, dându-i posibilitatea lui Carol să devină rege al României. Acesta s-a instalat oficial pe 8 iunie 1930. A urmat un deceniu de instabilitate politică, dictatură, pierderea multor teritorii (Basarabia, Nord- Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul) și asasinate politice. Nicolae Iorga, unul din primii săi președinți ai consiliului de miniștri33 a fost el însuși asasinat, la scurt timp după abdicarea lui Carol pe 5 septembrie 1940. Remarc în final formula folosită de Carol la abdicare: ”Transmit fiului meu Mihai, povara Coroanei”34, care lasă deschisă posibilitatea revenirii pe tron, devenită caducă prin urmările celui de-al Doilea Război Mondial.
Note:
1. Acte și corespondențe relative la renunțările la tron ale fostului principe moștenitor, Buc. 1930, pag. 40.
2. Strudza Mihai, România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută, Ed. Dacia, 1966, Rio de Janliro, Madrid, pag. 98.
3. Iorga Nicolae, Alegerea M.S. Regelui Carol II. Discursurile domnului professor N. Iorga, București, 1930, pag. 10
4. Paul al României, Carol al II-lea Rege al Românilor, Ed. Holding , reporter, București, 1991, pag. 25.
5. Acte și corespondente..., pag. 8
6. Ibidem, pag. 10
7. Ibidem, pag. 20
8. Paul al României, op. cit., pag. 65
9. Acte și corespondente..., pag. 28
10. Ibidem, pag. 39
11. Ibidem, pag. 41
12. Ibidem, pag. 45
13. Ibidem, pag. 46
14. Uneltirile împotriva dinastiei. Abdicarea fostului principe moștenitor. Complotul de la Londra, București 1930, pag. 13
15. Ibidem, pag. 15
16. Ibidem, pag. 20
17. Ioan Sturdza, Ion I.C. Brătianu, București, Ed. Museion, 1992, pag. 90
18. Uneltirile…, pag. 25 19. Iorga Nicolae, op.cit., pag. 19
20. Sturdza Ion, op.cit., pag. 93 21. Uneltirile …, pag. 30
22. Ibidem, pag. 32
23. Ibidem, pag. 35
24. Ibidem, pag. 36
25. Ibidem, pag. 37
26. Iorga Nicolae, op.cit., pag. 30
27. Ibidem, pag. 32
28. Ibidem, pag. 33
29. Ibidem, pag. 34
30. Ibidem, pag. 35
31. Ibidem, pag. 39
32. Iorga Nicolae, Doi ani de restaurație. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, 1932, pag. 5
33. C.C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi, București, Ed. Albatros, 1976, pag. 777.
34. Paul al României, op.cit., pag. 218