Cum a devenit eunuc filosoful Abelard

În limitele modernităţii veacului al XII-lea,  Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Mai  întâi, cariera lui este uimitoare, pe  măsura omului:acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, apar­ţine clasei micilor nobili a căror viaţă  devine dificilă o dată cu începuturile  economiei  mo­netare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe  seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură.

Dar renunţarea la armele războinice nu în­seamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bă­tăios, el va deveni cavalerul  dialecticii şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut.  Deşteptând necon­tenit idei,   el  provoacă  pretutindeni  discuţii pătimaşe.

În mod fatal, această cruciadă intelectuală îi va călăuzi paşii la Paris. Acolo, îşi  dezvăluie o altă trăsătură de caracter:nevoia de a nărui  idolii. Încrederea în sine îl face să se lege de cel mai ilus­tru dintre dascălii parizieni,   Guillaume de Champeaux. Îl provoacă, îl urmăreşte până în pânzele  albe, şi câştigă auditorii de partea sa. Guillaume îl alungă. Prea târziu. Tânărul acesta plin de talent nu mai poate fi ţinut sub obroc, a devenit la rândul său un dascăl. Lumea merge după el ca  să-l audă vorbind la Melun, apoi la Corbeille unde predă. Curând însă,   sănătatea îl lasă. Omul  acesta care n-a trăit decât pentru inteligenţă, bolnav, trebuie să se retragă câţiva ani în Bretania. Însănătoşit, se întoarce la Paris unde-l  re­găseşte pe vechiul său duşman, Guillaume de Champeaux. Din nou lupte. Dat la o parte, bătrânul dascăl renunţă la învăţământ.

Abelard suferă că nu mai are un adversar de acelaşi nivel. Ca logician, este iritat de întâietatea acordată teologilor. Îşi jură deci:va fi şi el teolog. Redevine, ca atare, student şi în mare  grabă pleacă la Laon să asculte lec­ţiile lui Anselme, cel mai ilustru teolog al epocii. Dar nici gloria acestuia nu rezistă multă vreme în faţa iconoclasmului pătimaş al clo­cotitorului  antitradiţionalist.

Heloise    Abelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aven­tura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii,  Historia  Calamitatum – Povestea  neno­rocirilor  mele -,   aceste Confesiuni  “avant la lettre “.

Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita “demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39  de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu şi cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă.

Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturiseşte:“Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine”. Apa­re Heloise:iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei.  A fost mai întâi o poveste cere­brală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert:are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa. Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu.  La  rece, elaborează un în­treg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă.

Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne  pe chibzuitul Fulbert să-i acor­de o remuneraţie în natură:masa  şi  casa.

Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă, se pro­duce un coup  de  foudre.  O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de  lecţii, de lucrările sale. Aventura durează,   se  adânceşte. E iubi­re, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dra­mei ce va urma.

Primul necaz:  sunt  surprinşi. Abelard tre­buie să părăsească casa gazdei înşelate. Se întâlnesc altundeva. Din tainică, relaţia lor se afişea­ză. Ei se socotesc mai presus de orice scandal.

Al doilea necaz:Heloise este însărcinată. Abelard profită de o absenţă a lui Fulbert ca s-o pună să fugă, travestită în călugăriţă, la sora lui în Bretania. Acolo, ea aduce pe lume un băiat  căruia cuplul îi dă numele, pretenţios, de Astrolabe. Asta se întâmplă când eşti copilul unei perechi de intelectuali…

Al treilea necaz:problema căsătoriei. Cu moartea în suflet,   Abelard se duce la Fulbert, oferindu-se să repare actul comis căsătorindu-se cu Heloise. Dar, în  sine, ideea îi repugnă. Etienne  Gilson, într-un admirabil studiu pri­vitor la acest celebru cuplu de îndrăgostiţi, a arătat că sila resimţită de Abelard nu prove­nea de la starea sa de cleric, căci nu primise decât  tonsura şi, prin urmare, nefiind încă in­trat în cinul preoţesc prin hirotonisire, putea potrivit dreptului canonic să se însoţească cu o femeie. Dar îi era teamă că, odată însurat, cariera lui  profesorală va fi obstrucţionată în desfăşurarea ei şi că el va deveni ţinta ironiilor lumii şcolare.

Chiar şi Heloise îl îndeamnă pe Abelard să renunţe la ideea că­sătoriei. Abelard însă respinge jertfa  Heloisei. Căsătoria este hotărâtă, dar va rămâne secretă. Fulbert, pe care vor să-l  calmeze, este pus la curent şi asistă la binecuvântarea nupţială.

Dar nu aceleaşi sunt intenţiile diverselor personaje ale dramei. Abelard, cu conştiinţa împăcată, vrea să-şi reia lucrul, Heloise stând în umbră. Fulbert, dimpotrivă, vrea să pro­clame căsătoria şi satisfacţia obţinută, dar mai ales să micşoreze creditul de care se bucură Abelard pe care, în fond, nu l-a iertat.

Supărat, Abelard pune la cale o stratagemă:Heloise se va retrage la mănăstirea din Ar­genteuil unde va îmbrăca haina de novice. În felul acesta orice bârfă va înceta. Heloise, care  ascultă orbeşte de Abelard, se supune şi iat-o astfel travestită,   aşteptând ca rumoarea să trea­că.

Toate bune, dar nu se ţinuse seamă de Ful­bert care se socotea tras pe sfoară:îşi închi­puie că Abelard s-a descotorosit de Heloise fă­când-o să se călugărească şi că, de fapt, căsă­toria lor  s-a desfăcut. Urmează ca atare expe­diţia nocturnă în casa lui Abelard, mutilarea lui drept pedeapsă, mulţimea adunată a doua zi dimineaţa şi scandalul …

Abelard se duce la abaţia Saint-Denis ca să-şi ascundă ruşinea păţită. Din cele spuse se înţelege cât de mare i-a fost disperarea. Mai poate fi bărbat un eunuc?

P.S.  Se cunoaşte minunata legătură sufletească pe care cei doi iubiţi o vor întreţine prin corespondenţă până la moarte, de la o mănăstire la alta.

sursa:Istorii Regasite