Cum a ajuns Sinaia simbolul luxului absolut în România începutului de secol XX. Amintirile unei călătoare irlandeze
La începutul secolului al XX-lea, lumea bună se muta vara la Sinaia, dar odată cu protipendada în staţiune veneau şi oamenii obişnuiţi. Una dintre distracţiile favorite ale turiştilor era să stea în parc, la o ţuică, şi să comenteze trecătorii, pe când membrii Casei Regale se relaxau la tenis sau la vânătoare.
În 1889, Maude Rea Parkinson, o tânără profesoară irlandeză de limbi străine, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în România. A călătorit mult prin Europa, lucrând ca guvernantă în familia unui ofiţer superior din Viena, unde a auzit vorbindu-se pentru prima oară despre România, tărâmul ce părea să îmbine farmecul Orientului şi confortul Occidentului. În 1889 s-a stabilit la Bucureşti, ca profesoară de limbi străine, rămânând aici următorii douăzeci şi doi de ani, în perioada „belle epoque“, devenind o apropiată a multora dintre familiile din înalta societate a Capitalei.
Războiul a obligat-o să se întoarcă în Irlanda natală, unde şi-a aştearnut pe hârtie amintirile în volumul „Twenty Years in Roumania“, publicat în 1921. Relatările sale, într-un registru ce variază de la serios şi sentimental până la amuzant şi ironic, nu ocolesc viaţa agitată şi mondenă a Bucureştilor, dar şi a staţiunii Sinaia, pe atunci reşedinţa de vară a Casei Regale, ospitalitatea românilor, dar şi corupţia, religia, alegerile falsificate, sistemul educaţional deficitar, cerşetoria etc, un tablou foarte realist al epocii.
Comentându-i alene pe trecători, la un pahar de ţuică
Cum regele îşi petrecea aici un timp îndelungat, din mai şi până în noiembrie, micul oraş de la poalele Bucegilor se transforma în această perioadă într-un mic Versailles românesc, „staţiunea cea mai la modă“. Din dorinţa de a fi în preajma familiei regale, chiar de dinainte de 1900, dar mai ales după, Sinaia devine cel mai căutat oraş din România de către lumea bună, dar şi de către turiştii obişnuiţi care aveau aici peisaje cu munţi „care nu sunt greu de urcat nici de către un montaniard amator“, vile, casino, o mică sală de concerte şi o baie publică foarte elegantă. Profesoara irlandeză punctează prezenţa căutată a fanfarei militare, care cânta pe terasa unui hotel de trei ori pe săptămână.
„În celelalte zile o poţi găsi în pădure, în apropierea unui restaurant mic şi drăguţ, aflat pe drumul spre Castelul Peleş. Aici le place vizitatorilor să se adune şi să asculte muzică. Nu se întâmplă niciodată să nu găseşti loc pentru că sunt multe mese cu bănci din lemn. Să stai acolo, să inspiri parfumul pinilor adus de razele calde ale soarelui, să sorbi în acelaşi timp dintr-un păhărel de ţuică sau altă băutură, în timp ce-i comentezi alene pe cei care trec pe drum constituie o parte importantă a vieţii de zi cu zi în staţiune“, scrie Maude Rea Parkinson în volumul „Douăzeci de ani în România“ (1889-1911), republicat în 2014, în limba română, la editura Humanitas.
Hramul din 15 august de la Sinaia, un spectacol
Potrivit autoarei, Peleşul şi mănăstirea Sinaia erau cele mai mari atracţii ale staţiunii, concurând cu frumuseţile naturale, precum poienile, pădurea magnifică, abundenţa de ferigi şi flori sălbatice, cascadele încântătoare sau „drumul care duce spre înălţimile Caraiman şi Vârful cu Dor, de unde în zilele senine se vede până la munţii Balcani“. La mănăstirea Sinaia era foarte interesant de vizitat pe atunci camera în care fusese găzduită regina Elisabeta, Carmen Sylva, înainte de ridicarea Peleşului, inaugurat în 1883. „Camera pe care o ocupa era acum prezentată vizitatorilor şi este foarte interesantă pentru cei care au legături cu lumea bună din România, căci pereţii sunt acoperiţi cu desene în peniţă ale reginei, reprezentând fidel doamne cunoscute.
E foarte nostim să le ghiceşti, pentru că sunt caricaturizate şi nu-i uşor“, notează profesoara. Pe 15 august, de Sfânta Maria, ocrotitoarea mănăstirii, la Sinaia era sărbătoare mare. Sărmanii din satele învecinate erau chemaţi la praznic şi „erau trataţi cu borş-o supă acră în care plutesc bucăţele de carne“, mămăligă, brînză, ceapă şi bucăţi mari d epâine, totul fiind udat cu o cană de vin roşu slab. De asemenea, ţăranii primeau o farfurie şi o cană pe care le puteau lua acasă. „Toţi vizitatorii din Sinaia vin să privească (la spectacolul hramului – n.r.) şi li se pare foarte interesant, de vreme de mulţimile de adună an de an“, mai scrie Maude Rea Parkinson.
Regina, în straie populare la Sinaia
Lumea bună lăsa o parte din etichetă la Bucureşti, astfel că la Sinaia se puteau relaxa. Tenisul, vânătoarea cu câini şi drumeţiile erau o parte din distracţii. De asemenea, aici ajungeau frecvent şi tot felul de oaspeţi celebri din Europa pentru că „nici un musafir al familie regale nu părăseşte România până nu face o vizită la Sinaia. Atunci când stătea la Peleş, regina Elisabeta obişnuia, la fel ca doamnele sale de onoare, să poarte foarte des costumele populare româneşti, minuţios descris şi foarte lăudat de profesoara irlandeză care a locuit două decenii pe meleaguri româneşti.
Continuarea articolului pe Adevărul.ro