Cruciații: au luptat pentru Dumnezeu sau pentru aur?

A purta un război sfânt în Evul Mediu putea fi o afacere extrem de profitabilă. Istoricul medieval Dan Jones spune povestea cruciaților care s-au întors de pe front cu sufletele curățate – și cu buzunarele pline.

La 1 iulie 1097, în zorii zilei, zeci de mii de pelerini-creștini ai Primei Cruciade încercau cu disperare să își apere pozițiile împotriva valurilor de călăreți turci care se apropiau amețitor de repede.

Cruciații abia porniseră într-un marș de trei luni prin 1.300 de kilometri de teritoriu ostil, când turcii i-au surprins atacându-i în zori, în timp ce tabăra lor încă se organiza lângă vechea așezare romană Dorylaeum, în Anatolia. Un martor ocular, preotul francez Fulcher de Chartres, își amintește spaima care i-a cuprins pe creștini când turcii au năvălit, în timp ce „noi stăteam îngrămădiți ca oile în țarc, tremurând de frică”. Lupta a durat șase ore, până când – aproape miraculos – a devenit clar că turcii nu aveau suficiente trupe pentru a câștiga. Cavaleria creștină, comandată de abilul nobil normand Bohemond de Taranto, a rezistat suficient timp pentru ca întăririle aflate la câțiva kilometri distanță să poată interveni. Odată ajunse, aceste trupe proaspete au împins armata turcă într-o retragere dezordonată, care s-a transformat rapid într-o fugă haotică. După bătălie, cruciații și-au îngropat morții și au mulțumit lui Dumnezeu pentru victorie.

Bătălia de la Dorylaeum avea să rămână mult timp în memoria epocii ca un semn al aprobării divine asupra cruciadei și ca dovadă a rezistenței și motivației extraordinare a primilor cruciați. A fost însă ținută minte și pentru un alt motiv: neașteptata ei rentabilitate. Un cronicar consemnează strigătul transmis în tranșee, din om în om: „Stați împreună și nu cedați! Aveți încredere în Hristos și în victoria Sfintei Cruci. Astăzi, cu voia lui Dumnezeu, veți câștiga multă pradă!”

Și așa a fost. Cruciații nu doar că obținuseră o victorie spectaculoasă, dar jefuiseră cu entuziasm tabăra liderului turc, Qilij Arslan, și se îmbogățiseră prădând cadavrele celor 3.000 de soldați inamici uciși. Strigătul lor războinic, scurt și tăios, rezuma perfect cele două mari obsesii ale epocii cruciadelor: credința și aurul.

Un mozaic de dușmani

Majoritatea istoricilor consideră că cruciadele au început odată cu predica Papei Urban al II-lea la Clermont, în 1095, și s-au încheiat cu căderea ultimelor bastioane islamice din al-Andalus, în 1492. Au fost un șir de „războaie sfinte” creștine purtate împotriva unor adversari extrem de diverși.

Prima Cruciadă fusese declanșată pentru a-i ajuta pe creștinii bizantini în lupta lor împotriva turcilor selgiucizi și pentru a recuceri Ierusalimul de la califii fatimizi. Dar de-a lungul generațiilor au urmat cruciade împotriva arabilor, turcilor, kurzilor, musulmanilor sunniți și șiiți, berberilor din nordul Africii, păgânilor baltici, catarilor din sudul Franței, mongolilor din estul Europei. Războaie s-au purtat chiar și împotriva unor conducători creștini, bizantini sau germani.

Scopul declarat al acestor cruciade era dublu: protejarea creștinilor și răscumpărarea păcatelor. Participanții își coaseau cruci pe haine și își asumau jurăminte religioase, convinși că sacrificiul le va deschide porțile Raiului.

Totuși, deși predicile insistau pe sacrificiu și penitență, realitatea era mai complexă. De multe ori, cruciații se îndreptau spre Orient cu sufletul pregătit de purificare – și cu speranța foarte omenească de a se întoarce acasă prosperi.

Între pietate și profit

Înainte chiar de începerea cruciadelor, numeroase cronici occidentale observau că războinicii creștini erau preocupați atât de salvarea sufletului, cât și de sporirea averii. De la raidurile normande din Sicilia islamică până la campaniile din Spania, războiul religios venea adesea la pachet cu oportunități materiale.

Momentul definitoriu a fost cucerirea Ierusalimului din 1099. Cruciații au masacrat populația orașului și au jefuit tot ce au putut – aur, argint, cai, măgari, case pline cu bunuri. Tancred de Hauteville, unul dintre lideri, a confiscat cantități „incomparabile” de aur și argint de la Domul Stâncii.

De aici înainte, s-a creat o veritabilă economie a cruciadelor. Regatele cruciate – Ierusalim, Edessa, Tripoli și Antiohia – au devenit centre comerciale, agricole și strategice. Marile orașe-port italiene, precum Veneția, Genova și Pisa, au profitat masiv, obținând cartiere comerciale autonome, privilegii fiscale și venituri fabuloase. Cazul cel mai celebru este cel al asediului Tirului din 1124, unde venețienii au primit o treime din veniturile orașului în schimbul ajutorului naval.

Atrocități pentru profit

Dorinta de câștig avea și consecințe devastatoare. Cel mai notoriu exemplu: Cruciada a Patra (1202–1204). În loc să elibereze Țara Sfântă, flota cruciată, controlată de Veneția, a jefuit Zara și apoi Constantinopolul. Mii de comori bizantine au fost furate; patru statui monumentale de cai, vizibile și astăzi pe fațada bazilicii San Marco, sunt martorele mutul ale acelui jaf.

Nici ordinele militare – Templierii, Ospitalierii și Cavalerii Teutoni – nu au scăpat de critici. Deși jurau viață ascetică, acumulaseră averi vaste, stârnind invidie și tensiuni politice. În cazul Templierilor, această avuție avea să le grăbească prăbușirea.

Concluzie: între cruce și pradă

Nu toți cruciații s-au întors bogați. Mulți au pierit pe drum sau au fost ruinați. Motivațiile lor erau complexe – un amestec de credință profundă, dorința de iertare și dorința de victorie.

Însă, în spatele predicilor despre sacrificiu și mântuire, s-a aflat mereu un adevăr simplu și foarte uman: pentru mulți, cruciada era și o ocazie de a se îmbogăți rapid.