Cruciadele, de la legendele cavalereşti, la realităţile meschine ale Evului Mediu
Ideea războiului sfânt nu este una exclusiv musulmană, cum ne place să credem uneori. Lupta sub stindardul crucii o întânim adesea în istoriografia românească atunci când vorbim de faptele de arme ale voievozilor români în conflictul lor aproape legendar cu turcii. De cele mai multe ori aceştia din urmă chiar făceau parte din alianţe internaţionale îndreptate împotriva Imperiului Otoman, principalul inamic al puterilor creştine în Europa, precum şi al Ţărilor Române.
Totuşi, apogeul acestor lupte sub stindarul crucii au loc în timpul Cruciadelor – care sunt adevărate războaie religioase cu aspect de colonizare a unor regiuni din orientul apropiat. Cruciadele târzii, la care iau parte si unii intre voievozii români, sunt mult mai puţin ample în desfăşurări de forţe şi de operaţiuni militare, adesea având doar caracter defensiv, cu scopul de a opri expansiunea otomană spre Europa.
Lumea în momentul declanşării cruciadelor
După căderea Imperului Roman de Apus sub valurile de migratori şi apariţia statelor medievale, construite prin aşezarea acestora din urmă, Occidentul s-a aflat într-o perioadă criză instituţională. Lupta pentru puterea absolută dusă între noii regi şi Biserică, luptele interne duse între fostele căpetenii ale migratorilor de odinioară, ajunse după câteva generaţii principi şi cavaleri cu puteri sporite, neînţelegerile între noii regi şi aceşti principi-toate aceste elemente fac din Occidentul medieval un butoi de pulbere. Acestora se adăugă şi factori precum un spor demografic mare, secete, molime, inundaţii, cunoştinţe puţine despre exploatarea agricolă, foamete etc.
La polul opus se afla Imperiul Bizantin, bogat şi mult mai stabil din punct de vedere financiar, cu monumente măreţe şi cu un trecut ce pentru contemporanii acelor veacuri era impresionant: în secolul al VI-lea Imperiul îndrăznea să proclame aproape toate posesiunile fostului Imperiu Roman – mai puţin Galia, Spania, Dacia şi Insulele Britanice.
Totuşi până la mijlocul secolului al VII-lea, în ciuda războiaelor victoriaose purtate de unii împăraţi bizantini, oraşul Ierusalim, dar şi o parte a posesiunilor lor orientale erau pierdute în favoarea arabilor, aflaţi în plină expansiune. Bizanţul a exercitat însă destul de multă putere şi influenţă în această zonă până după anul 1000, când în timpul Vasile II-lea se putea lăuda cu o zonă extinsă din sud-estul european:Balcanii, Grecia, Iliria, dar şi întreaga Asie Mică, până la Antiohia, ba chiar şi Georgia. Marea înfrângere bizantină de la Manzikert a dus la accelerarea declinului imperiului. În doar câţiva ani cam jumătate din teritoriile anantoliene vor fi pierdute definitiv.
La declansarea primei cruciade a mai contribuit un factor despre care se vorbeste mai putin:schisma celor două biserici din 1054. Aceasta îl proclama pe papa drept şef al întregii Biserici Catolice şi îl scotea cumva de sub tutela imperială. În acest contex, papa Urban al II-lea a putut să emită prima bulă papală care să cheme la arme principii catolici pentru „eliberarea locurilor sfinte” – în fapt pentru creşterea puterii papalităţii în această regiune.
Trebuie spus că situaţia tensionată dintre cele două lumi şi biserici nu a apărut în secolul XI-lea, ci exista de o bună bucată de vreme. Realităţile diferite-dezmembrarea Imperiului Roman de Apus, migraţiile, prăbuşirea economică şi apoi reluarea vieţii pe parametrii unei lumi medievale cu mult diferită faţă de cea clasic romană, dar şi transformarea Imperiului de Răsărit în Imperiul Bizantin, numeroasele răscoale interne, disputele religioase, războaiele constante din răsărit cu perşii, selgiucizii, arabii, precum şi distanţa considerabilă dintre Roma şi Constantinopol (gândind la scara unui ev mediu în care drumurile sunt nesigure), au dus la creşterea rupturii dintre factorii de decizie, care pentru această perioadă sunt cei în primul rând Papa, respectiv Împăratul şi Patriarhul de Constantinopol.
Bizantul ceruse ajutor în numeroase rânduri în trecut, mai ales după ce arabii crescuseră ca putere în zonă. Cucerirea şi recucerirea în diverse rânduri a Ierusalimului de către perşi, bizantini, respectiv arabi aşezase cumva oraşul ca o mică oază neutră într-o zonă de conflict. Era sub stăpânirea formală a Califatului din Egipt, dar atât musulmanii, cât şi creştinii respectau acest oraş şi nu îl asumau pe deplin, mai ales după istoriile sângeroase din asediile trecute şi după trecutul religios care îi legau. Totuşi, după ce în 1055 Bizanţul pierde Bagdadul, în favoarea turcilor selgiucizi, în 1070 aceştia iau şi Ierusalimul. Mai mult, în 1071 are loc celebra înfrângere a Bizanţului, care era atacat în paralel la graniţele europene de pecenegi, cumani, maghiari, şi în sudul Italiei de normanzi.
În acest context vine decizia papală de a-şi arăta puterea şi de a cere prin intermediul a două concili pornirea în cruciadă. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei apărea tuturor o soluție fericită, ba chiar cu ceva optimism şi oportunism în privinţa extinderii ariei de influenţă papală în răsărit. La ideea de cruciadă au aderat orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare, țărănimea foarte săracă ce spera astfel să scape de munca de şerb, dar şi principii şi cavalerii. Se ştie că în Apus transmiterea averii se făcea pe linie masculină către cel mai mare dintre copii, ceilalţi trebuiau să îşi găsească alte domenii prin alianţe matrimoniale, însă mulţi ajugeau să nu deţină decât armele, un titlu şi eventual o rentă. De aceea, aceștia s-au alăturat cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu, glorie şi bogăţie.
Din aceste motive întâlnim nume grele încă de la prima cruciadă:Godefroy de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei;Hugo de Vermandois, fratele regelui Filip I și Robert Courtheuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul;Robert al II-lea de Flandra;Bohemund de Taranto și Tancred de Sicilia.
Ulterior avem chiar şi capete încoronate:regele francez Ludovic al VII-lea și regele german Conrad al III-lea, în cruciada a II-a, sau chiar doi regi-Richard Inimă de Leu al Angliei și Filip al II-lea August al Franţei-și împăratul german al Sfântului Imperiu Roman, Frederic I Barbarossa. Numele regilor şi al împăraţilor vor continua să apară în cele opt cruciade clasice.
Vom trece în revistă cele opt, respectiv nouă dacă luăm în calcul şi expediţia copiilor, cruciade, urmând ca celor mai importante momente să le dedicăm şi articole individuale.
Cruciada I
Prima cruciadă are două expediţii:una a sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul și Walter cel Sărac, și cea a cavalerilor grupați în patru corpuri principale de oaste, conduse de:Godefroy de Bouillon, Hugo de Vermandois, Robert al II-lea de Flandra, Robert Courtheuse, Bohemund de Taranto și Tancred de Sicilia.
Exultaţi de ideologia şi misticismul religios, masele săracilor considerau că porţile Ierusalimului se vor deschide celor care vin cu credinţă în Dumnezeu. Însă fără o pregătire şi o logistică adecvată, masele populare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia și Ungaria, unde au provocat pagube. Împăratul Alexis Comnenul, pentru a evita tulburările în oraș, i-a transportat pe cruciați pe coasta Asiei Mici. Aici, în schimb, în loc să li se deschidă drumul către Ierusalim, au fost masacrați de trupele selgiucide sau făcuți prizonieri și duși în robie.
Un articol pe larg despre aceste evenimente este:Chemarea la războiul sfânt-prima cruciadă
Adevărata cruciadă, mai puţin religioasă, dar mai bine organizată militar, a fost cea a cavalerilor. Aceasta a început prin evenimente care nu au nicio legătură cu toleranţa propovăduită de Biserică:masacrarea evreilor din orașele de pe Rin, Köln și Mainz. De la bun început se anunţa a fi un război în toată regula, unde caracterul sângeros și de jaf avea să fie un fapt cotidian. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înțelegere cu Alexis Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turcii selgiucizi. Împăratul le-a facilitat trecerea în Asia Mică şi cruciații au respins armata selgiucidă, cucerind Niceea și Dorileea (mai-iulie 1097). Una din Bătăliile importante a fost cea pentru Antiohia, unde asediul a rezistat opt luni, dar în cele din urmă a fost și ea ocupată (1098). Cruciații au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-și croi drum spre Ierusalim, dar în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile lor. După un asediu violent, cei care porniseră la luptă cu crucea pe piept s-au dedat la jafuri, violenţe şi violuri greu de imaginat timp de trei zile după ce au luat cetatea, masacrând mare parte a populaţiei. Amintirea acestui episod va rămâne ca un avertisment pentru cruciaţii care se vor strădui în următorii ani să apere Ierusalimul. Cu toate acestea, atunci când Ierusalimul va cădea în 1187, sultanul Saladin îi va lăsa pe aparatori să plece.
După cele trei zile cumplite, comandanţii trupelor, în frunte cu Godefroy de Bouillon, s-au îmbrăcat în haine albe cu crucea latina pe piept şi, desculţi, au mers în procesiune spre locurile sfinte. Lui Godefroy i s-a oferit coroana de rege al Ierusalimului chiar acolo unde tradiţia spune că Iisus Hristos a primit-o pe cea de spini, iar acesta, după cumplitele operaţiuni militare pe care le-a condus, a avut decenţa să o refuze numindu-se Advocatus Sancti Sepulchri ("Apărător al Sfântului Mormânt"). Existența proaspătului regat al Ierusalimului a fost asigurată de victoria cruciaților din același an în bătălia de la Ascal împotriva Egiptului Fatimid.
În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident:Regatul Ierusalimului, Principatul de Antiohia, Principatul de Galileea, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile de Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beirut, Sidon, Ibelin și altele. Organizarea lor este cunoscută din "Așezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligațiile și drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești:Ordinul Ioaniților și cel al Templierilor, organizate la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul germanic al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.
Click aici pentru a citi un material despre implicarea ordinelor călugăreşti în Cruciade
Prima cruciadă este şi cea mai importantă pentru că este singura în care se înregistrează victorii majore importante. Următoarele expediţii vor fi mai puţin încununate de succes.
Pierderea Edessei şi Cruciada a II-a
Atacul cruciat şi apariţia unor state latine diametral opuse faţă de structura socială a zonei au dus la canalizarea tuturor resurselor turcilor selgiucizi împotriva cruciaţilor. Un ajutor considerabil pentru turci a venit şi din partea populației supuse latinilor, musulmani şi creştini ortodocşi, care se răscoală în mai multe rânduri. Prima cruciadă a adus multă populaţie latină în timpul operaţiunilor militare. Unii au murit în lupte, alţii când acestea au încetat, iar posibilitatea de jaf s-a redus, s-au întors pur şi simplu în Occident. Astfel, în aceste regate latine exista o populaţie majoritară musulmano-creştin ortodoxă şi o pătură latină redusă numeric, dar care se găsea la conducerea acestor formaţiuni şi care încerca să conducă după un model apusean ce nu se potrivea cu realităţile regiunii.
Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi s-au sfârșit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugeniu al III-lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea, și o oaste germană, în frunte cu regele Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciați, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziție de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici cele două oștiri au fost risipite de turci, iar Ludovic și Conrad, cu resturi din armată, și-au sfârșit expediția ca simpli pelerini la Ierusalim.
Pierderea Ierusalimului şi Cruciada a III a
În tot acest timp turcii au continuat ofensiva. Sultanul Damascului și Egiptului, Saladin, un militar și om politic capabil, a unit lumea musulmană sub conducerea sa și și-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. După multe intrigi şi rupturi între liderii din Ierusalim, în lupta de la Hattin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan și a pus stăpânire pe oraș. Guy de Lusignan era considerat un om orgolios şi nesăbuit deoarece a condamnat o armata întreaga la moarte, el fiind avertizat să nu plece din cauza că nu aveau apă. Când cele 2 armate au ajuns faţă în faţă, cruciatii nu au avut nici o şansă împotriva arabilor care erau mai mulţi, mai bine pregătiţi şi nu se aventuraseră prin deşert. Din cauza lui Guy de Lusignan, Ierusalimul a fost încercuit şi asediat, iar în cele din urmă cucerit.
Ecoul pierderii oraşului sfânt a fost extrem de puternic. Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei și Franței-Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August-și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriașă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecați, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reușit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă, nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarossa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus.
Rămași fără conducător, cea mai mare parte din cruciați s-au împrăștiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, și au continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce, în drumul său, Richard cucerise insula Cipru și o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acțiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând, în mare măsură, capitularea orașului (13 iulie 1191). După acest succes, au început neînțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediția. Ca o mențiune tristă, dupa ce a intrat în Acra, Richard a executat 3000 musulmani, în mare majoritate, femei, bătrâni, copii, o adevarată încercare de epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a devenit o perioadă prizonierul lui Leopold, fiind eliberat numai după plata unei răscumpărări însemnate. Astfel povestea unuia dintre cei mai cântaţi regi ai Angliei este una mult mai complicată decât cea a viteazul lider cruciat.
Eşecul ideii de Cruciadă – Cucerirea Constantinopolului şi Cruciada a IV-a
Cruciada a IV-a este una dintre cele mai controversate expediţii militare. Pornită cu scopul recuceririi Ierusalimului, aceasta a fost deturantă spre Constantinopol din cauza dorinţei prea pare de putere a pontifului Inocențiu al III-lea. Politica sa de a-și impune supremația asupra întregii lumi creștine nu mai trecea prin Ierusalim, ci se îndrepta direct către „schismaticii greci” – Biserica Ortodoxă. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.
La începutul secolului al XIII-lea cruciadele își pierduseră baza populară, între cruciada populară și cea aristocratică distanța se adâncise, căci păturile sărace nu mai aveau încredere în acțiunile nobililor. De aceea, cruciada a IV a a însemnat o abatere fățișă de la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediția a fost plănuită împotriva Egiptului, centrul unității musulmane, și nu ca o acțiune de cucerire directă a Ierusalimului. În al doilea rând, expediția a început prin asediul cetății Zara (noiembrie 1202), situată pe coasta Dalmației și stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecția scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaților de către dogele Veneției, Enrico Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la Alexandria, în Egipt. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul inițial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanț unde lupta pentru tron favoriza o intervenție. Și de data aceasta cruciații erau îndemnați de dogele Veneției, care dorea să și sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit.
Citeşte şi:Cruciada a IV-a sau jaful “soldaţilor lui Hristos” împotriva creştinilor
În luna mai a anului 1203, cruciații, îmbarcați pe vase venețiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orașul și au reînscăunat pe Isaac al II-lea Angelos, căruia apoi i-au pretins despăgubiri bănești pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciații au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o și au luat-o în stăpânire.
Consecința cruciadei a IV-a a fost desființarea Imperiului bizantin și împărțirea lui în mai multe state:Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul și Trapezuntul. Veneția, dat fiind contribuția pe care o adusese în această expediție, primea privilegii comerciale și stăpâniri teritoriale întinse. La cruciadă au mai participat Ludovic I de Blois și Geoffroi de Villehardouin. Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu și-a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eșecul final al cruciadelor.
Cruciada a V a
După Cruciada a IV a, expediţiile militare au fost strict apanajul nobilimii. Războiul fraticid din Constantinopol lăsase urme adânci în memoria colectivă a oamenilor simpli, dar în acelaşi timp rezolvase mare parte din decalajul dintre Imperiul Bizantin şi lumea apuseană. Puţina bogăţie pe care Imperiul o mai afişase era de acum ştearsă de acţiunile de jaf ale latinilor. Totuşi acţiunile militare vor continua din dorinţa de a obţine mai multă glorie, deşi miza politică de odinioară în a controla rutele pelerinilor spre Ierusalim va scădea treptat în importanţă. Astfel Papa Honoriu al III-lea, îl însărcină pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiască “războiul sfânt” în Siria și Palestina. În statele cruciate care mai rămăseseră domneau acum principiile legilor numite Așezămintele Ierusalimului. Conform acestora exista domnia deplină a baronilor și existau relațiile sociale de tip feudal.
La această cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciaților, o serie de feudali:ducele Leopold al VI-lea de Austria, regele Andrei al II-lea al Ungariei. Au mai participat nobili și simpli pelerini din Germania, precum și baronii din statele cruciate. La sfârșitul lui octombrie 1217 se ținu un mare consiliu de război la Acra.
Armatele cruciate, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldați călări, circa 20000 de pedeștri și numeroase trupe neregulate, porniră la atac. Sultanul Egiptului Malik al-Adil știa că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar întreaga expediție a cruciaților la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se îndreptă spre Damasc, apoi trimise trupe de întărire la Ierusalim. Regele Ungariei îmbolnăvindu-se, el se întoarse acasă în anul 1218.
Jean de Brienne, regele Acrei, se gândi să se folosească de flotele europene pentru a cuceri Alexandria și Damietta. După el, cheile Ierusalimului se găseau la Cairo, deci trebuia înfrânt sultanul Egiptului, Malik al-Adil. Orașul Damietta căzu, iar Malik al-Adil muri în 31 august 1218. Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil, încercă să reia ofensiva pentru a despresura Damietta, dar luptătorii lui fură învinși în lupta din 9 octombrie 1218.
Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate zidurile de apărare ale Ierusalimului. Dărâmarea începu la 19 martie 1219. Al-Muazzam avea convingerea că în curând musulmanii vor fi constrânși să predea Ierusalimul în schimbul pozițiilor ocupate de cruciați în Egipt. El socotea că e mai bine să predea un oraș pustiu și ruinat, decât un loc întărit.
Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil, sultanul Egiptului, propuse cruciaților ca aceștia să ridice asediul Damiettei în schimbul restituirii Ierusalimului. Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano, determină consiliul de decizie să respingă propunerile sultanului Malin al-Kamil.
Cruciații pedeștri porniră la asaltul Damiettei, dar Malin al-Kamil și garnizoana din oraș îi respinseră. Cruciații, întăriți cu noi forțe sosite din Europa, asaltară Damietta pe care o cuceriră la 5 noiembrie 1219. Cruciații aveau de gând să facă din Damietta un centru de rezistență asemănător Acrei.
Eyubizii (populația arabă din Egipt) porniră să salveze Egiptul în 1220. Din pricina neînțelegerilor cu legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano – nobil spaniol, regele Acrei, Jean de Brienne, părăsise conducerea cruciadei lăsând-o numai în seama legatului papal. Delegații eyubizilor propuneau să se facă un schimb între Damietta și regatul Ierusalimului. Nobilul spaniol respinse din nou propunerea făcută. El hotărî să se pornească cu toate forțele la cucerirea orașului Cairo. Regele Jean de Brienne, care se retrăsese la Acra, se răzgândi și făcu cale întoarsă, debarcând la Damietta la 7 iulie 1221.
Sultanul Malin al-Kamil mai făcu o ultimă propunere cruciaților de a le restitui regatul Ierusalimului, cu condiția ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză din nou oferta sultanului. Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se supuse, ca să nu fie considerat trădător.
Malin al-Kamil se ferea să dea vreo bătălie înainte de a primi ajutoare și încearcă o nouă conciliere dar legatul papal refuză orice înțelegere. În timp ce cruciații urcau pe Nil, Malin al-Kamil poruncește ruperea digurilor, astfel cruciații sunt parțial înecați, iar trupele egiptene le tăiaseră astfel drumul. Pentru cruciați, bătălia era pierdută.
La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată foștilor ei stăpâni. Cruciații se îmbarcă, o parte pentru Europa, o parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în vremea primei cruciade. Pacea încheiată acum va fi menținută timp de opt ani:1221-1229. La Acra, Tripoli și Antiochia baronii și conducătorii se luptă mai departe între ei pentru putere și interese mărunte.
Cruciada a VI-a (1228-1229), recuperarea Ierusalimului entru o scurtă perioadă
Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică, Isabella. Ea era, prin mama ei, moștenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (care îşi avea acum capitala la Acra). Frederic al II-lea rămase văduv, iar Papa Honoriu al III-lea și marele magistru al Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel succesiunea la tronul regatului Ierusalimului.
În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la 14 ani). După ce primi inelul nupțial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă spre apusul Europei. Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne de regatul sirian.
În 1223 izbucni un conflict între cei trei frați eyubizi. Sultanul Egiptului și cel din Jazira se uniseră contra fratelui lor din Damasc-Al-Muzzam, învinuindu-l că, ajutat de cete mongole, el urmărește să-și impună autoritatea asupra statelor lor. În anul 1227, sultanul Egiptului, Malin al-Kamil a cerut ajutor lui Frederic al II-lea.
Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vieții imorale pe care o ducea și a raporturilor sale prietenești cu sultanul Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a ține seamă de papă Frederic al II-lea se îmbarcă și pleacă în Siria la în iunie 1228.
Frederic al II-lea se opri mai întâi în Cipru, încercând să pună mâna pe acest regat;dar Jean d’Ibelin regentul regatului Ierusalimului și Ciprului, își organizează apărarea și îl respinge pe Frederic al II-lea. El conducea o cruciadă excomunicată, islamofilă. Frederic al II-lea cere lui Malin al-Kamil cedarea Ierusalimului în schimbul altor teritorii.
Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediție armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciaților (acum împăratul german fiind și rege al Ierusalimului), împreună cu orașele Bethleem și Nazareth. În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim, unde este încoronat ca rege al Ierusalimului.
Frederic al II-lea rămâne indiferent față de problemele religioase și hotărăște ca Ierusalimul să rămână oraș deschis. El se întoarce la Acra deoarece baronii se răsculaseră împotriva sistemului său centralizat de conducere. Nereușind să ajungă la o înțelegere cu baronii, Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229 pentru a-şi cere iertare de la Papă.
Cruciada a VII-a (1248-1250), a doua pierdere a Ierusalimului de către cruciaţi
În 1244, după recucerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese emisari la principii și regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă, dar în acelaşi timp se pune şi problema unirii celor două biserici. Această ultimă problemă este departe de a fi rezolvată, dar în decembrie 1244, Ludovic cel Sfânt, regele Franței, făgăduieşte că va organiza el însuși o cruciadă. El nu urmărea altceva decât să acapareze pământuri și pradă bogată în răsărit. În vara anului 1248 Ludovic al IX-lea părăsi Parisul îmbarcându-se pentru insula Cipru, unde trebuia să aibă loc adunarea generală a trupelor. Cruciada a șaptea a avut un caracter francez, pentru că în jurul lui Ludovic al IX-lea se adunară numai nobili francezi. În septembrie 1248, cruciații francezi ajungeau în insula Cipru, unde fură primiți de regele Henric I al Ciprului.
Împăratul Frederic al II-lea, care continua să aibă legături strânse cu sultanul, informa curtea din Cairo despre toate aceste lucruri. Sultanul eyubid al Egiptului și Damascului era pe atunci mulatrul Al-Salih Eyub.
În primăvara anului 1249, Ludovic al IX-lea se îmbarcă împreună cu oamenii săi, la care se adăugaseră baroni din Siria și Cipru. Numărul total al cruciaților se ridica la aproximativ 15000 de oameni. Ajunse în fața Damiettei, în ziua de vineri, 4 iunie 1249, dar sultanul, prevenit, avuse timp să se înarmeze. Ludovic al IX-lea porunci să se înceapă debarcarea;dorea să câștige timp ca să poată stabili un cap de pod în fața Damiettei. Bătălia se încheie în favoarea cruciaților. La 6 iunie 1249 cruciații pătrundeau în Damietta, pe care o găsiseră deschisă, goală și neatinsă. Trupele cruciate se aleseseră cu o pradă bogată.
Sultanul eyubid, Al-Salih Eyub, va muri în noiembrie 1249, conducerea luând-o văduva sultanului, Shajar al-Durr, care tăinuia moartea sultanului. Ea ceru proclamarea fiului ei, Turan-șah, ca moștenitor și numirea lui Fakhr al-Din ca atabeg, comandant al trupelor egiptene, care urma să acționeze în numele sultanului. Dar vestea morții sultanului ajunse și în tabăra cruciaților. Porni apoi marșul de la Damietta spre Cairo. Totuşi, bătălia care a urmat între francezi şi egipteni a fost una dintre cele mai cumplite din istoria Evului Mediu. Bătălia s-a dat la Mansurah şi a durat două luni, timp în care francezii și egiptenii au trecut printr-un adevărat iad, când unii, când ceilalți având avantaj în luptă. Cavalerii francezi obișnuiți cu încăierările scurte de pe continent, de câteva ore, soldate cu câțiva morți și puțini răniți, de când se introduseseră regulile de luptă cavalerești, au avut nu odată sentimentul că trăiesc clipe apocaliptice, de sfârșit de lume. Sultanul adusese o armată numeroasă compusă din turci selgiucizi, mobilizase pe beduini să vină în ajutorul mamelucilor, până și țăranii din împrejurimile Mansurahan-ului au fost chemați, dacă nu să lupte, căci nu aveau arme, măcar să arunce cu noroi în dușman. Musulmanii răsăreau ca din pământ, cu miile, atunci când francezii credeau că s-au retras. Aruncătoarele de pietre, de materiale inflamabile, lăncile, săbiile, iataganele, toate loveau cu precizie, desfigurând, mutilând, smulgând mâini, strivind picioare. Pe fluviu pluteau arme și scuturi, cai și oameni, răniți de moarte, se înecau, trupurile lor fiind purtate în aval, pe sub ochii luptătorilor. Hugues d’Escot primise trei lovituri de lance în față, Erard de Sivery avea nasul retezat, ducele de Burgundia fusese crestat adânc în obraz de o sabie și gura îi era plină de sânge. Coifurile protectoare, prevăzute cu viziere, deveniseră de nefolosit, din cauza căldurii, deși erau în anotimpul zis rece, nobilii se sufocau în ele, de aceea preferau să lupte, lăsând descoperită partea vulnerabilă a capului, țintită de obicei de dușman. Plin de răni, francezii nu-și puteau permite nici un răgaz, ci erau nevoiți să lupte pentru fiecare stradă, pentru fiecare clădire, tactica musulmanilor constând în atacuri repezi, prelungite și repetate, până la totala epuizare a adversarului. La un moment dat Ludovic a fost capturat, iar expediţia s-a încheiat cu răscumpararea acestuia.
Cruciada a VIII-a (1270) şi revenirea lui Ludovic al IX-lea în luptă
Răspunsul la apelul papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludovic al IX-lea, regele Franței, protagonistul celei de-a șaptea cruciade. Într-o adunare solemnă, la 24 martie 1268, regele își anunță hotărârea de a mai conduce o cruciadă.
La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia puterea o deținea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea destinației s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiți din Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care își trăia ultimele ceasuri, cruciații au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri și jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franței, Ludovic al IX-lea, moare în luptă, iar puținii cruciați rămași în viață s-au întors în Franța.
Cu această ultimă încercare așa-numitele "cruciade clasice" au luat sfârșit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu violent, Acra, ultimul centru de rezistență al cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna latinilor mai multă vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571. Ulterior cruciadele târzii, pe care le vom aborda cu o altă ocazie, nu vor mai fi expediţii de luptă, ci mai degrabă fronturi comune de apărare.
Bibliografie:
Asbridge, Thomas, The Crusades:The Authoritative History of the War for the Holy Land
Madden, Thomas F. The New Concise History of the Crusades