Cronicar prin memoriile Marelui Război. Ce a făcut Dumnezeu în Marele Război?
Revenim cu un nou episod al cronicilor noastre prin memorialistica Marelui Război, având un subiect provocator:religia în vremea războiului. Titlul articolului este inspirat dintr-o reflecţie asupra unuia dintre momentele cele mai tragice ale secolului al XX-lea, Holocaustul.
La sfârşitul războiului, când au ieşit la iveală atrocităţile inimaginabile comise de Germania hitleristă asupra evreilor, cineva a întrebat:„unde a fost Dumnezeu, când în lagărele naziste se petreceau acele crime înfiorătoare asupra unor fiinţe umane?” Întrebarea a fost pusă unor teologi. Evident, este o întrebare grea, care aproape nu ar trebui rostită, dar interesant a fost un răspuns, nici nu mai contează cine l-a oferit, ci esenţa acestuia:„dar oamenii, oamenii unde au fost?”
Pornind de la aceste afirmaţii, vom încerca astăzi să vorbim despre religie, preoţi militari, simboluri religioase şi reflectarea acestora în Marele Război. Generaţia contemporană cu Primul Război Mondial, a fost, în linii mari, o generaţie care şi-a trăit o copilărie şi o adolescenţă fericită, să nu uităm că este generaţia care a prins aşa-zisa epocă frumoasă – la belle époque. Pentru acei oameni, optimismul, încrederea în ştiinţă şi în progres au fost elementele care le-au dat un confort interior aşa cum puţine generaţii anterioare au trăit. Între 1870 şi 1914, această generaţie a văzut cum viaţa i s-a schimbat în bine datorită unor invenţii aparte – pornind de la lucrurile mărunte, banale:guma de mestecat, bicicleta, aparatul de ras, până la telefon, automobil, avion, cinematograf. Oamenii aceştia s-au simţit, fără îndoială, independenţi de capriciile naturii, de orice alte forţe superioare. Poate aşa se şi explică de ce a fost posibil ca un Nietzsche să proclame cu seninătate, la sfârşitul secolului, că Dumnezeu a murit. Şocul războiului şi urmările sale sângeroase aveau să prăbuşească acest întreg eşafodaj al optimismului generaţiei la belle époque, care avea să-şi recunoască eroarea triumfalismului în progres şi ştiinţă, în credinţa în valorile umanismului absolute;cartea lui Oswald Spengler, Declinul Occidentului, a părut un fel de mea culpa colectivă.
Aflat singur şi neajutorat în uriaşa încleştare a uzinei morţii-frontul, omul s-a întors cu faţa către religie, iar acest lucru s-a reflectat în faptul că nu există lucrare memorialistică a combatanţilor în care să nu apară cuvântul Dumnezeu. Acesta este omniprezent în jurnalele şi memoriile scrise pe front, iar acest fapt se reflectă cu pregnanţă, în special în memorialistica celor de pe frontul de est. Pentru o armată dintr-o ţară ortodoxă, unde religia joacă un rol important în viaţa societăţii, este evident că Dumnezeu este un subiect important.
În România, Ministerul de Război şi-a creat un Serviciu religios al Armatei, coordonat de preotul Constantin Nazarie, iar în timpul luptelor în jur de 200 de preoţi au servit alături de soldaţi. De altfel, mai toate armatele sunt însoţite pe front de preoţi militari care joacă un dublu rol-psihologi, prin intermediul spovedaniei, a rugăciunilor pentru sănătate şi izbândă şi prestatori de servicii religioase pentru soldaţi. Nu există ceremonie militară din care să lipsească momentul rugăciunii. Foarte importantă este construcţia bătăliei, ce se face prin invocarea prezenţei divine, iar uneori, momente cu încărcătură religioasă sunt folosite propagandistic pentru a demoniza adversarul.
Într-o carte devenită clasică, Marele Război şi memoria modernă (The Great War and Modern Memory), Paul Fussell identifica dorinţa de a crea mituri despre Primul Război Mondial ca unul dintre elementele cheie ale memoriei războiului. Drept exemplu edificator stau crucile, icoanele care au supravieţuit bombardamentelor şi au creat o aplecare spre mitic, mai ales în ţările catolice şi ortodoxe care aveau o puternică tradiţie a supranaturalului. Un alt exemplu în acest sens sunt imaginile care circulă printre randurile armatelor aliate în cadrul Antantei-reproduceri ale unor biserici bombardate de către germani în Franţa. Legenda Madonei de Albert (o biserică franceză aflată în zona bătăliei de pe Somme şi distrusă de germani, din care a rămas doar o statuie a Maicii Domnului) a călătorit în toată Rusia, fiind omniprezentă în tipicul ştirilor de război. Mesajul unor astfel de istorii era unul simplu, Germania avea să fie pedepsită de Dumnezeu.