Criza rachetelor cubaneze

Criza rachetelor cubaneze a reprezentat începutul unei noi ere la tipul de reacție al societății americane, în fața încercărilor de extindere a sferei de influență sovietică. O lungă perioadă de timp, această criză a fost tratată ca fiind un conflict de frontieră a celor două blocuri, dar ea a reprezentat în fapt unul dintre momentele critice ale războiului rece. Acum, după trecerea a zeci de ani, noi documente ne pot oferi o imagine mai clară a ceea ce a însemnat războiul fierbinte - legat de descoperirea rachetelor sovietice din Cuba.

Astăzi putem analiza la rece modalitățile în care s-au desfășurat negocierile interne ale administrației americane și externe, cele americano – sovietice, din perioada 16-28 octombrie 1962, timp în care, între pacea sau războiul mondial, linia de demarcație a fost asemenea firului roșu, inventat cu această ocazie.

Propunerile lui McNamara

Criza cubaneză a nu apărut ca rezultat al perfecționării tehnicilor de spionaj americane. A fost rezultatul escaladării de către sovietici a războiului rece, escaladare ce n-a trecut neobservata de „partenerul” mondial de conflict.

La 16 octombrie 1962, John F. Kennedy i-a convocat de urgenta la Casa Albă pe cei mai apropiați consilieri ai săi, deoarece, în noaptea dintre 15 și 16 octombrie 1962, CIA deținea dovada existenței de rachete nucleare sovietice a căror dispozitive de lansare se aflau în lucru, la 90 de mile de coasta Floridei. Era o provocare evidentă a sovieticilor, care ignoraseră performantele spionajului CIA îndreptate împotriva năbădăioasei Cuba, provocare la care SUA trebuiau să răspundă pe măsura, nefiind vorba de un conflict îndepărtat, ci de unul care-i atingea direct siguranța națională.

Fire belicoasă, secretarul apărării, generalul Robert McNamara, a fost cel care a sintetizat, cu pragmatismul unui militar de cariera, cele trei posibilități de acțiune ale SUA:

1. acțiunea politico-diplomatica adică negocieri cu Castro și Hrușciov, criza putând avea o rezolvare diplomatică;

2. supravegherea zonei de către avioanele americane și blocarea tuturor navelor ce pătrundeau în apele teritoriale ale Cubei;

3. o acțiune militară directă împotriva Cubei, începând cu un atac aerian care să distrugă rachetele aflate încă în stare de refuncționare.

Kennedy alege blocada maritimă

McNamara înclină spre o rezolvare militară a conflictului, ceea ce însemna o anihilare definitiva a focarului Cuba. Kennedy înțelesese însă că reacția sovietică la un atac frontal putea duce la un război nuclear. Generalul nu credea într-o riposta nucleară, dar JFK îi declara: „Nu știu exact în ce lume vom mai trăi după ce vom lovi Cuba, și dacă noi vom porni asta, cum ne vom mai opri la un moment dat?”

Alegerea lui JFK, a staffului sau, a fost blocada maritimă. Chiar dacă JFK nu ar fi fost asasinat, cu siguranță ca ar fi rămas în istoria mondială pentru faptul că nu a riscat pornirea unui conflict pe care putea să-l scape de sub control.

Fotografie realizata de aviația S.U.A. cu locul în care erau amplasate rachetele sovietice în Cuba

Blocada împotriva vaselor sovietice, care aduceau echipament militar în Cuba, a fost alegerea înțeleaptă. Astăzi, istorici și analiști politici o știu, atunci, JFK și consilierii săi au intuit-o. Cel mai periculos moment al crizei cubaneze l-a reprezentat după-amiaza zilei de 27 octombrie 1962, când balanța trebuia să încline spre război sau spre pace.

Navele sovietice se aflau în apropierea coastelor cubaneze, încercuite de cele americane, nemanifestând însă nici o intenție de a rupe aceasta blocadă. În același timp, americanii credeau că bazele de rachete sovietice deveniseră operaționale în Cuba, iar presiunea asupra lui JFK era tot mai mare, mai ales după ce doua avioane de recunoaștere americane fuseseră doborâte cu armament sovietic deasupra Cubei.

Propunerea lui Hrușciov 

Dar în ziua doborârii avioanelor americane, când criza părea că a ajuns la paroxism, a sosit o noua scrisoare a lui Hrușciov, document ce propunea un troc. Dacă până atunci corespondența dintre cei doi lideri nu pomenise de așa ceva, Hrușciov se arata de această dată dispus să renunțe treptat la rachetele din Cuba, dacă SUA erau dispuse să renunțe la rachetele Jupiter plasate în Turcia.

Cererea reprezenta o noutate, pentru ca niciodată rusii nu făcuseră referiri la rachetele Jupiter amplasate de câțiva ani în Turcia. În subsidiar, americanii trebuiau să se angajeze să nu atace Cuba după retragerea armamentului sovietic și să nu mai forțeze URSS sa-i acorde din nou protecție nucleară lui Castro.

Nikita Hrușciov și John F. Kennedy, în 1961

Comitetul Executiv al principalilor consilieri ai lui JFK, sub bagheta acestuia, a decis să aplice o strategie duala: trimiterea unei scrisori formale lui Hrușciov prin care să sugereze ca americanii nu vor invada Cuba, în schimbul retragerii armamentului nuclear sovietic.

Consilierii președintelui l-au determinat pe JFK să nu se angajeze personal în fața lui Hrușciov că-și va retrage rapid rachetele din Turcia, ci să-i sugereze o înțelegere secretă ce va fi făcută ulterior, și nu un angajament public, urmare a șantajului cu armele aflate la 90 de km de Florida.

Rolul lui Robert Kennedy

Cel care a fost desemnat să ducă acest mesaj liderului sovietic a fost procurorul general al SUA, fratele președintelui, Robert F. Kennedy, care s-a întâlnit cu ambasadorul sovietic Anatoli Dobrinin în biroul sau de la Departamentul de Justiție.

Cu toate ca Robert F. Kenendy a scris o lucrare memorialistică privind acele zile fierbinți, publicată în 1969, la un an după asasinarea acestuia, lucrare intitulata sugestiv Thirteen Days: A Memoir of the Cuban Missle Crisis (Treisprezece zile: o disertație asupra crizei rachetelor cubaneze), sunt încă multe puncte neelucidate sau confuze în ceea ce privește rolul său în dezamorsarea crizei. O lunga perioada, până la desecretizarea în 1992 a unor documente ale crizei cubaneze, s-a crezut ca lui Robert îi venise ideea de a promite sovieticilor retragerea rachetelor din Turcia, ca quid pro quo pentru Cuba, idee însă neacceptata de stafful US Army.

Lucrarea publicata după moartea candidatului democratic la alegerile prezidențiale neagă total paternitatea ideii acestui troc, dar suspiciunile au continuat mai ales după asasinarea RFK. Părerea partenerului sau de negociere, ambasadorul Dobrinin, rămas în post la Washington până în 1986, nu a fost făcută publică nici după retragerea să din activitate.

25.10.1962 - sesiunea O.N.U. la care se discută situația din Cuba

Memoriile lui Nikita Hrușciov, sustrase și publicate în Occident în 1974, după moartea liderului sovietic în 1971, nu aduc lumina în aceasta problema, dimpotrivă, au intensificat polemica. Hrușciov scria ca RFK îi mărturisise lui Dobrinin ca fratele său era nevoit să ia o atitudine belicoasă și să rezolve definitiv problema Cubei, dacă nu, conducerea armatei americane îl va debarca de la putere.

Administrația Casei Albe l-a somat pe JFK să nu ași ia nici un angajament serios în problema retragerii rachetelor din Turcia, să nu dea impresia ca târgul fusese făcut și ca americanii au dat ceva în schimbul retragerii rachetelor cubaneze. Astăzi sunt disponibile documentele perioadei și putem analiza cauzele cedării sovietice.

Hrușciov, personajul care bătea cu pantoful în masa la ONU și care a devenit o figura legendară strigându-i președintelui american: „Va vom îngropa! Rachetele noastre puteau să nimerească o muscă deasupra teritoriului Statelor Unite“, nu și-a asumat responsabilitatea ripostei în fata blocadei americane.

După 30 de ani...

O alternativa a adevărului a fost oferita la Conferința din ianuarie 1992, ținută la Havana, la 30 de ani de la evenimente. O conferință unică, fără îndoială, un instrument de propagandă pentru Castro, dar care a întrunit foști membri ai administrației Kennedy, personalități sovietice ce participaseră la managerierea crizei și o delegație cubaneză condusă de Fidel Castro, aflat și atunci, ca și astăzi, la putere.

Cele mai interesante intervenții, marturii ale unei istorii încă nescrise, au fost cele ale generalului Anatoli Gribkov, care povestea cum ca sovieticii pregătiseră 9 rachete tactice care urmau să fie utilizate în cazul unei invazii a armatei americane, iar Comandamentul sovietic din Cuba fusese autorizat să folosească armele nucleare în cazul invaziei americane fără a mai cere permisiunea Kremlinului.

Chiar belicosul general McNamara, a cărui tactica de a pune în carantina vapoarele sovietice și Cuba în general s-a dovedit viabilă, va scrie în prefața lucrării sale: „Nimeni nu trebuie să creadă că trupele americane ar fi atacat cu arme nucleare tactice; SUA s-ar fi ferit să răspundă folosind arme nucleare”.

Dar unde s-ar fi oprit conflictul, nu se știe, poate înainte de dezastru. În prezent, nu doar ca domeniul denumit managmentul crizelor a înflorit, ca s-au scris sute de cărți și mii de articole despre acest episod, ca deschiderea arhivelor americane, apoi a celor sovietice au adus noi date cu privire la zilele nucleare, dar opinia publică, cititorul simplu, a realizat ce a însemnat războiul rece.

Episoadele sale au rămas să fie clarificate, iar supraviețuitorii acestuia, unul dintre ei fiind McGeorge Bundy, consilierul pe probleme de securitate a lui JFK, declara: „Trebuie să devină o preocupare a noastră ca să nu mai pășim pe drumul asta niciodată”.