Criterion – O istorie

Criterion – grupare intelectuală a tinerei generaţii afirmate în deceniul al patrulea al sec. XX, care s-a constituit la Bucureşti, sub denumirea Asociaţia de arte, litere şi filosofie Criterion, organizată de Petru Comarnescu, şi a activat public între 13 octombrie 1932 şi 11 decembrie 1933.

Reprezentând direcţia spiritualistă a tineretului intelectual interbelic, Criterion a lansat un program cultural axat pe „noua spiritualitate”, definită printr-o viziune a sintezei între tendinţele dominante ale diferitelor generaţii;Comarnescu o denumea, cu un alt termen de circulaţie în acei ani, „completitudine”. Mircea Eliade a descris „spiritul criterionist” în Memorii, ca o emancipare de complexele „provinciale”, o creditare a „posibilităţilor de creaţie ale geniului românesc” în direcţia unei culturi majore şi o sfidare a tabuurilor impuse în discursul public de fobia „influenţelor nefaste” sau a „ideilor subversive” — denunţate ca „mecanisme infantile de apărare inerente” minoratului cultural. Eliade a mai caracterizat criterionismul şi drept cel mai interesant precursor al existenţialismului francez, care a însemnat „depăşirea momentului universitar în cultură, coborârea intelectualului în arenă, contactul direct cu publicul, îndeosebi cu tineretul” (era şi o aluzie la „trăirism”, ca experienţă vie a actului cultural, inspirat unei părţi a generaţiei sale de profesorul Nae Ionescu). Într-un articol promoţional din „Cuvântul”, Mihail Sebastian releva că numele însuşi al grupului conţine o declaraţie de principii şi un program:instituirea „criteriilor” şi a „spiritului critic” vizând (re)ordonarea valorilor curente ale timpului, astfel încât fractura de până atunci în spaţiul cultural dintre „mistici” şi „raţionalişti” să fie depăşită. Cu aceste mari ambiţii, în loc să o depăşească, Criterion va reactiva, într-o nouă etapă, polemica „generaţionistă”. Declanşată în 1927 prin serialul lui Mircea Eliade Itinerar spiritual din „Cuvântul” şi înteţită deManifestul Crinului alb lansat în 1928 în „Gândirea”, cearta dintre „bătrânii” de 30-35 de ani şi tinerii de 20-25 s-a reaprins, în ciuda apelului noului grup la solidarizare.

În deceniile următoare, nereconstituită cu rigoare documentară, istoria criterionismului a pendulat între ignorare/contestare şi mitizare. O serie de informaţii sunt totuşi certe. Grupul a adoptat modul de manifestare cel mai prizat în anii interbelici, prelegerile publice, prin care se exprima pretutindeni în ţară o reţea socioculturală de ligi, asociaţii, atenee, uniuni şcolare şi studenţeşti. Majoritatea membrilor noului cerc activaseră în Asociaţia Studenţilor Creştini, în Cercul Analele Române şi mai cu seamă în Gruparea Intelectuală Forum, întemeiată de Ionel Jianu, dar botezată de Petru Comarnescu, organizator acolo şi al renumitului ciclu de conferinţe „Explicaţia timpului nostru”, în urma unui incident între lider şi poetul Paul Sterian (indicat de Mihail Sebastian, în „Cuvântul”, drept coîntemeietor, alături de Comarnescu), din Forum s-a desprins un grup devenit nucleul viitorului Criterion;acest prim cerc de iniţiativă, numit familiar „cei şapte”, reunit într-o seară de aprilie 1932 în grădina coregrafei Floria Capsali, e consemnat de Petru Comarnescu în jurnalul său:Mircea Vulcănescu, Paul şi Margareta Sterian, Dan Botta, Mac Constantinescu, Floria Capsali — rămânând de adăugat Mircea Eliade (după propria mărturie) şi, desigur, Petru Comarnescu. Într-un comunicat de presă din mai 1932, printre iniţiatori mai sunt anunţaţi Haig Acterian, Ion Călugăru, Mihail Sebastian, Marcel Iancu, chiar şi viitorii inamici, părtaşi mai târziu la distrugerea grupului, Zaharia Stancu şi Sandu Tudor.

Tot jurnalul lui Petru Comarnescu arată auspiciile care au inspirat asociaţia;s-ar fi dorit „constituirea unui sindicat intelectual [...], mai curând o asociaţie de filosofie, arte şi litere”, propunându-se ca nume Daphne sau Argonauţii;privitor la orientare, Comarnescu specifică intenţia de a da semnalul concilierii între noile generaţii cu opţiuni ideologice diverse:„în asemenea situaţii sunt cel mai democrat, în sensul că doresc să fie o colaborare între toate forţele vii ale generaţiilor mai tinere. Vreau selecţie largă, libertate, generozitate, solidaritate.” Programul sindical e vizibil în proiectul de a înfiinţa o editură şi o revistă, de a organiza expoziţii şi concerte, de a tipări un buletin difuzabil în librării. Fondurile necesare urmau să provină din conferinţele publice.

Începând din mai, când îşi anunţă şi în presă asociaţia, membrii s-au întrunit de-a lungul verii 1932, pregătind programele pentru toamnă. Documente scriptice nu s-au întocmit, cel puţin după informaţia dată, într-un interviu, de H. H. Stahl, care parafrazează deviza Junimii:„Intră cine vrea, rămâne cine poate”, spunând că la Criterion „venea cine voia, pleca cine voia”, dar foarte puţini tineri de marcă ai generaţiei ar fi rămas pe dinafară. Invitat la 20 decembrie 1932 la o adunare generală a grupului, Octav Şuluţiu înregistrează printre cei prezenţi, în afara liderilor, şi pe Eugen Ionescu, Constantin Fântâneru, Mihail Sebastian, M. H. Maxy, Victor Brauner, Mihail Polihroniade, Constantin Noica, Petru Manoliu, I.I. Cantacuzino, Emil Gulian, Lucian Boz, Dan Botta, Alexandru Vianu, H.H. Stahl, Marcel Breslaşu (pe atunci Bresliska). Alte mărturii îi înregistrează şi pe Constantin Silvestri, Boris Caragea, Barbu Brezianu, Anton Golopenţia, Ionel D. Gherea, Constantin Floru, Nicolae Bagdasar, Gabriel Negri. Lipsa discriminărilor este evidentă:sunt împreună democraţi filoamericani (Petru Comarnescu) sau filofrancezi (Mihail Sebastian), „burghezi de centru”, „stângişti şi dreptişti, ţărănişti şi liberali, nihilişti şi mistici”, plasticieni, literaţi — clasicizanţi, modernişti, avangardişti —, sociologi, filosofi, gazetari.

Publicarea arhivei lui Mircea Vulcănescu aduce treptat indicii despre organizarea asociaţiei pe secţii (cu subsecţii) — cea ideologică (sau filosofică) reunind nucleul director;au mai funcţionat secţiile „Teatru”, „Plastică”, „Critică şi literatură”, „Spectacol”, dotate cu un secretariat efectuat voluntar, pentru consemnări în vederea alcătuirii unei arhive şi a editării buletinului, pare-se nerealizat. Secretar general era Petru Comarnescu, demisionat însă în decembrie. În afară de grădina şi sala de coregrafie a Floriei Capsali, „sediul” consacrat de întâlnire era cafeneaua Corso din Calea Victoriei. După tratative sinuoase, Al. Tzigara-Samurcaş, preşedintele Fundaţiei „Regele Carol I”, aprobă, pentru expunerile publice, aula acesteia, chiria fiind acoperită din cotizaţiile membrilor. Se tipăresc programe de sală, se răspândesc afişe.

În ultimul trimestru al lui 1932, Criterion exploda în arena publică. Emulând cu ilustrele „prelecţiuni” ale Junimii maioresciene sau cu gruparea Poesis, activă la începutul anilor ’20 în jurul „Ideii europene” a lui C. Rădulescu-Motru, dar inspirat şi de „procesele literare” („judecata” cu public a unor eroi literari sau teme-problemă), la modă în acei ani, Criterion a lansat un format de conferinţă provocator, simpozionul, cu expuneri în contradicţie şi complementare;Petru Comarnescu îşi revendică această concepţie (la fel alegerea termenului symposion „în cinstea lui Plato” şi numele asociaţiei). Modalitatea devine suspectă într-un mediu social ce se radicalizează politic. Fără longevitate în atari condiţii, tânăra asociaţie e îndeobşte apreciată ca „ultima tribună liberă” dinaintea scindării ireconciliable a vieţii publice româneşti. Anecdotica legată de simpozioanele de la Fundaţie relevă cu precădere carenţele de mentalitate ale publicului, ale presei şi oficialităţilor. Turbulenţă şi fanatisme la unii, măsuri de forţă şi cenzură la ceilalţi.

De două ori pe săptămână, lunea şi joia sau miercurea şi sâmbăta, la orele 21, în aula Fundaţiei, vorbitori foarte diferiţi ca formaţie şi orientare prezintă tezele pro şi contra unui subiect, cu recurs la discipline diverse:filosofie, sociologie, economie, critică literară. Foarte apreciate erau spontaneitatea, controversa vie.

În ultimul trimestru din 1932 s-au desfăşurat în paralel două cicluri de dezbateri şi prelegeri. Primul, „Idoli” — realizat în formula simpozion —, a constituit debutul propriu-zis, în 13 octombrie 1932 şi, prin succesul instantaneu, l-a pus oarecum în umbră pe celălalt, „Cultura românească actuală”, care propunea conferinţe cu audiţii, fragmente teatrale, recitaluri de dans şi poezie, lecturi ilustrative pentru tema zilei. În numele înţelegerii între generaţii, seria simpozion era prezidată de seniori de prestigiu din lumea culturală:Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Mihai Ralea, Simion Mehedinţi, Ion Marin Sadoveanu, Mihail Manoilescu, Paul Zarifopol. Dintre „idolii” lansaţi în dezbatere, patru — Lenin, Freud, Chaplin, Gide — au produs chiar din primele săptămâni convulsii şi represalii.

Tema „Lenin” a fost prezidată de C. Rădulescu-Motru;s-a expus iniţial teza leninistă (Mircea Vulcănescu), apoi critica ei de pe poziţiile burgheză (Petru Viforeanu), social-democrată (H.H. Stahl) şi ţărănistă (Constantin Enescu), iar Mihail Polihroniade a prezentat tactica politică a lui Lenin. Fuseseră invitaţi special, din afara grupului, şi doi marxişti, Belu Silber şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care au intervenit în dezbatere, iar drept urmare în sală au alternat aclamaţiile comuniştilor cu protestele naţionaliştilor, până când Polihroniade a citat lozinca leninistă după care statul burghez e un cadavru care va fi răsturnat dintr-o lovitură, şi atunci adepţii revoluţiilor de dreapta şi de stânga au ovaţionat la unison. Bănuiala de propagandă comunistă a alarmat „la proporţii homerice” Siguranţa, Poliţia, Parchetul, Ministerul de Interne. Studenţimea de dreapta (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini) a protestat în presă, cerând autorităţilor să interzică acţiunile grupului, taxat cu un calambur infamant — „cretinion”, care provoacă din partea lui Mircea Eliade o caustic-patetică replică în „Cuvântul”. Inspectorul general al Prefecturii îi notifică verbal lui Petru Comarnescu:„Nu vom uita niciodată că d-ta ai adunat pe comuniştii din Bucureşti în faţa Palatului Regal”;o gazetă a vremii constata că în acea seară Fundaţia „a cunoscut două ceasuri de patimă socială”. S-au luat măsuri de supraveghere şi de intervenţie. Simpozionul a fost totuşi repetat şi apoi susţinut în turneu prin ţară. Publicul şi conferenţiarii vor pătrunde cu greu în aulă, escortaţi de sergenţi prin mulţimea doritorilor de bilete şi a contestatarilor cuzişti sau legionari vociferanţi, în dispută cu jandarmii.

După agitaţia astfel provocată, subiectul „Freud”, prezidat de Ion Petrovici, a fost boicotat prin dezinformare:la sosire, poliţiştii anunţau publicul că simpozionul s-a amânat;organizatorii răzbat la Ministerul de Interne din vecinătatea Fundaţiei, pertractează cu un director de cabinet şi, decalată cu o jumătate de oră, şedinţa începe aproape fără asistenţă;este reprogramată. Au vorbit despre Freud neurologi şi psihiatri notorii, dar şi H.H. Stahl (Sociologia freudiană), Mircea Vulcănescu (Psihologia maselor şi freudismul), Alex. Mironescu (Originea literară a ideilor freudiene în naturalism şi simbolism), I. I. Cantacuzino (Perspectiva integratoare a freudismului);s-a remarcat Mircea Eliade, care a interpretat doctrina lui Freud prin monismul veterotestamentar;cucerit, Emil Cioran a revenit să-l asculte la una din cele trei reluări.

Vorbind despre Chaplin, pentru Eliade memorabil a rămas Mihail Sebastian, care, în replică la apostrofele studenţilor antisemiţi din sală, a declarat că renunţă a vorbi despre artistul Charlot, pentru a se referi „ca evreu la un alt evreu” şi a raportat cu strălucire singurătatea personajelor lui Chaplin la complexul ghetoului, stârnind ropote de aplauze;atunci, grupul trăieşte pentru prima oară sentimentul de triumf al „spiritului criterionist” pentru care miza nu era vehicularea informaţiei, ci „trezirea auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume”.

La simpozionul „Gide”, prezidat de Mihai Ralea, ziarele îi anunţaseră ca vorbitori pe Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Emil Gulian, Alexandru Vianu, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, I.I. Cantacuzino. După o instigare din ziarul „Calendarul” al lui Nichifor Crainic, unde se asocia „Gide” cu „jidan” şi se denunţa recenta vizită a scriitorului în URSS, manifestanţi legionari conduşi de Mihail Stelescu forţează intrarea şi produc o busculadă;Comarnescu e pălmuit, sala e „încărcată de electricitate”, dezbaterea nu poate continua. De atunci, precizează diaristul Comarnescu, „la simpozioane nu mai veneau decât oameni curajoşi”.

Astfel, următoarele şedinţe, despre Mussolini, Bergson, Proust, Gandhi, Valery au fost mai liniştite, dar cu asistenţă rarefiată, încasările scăzând şi pierderile suportându-le asociaţii. Pe Mussolini l-au prezentat Mihail Polihroniade (De la om la idol), H. H. Stahl (De la idol la om), Al. Cristian Tell (Creatorul), Constantin Enescu (Distrugătorul), Richard Hillard (Antidemocratul), Mihail Manoilescu(Concluzii). La tema Bergson a prezidat C. Rădulescu-Motru, iar vorbitori au fost Comarnescu (Despre om şi filosof), N. Bagdasar (Despre intuiţie), Constantin Floru (Despre devenire), Emil Cioran (Despre Bergson şi filosofia vieţii), Dan Botta (Bergson şi arta), I. Brucăr (Metafizica, religia şi arta la Bergson). Subiectul Proust a fost prezidat de Mihai Ralea şi susţinut de Mihail Sebastian (Omul şi opera), Anton Holban (Suferinţele lui Swan), Eugen Ionescu (Humorul lui Proust), Petru Comarnescu (Snobismul lui Proust). Despre Valery au vorbit Comarnescu, Emil Gulian, Mihail Sebastian şi Andrei Tudor. La ultimul simpozion din seria „Idoli”, consacrat lui Gandhi, a vorbit cu mare efect Mircea Eliade.

Începând din 15 octombrie şi până în 18 decembrie, la Sala Dalles încep conferinţele-spectacol din ciclul dedicat culturii române contemporane;cea dintâi, susţinută de Paul Sterian, se ocupă de poezie;despre roman vorbesc Mihail Sebastian şi Mircea Vulcănescu;consecvent principiului de reaşezare a valorilor, primul (relatează Mircea Eliade) „a executat cu mult brio pe Cezar Petrescu şi a fost extrem de dur cu Ionel Teodoreanu, cei mai populari romancieri ai zilei, rezervându-şi toate laudele pentru Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu şi Mateiu I. Caragiale. Dar Mircea Vulcănescu a arătat în ce sens romanele lui Cezar Petrescu se integrează într-o tradiţie literară românească şi, ca atare, sunt semnificative, chiar dacă artisticeşte nu sunt valabile”;au mai conferenţiat Haig Acterian despre teatru, Alexandru Vianu despre critică şi eseu, Haig Acterian, Mircea Eliade şi Petru Comarnescu dând lectură ilustrărilor, Petru Comarnescu despre plastică, C. Brăiloiu despre muzică, I. Brucăr despre filosofie, I.I. Cantacuzino despre curente de idei, Mircea Grigorescu despre ziaristică. Au citit actriţele Marieta Sadova, Marieta Rareş, Lili Popivici, Sorana Ţopa.

Combătuţi deopotrivă în presa radicală de stânga şi de dreapta, dar şicanaţi şi de gazetele democratice (precum „Facla”, unde Oscar Lemnaru scrie despre „farsa” de la Criterion, tot el denunţând, în 1944, „obscurantismul” de acolo), criterioniştii devin indezirabili pentru autorităţi;e găsit un pretext pentru a-i marginaliza şi, în cele din urmă, pentru a-i interzice. În februarie 1933, din cauza grevei ceferiştilor de la Griviţa, crezută preludiul unei revoluţii bolşevice, în ţară a fost instituită starea de asediu. Întrunirile publice sunt interzise, inclusiv conferinţele de la Fundaţie (seria „Tendinţe”, anunţată în program). S-a îngăduit totuşi a se da curs cvasiconfidenţial unor reuniuni în sediul Academiei Comerciale, dar numai după ce delegaţii grupului [îl] asigură pe ministrul de Interne, Ion Mihalache (alarmat de rapoartele poliţiei), că nu participă „nici fascişti, nici comunişti, ci intelectuali”. Ciclul „Tendinţe” se va desfăşura, între 8 februarie şi 4 mai 1933, începând cu tema Orientări spirituale ale tinerei generaţii, prezidată de Simion Mehedinţi, la care, în formaţie de elită, vorbesc Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Emil Cioran, Paul Sterian şi Mircea Vulcănescu. Printre subiectele următoare:Orientări politice ale generaţiei tinere, Pace sau război, Între individualism şi economie dirijată.Şerban Cioculescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Petru Manoliu, Arşavir Acterian şi Eugen Ionescu susţin tema Literatură-confesie şi literatură subiectivă.

Din toamna lui 1933 prelegerile revin la Fundaţie (unde Petru Comarnescu este acum secretarul general al Secţiei de conferinţe) şi, în intervalul 30 septembrie — 17 decembrie, decurge ciclul „Marile momente ale muzicii”, cu participarea unor muzicieni şi muzicologi (Dimitrie Cuclin, George Breazul);la prima temă,  Olimpicii, se vorbeşte despre Bach, Mozart şi Beethoven;la subiectul Jazz expune Petru Comarnescu (Elly Roman exemplifică), despre Ctitorii muzicii vorbeşte I.D. Petrescu;pentru Magia şi originile muzicii Mircea Eliade apelează la tineri muzicieni, care, în premieră românească, transpun pe instrumente autohtone sau execută coral melos african, asiatic, oceanian, pus în relaţie cu mitologiile arhaice.

Concomitent, Comarnescu organizase, începând din 19 octombrie, încă un ciclu, de opt simpozioane, „Tendinţe 1933″, cu teme enunţate frecvent sub formă interogativă;s-a deschis cu Soluţiile crizei [economice], au mai urmat: Autarhie?, Sensul vieţii în literatura contemporană, Dictatură ?, Neoclasicism ? – aici a prezidat Tudor Vianu, iar despre diferitele manifestări neoclasice au vorbit Mircea Vulcănescu (Jean Codeau şi zădărniciile virtuozităţii), Dan Botta (Vasile Pârvan), Paul Sterian (Picasso), Horia Teodoru (Le Corbusier), Petru Manoliu (Valery). Dezbaterea Război? a prezidat-o Grigore Gafencu. S-a mai vorbit despre Germania şi echilibrul european, Franţa şi pacea Europei, Japonia, China şi Pacificul, Civilizaţie?, Neoimperialismul Europei (Victor Vojen, Petru Viforeanu, Mihail Polihroniade şi Constantin Enescu);la tema Rasa? Paul Costin Deleanu a „motivat” rasismul, combătut de Petru Comarnescu (7 decembrie).

A fost ultimul simpozion al grupării Criterion. Scena politică devenise tensionată. La 9 decembrie, guvernul I. G. Duca scosese Garda de Fier în afara legii. Toată lumea era conştientă că „nu va mai fi posibil să se confrunte, în acelaşi loc şi în acelaşi timp, [dreapta] cu stânga, dogmatismul cu spiritul critic, idealismul cu materialismul”. În 29 decembrie 1933, prim-ministrul liberal I. G. Duca e asasinat de un comando legionar, şi anul 1934 găseşte gruparea în plină degringoladă. E din nou stare de asediu. Mihail Polihroniade şi Al. Cristian Tell sunt arestaţi (mai târziu, după asasinarea, în 1937, a celuilalt prim-ministru, Armand Călinescu, vor fi arestaţi iar şi executaţi);ei aderaseră la Legiune, refuzând de principiu întâlnirea cu stângiştii sau democraţii. Practic, activitatea publică a grupării încetează. În februarie 1934, la Sala Dalles, s-a mai organizat totuşi, sub egida Criterion, „Salonul 1933″ de artă plastică;printre expozanţi, Michaela Eleutheriade, Margareta Sterian, Lucia Bălăcescu, H. Catargi, Mac Constantinescu, Marcel Iancu, M. H. Maxy, P. Iorgulescu-Yor;o altă expoziţie, cu relativ aceiaşi participanţi, organizată un an mai târziu, la Sala Dalles, nu va mai arbora numele Criterion, intitulându-se a „Grupului 1934″. Unii foşti criterionişti vor mai conferenţia sub alt patronaj:Institutul Social Român, Uniunea Intelectuală Română, revista „Convorbiri literare”;aici, Petru Comarnescu, I.I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Richard Hillard, Constantin Noica, H. H. Stahl sunt, din ianuarie, cooptaţi în colegiul de redacţie (de unde vor demisiona peste câteva luni);în februarie, ciclul de conferinţe „Confruntări”, patronat de revistă, e conceput ca o dispută publică între „bătrâni” (Al. Tzigara-Samurcaş, Paul Zarifopol, Artur Gorovei) şi „tineri” (H. H. Stahl, I.I. Cantacuzino, Mircea Vulcănescu). O încercare — cu suflu scurt — de a resuscita Criterion va duce la editarea revistei omonime în octombrie 1934. Publicaţia va fi însă anihilată după o campanie de presă orchestrată din umbră de autorităţi.

Dicţionarul general al literaturii române,  (C-D), Academia Română, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2004

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/18/criterion-o-istorie/