Creșterea populației, sarcină de partid

Populația României în perioada 1966-1989 a crescut și a scăzut în funcție de condițiile de trai ale populației, dar mai ales de hotărârile și directivele PCR. S-a întregistat atât o creștere a natalității cât și a mortalității. Cauze care au dus la fluctuațiile raportului natalitate-mortalitate au ținut de înrăutățirea nivelului de trai al populației, cauzată de numeroasele probleme economice.

Decizia considerată soluționarea unei crize

           După liberalizarea avorturilor din 1957 și, în general, după emanciparea societății românești, a modernizării familiale, s-a înregistrat o scădere accelerată a natalității, fenomen care s-a perpetuat până în 1966. În acel an a fost emis sub directivele lui Nicolae Ceaușescu, Decretul 770, de interzicere a întreruperii cursului sarcinii. La 15 martie 1966, populația României depășea 19 milioane de locuitori, dintre care 51% era procentajul femeilor.

           Populația țării crescuse cu peste 3 milioane de locuitori. Datele recensământului din 1956 confirmă faptul că jumătate din populația României avea sub 25 de ani, adică o populație„tânără” din punct de vedere demografic, astfel că structura demografică era una normală.[1]Însă în 1966, numărul mediu de copii născuți de o femeie scăzuse la 1, 9 (pentru o rată de înlocuire de aproximativ 2, 2-2, 3 în anii 1965-1966). Rata brută a natalității în cei cinci ani precedenți fusese de aproximativ 94% din media celorlalte țări est-europene.

           Raționamentul nu ține însă de diverși factori pe care cuplurile îl iau în considerație atunci când stabilesc numărul de copii pe care îl vor avea, între care se află costul procurării celor necesare traiului zilnic prin raportare la așteptările legate de„Cumpără acumo calificare superioară a vieții”, atât pentru viitorul lor, cât și pentru cel al copiilor. Asemenea calcule includeau nu numai cheltuieli mai mari, ci și o educație mai bună și ocazii de petrecere a timpului liber.[2]În perioada 1958-1966, natalitatea a început să scadă iar România a cunoscut fenomenul îmbătrânirii demografice.[3]

           Din această cauză, la 1 octombrie 1966, după un deceniu de la liberalizarea avortului – Consiliul de Stat a emis Decretul 770 care interzicea întreruperea cursului sarcinii. Preocuparea arătată pentru sănătatea femeii a servit pentru a impune statutul special pe care statul urma să-i-l atribuie tot mai insistent, și anume acela de “mijloc naționalizat de creștere a reproducerii”.         Contextul politic în care a fost emis decretul este relevant pentru înțelegerea lui:după venirea la putere în 1965, Ceaușescu a declanșat o campanie de legitimare a dominației sale, începând să se distanțeze abil de politica perioadei Dej.[4]

Nicolae Ceausescu

           „Femeile au o misiune nobilă”

           Impactul legislației antiavort a dus la paralizarea populației lipsite brusc de principalul ei mijloc de control al fertilității, iar în 1967, numărul de nașteri vii aproape s-a dublat față de anul precedent;rata fertilității totale a crescut de la 1, 9 în 1966 la 3, 7 în 1967.[5]      

           Însă în 1973, rata fertilității totale revenise la nivelul de 2, 4 copii născuți în medie de o femeie iar în anii ce-au urmat menționându-se aceste cote scăzute.[6]Pentru a stopa această tendință negativă, în 1974 au fost revizuite și detaliate instrucțiunile de aplicare ale Decretului 770/1966. Intenția era de a asigura corelarea rezultatelor reproducerii umane centralizate și planificate cu reprezentările oficiale ale acesteia.

           Următoarea etapă de intervenție a statului în practicile reproductive a început cu adevărat în același an, primăvara lui 1973 după semnalele date la Conferința Națională a Femeilor. Nicolae Ceaușescu a ținut un discurs, susținând egalitatea între sexe, subliniind specificul femeii:

           „O îndatorire de interes national este ocrotirea și consolidarea familiei, dezvoltarea conștiinței răspunderii acesteia pentru creșterea unui număr mai mare de copii, pentru formarea uneii generații sănătoase, robuste, profund devotate cauzei socialismului;femeile au în această privință un rol deosebit și o misiune nobilă.”[7]

           „Rolul deosebit și misiunea nobilă” a femeilorîn societate au devenit centrul efortului politic permanent și concentrat, menit să permită femeilor să-și realizeze capacitățile„multilateral dezvoltate”. În efortul permanent de extindere a controlului asupra sferei private, ideologii și specialiștii au acordat o atenție vigilentă factorilor demografici. Guvernul era hotărât să stopeze spirala coborâtoare a ratei natalității, subminând în acest scop strategiile folosite de populație pentru a-și“planifica” familiile.

           Măsuri noi și inutile

           Pentru a încuraja respectarea strategiilor politicii demografice, statul a oferit o serie de“stimulente” financiare, materiale și psihologice, urmărind să asigure un sprijin – oricât de mic – femeilor pentru nașterea copiilor și familiilor pentru îndeplinirea obligațiilor de a-i crește și a-i educa în folosul statului. Efectul acestor inițiative a fost mai mult simbolic decât material.[8]Nu s-au înregistrat progrese ci din contră, lucrurile s-au înrăutățit.

           Situația natalității devenise îngrijorătoare pentru autorități, care se hotărăsc să acționeze în modul deja consacrat, prin adoptarea de măsuri pentru înăsprirea controlului. În această privință. ședința Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din aprilie 1983, reprezintă debutul procesului de înăsprire a legislației antiavort, ce a culminat cu modificarea acesteia peste aproximativ un an și opt luni.

           În cadrul acestei ședințe este elaborat „Programul de măsuri pentru creșterea natalității și asigurarea sporului natural”, adresat direct lui Nicolae Ceaușescu. Programul propunea, în stilul planurilor cincinale, „reducerea cu 30% a numărului de avorturi, îmbunătățirea asistenței medicale a femeii gravide și a supravegherii evoluției sarcinii, asigurarea stării de sănătate a femeii, reducerea cu 8-10% a mortalității infantile” și “educarea populației pentru creșterea natalității”.

           Efectele acestor măsuri de înăsprire a condițiilor de aprobare a întreruperilor de sarcină și creșterea numărului persoanelor condamnate asupra natalității sunt nule, înregistrându-se în anul 1983, cea mai scăzută rată din 1966, de numai 14, 3%. Numărul de nașteri a fost de 321.500, iar cel al avorturilor de 421.400, raportul fiind de 1.311 întreruperi de sarcină la 1.000 de născuți vii.[9]

           În urma aflării acestor statistici, Nicolae Ceaușescu plasează întreaga responsabilitate a evoluției natalității în activitatea personalului medical și trasează un obiectiv clar:“Am avut 220.000 spor natural în 1975 și am ajuns la 87.000.[…] Noi trebuie să revenim la creșterea din anul 1975, la peste 200.000 anual.”[10]Obiectivul nu a putut fi realizat, înregistrându-se doar o ușoară creștere, până la 16, 0 în anul 1989.

           Nașterile duc la decese

           Politica pronatalistă dusă de Ceaușescu a contribuit însă și la creșterea numărului de decese infantile și materne. Totuși, față de ratele mortalității infantile din alte țări industrializate, rata României rămânea ridicată.. Această rată fusese de 46, 6 în 1966, crescuse în 1968 la 59, 9, fiind una dintre cele mai mari din Europa.

           Cu toate acestea, mortalitatea infantilă a scăzut, după 1968, până la următorul decret, după care s-a produs o nouă creștere ușoară, în 1974. A urmat o scădere aproape continuă, care a durat până la următoarea legislație de interzicere a avortului. În 1974, rata mortalității era de 35, 0, urmând să scadă în continuare până la 30, 3 în 1978 și 23, 09 în 1983. Faptul că mortalitatea infantilă a crescut în 1984 și 1985, atingând maximul în 1987 nu este surprinzător. Deși în 1989 scăzuse la 26, 9, rata mortalității infantile era în continuare una dintre cele mai mari din Europa.[11]

           Principalele cauze ale mortalității infantile în România au fost malnutriția, bolile respiratorii și anomaliile congenitale. Cele mai mari riscuri erau întâmpinate de copiii ale căror mame împliniseră sau depășiseră 40 de ani, copiii care cântăriseră mai puțin de 2, 5 kilograme la naștere și cei născuți în zonele rurale.  Copii de vârste cuprinse între unu și patru ani riscau de asemenea o moarte prematură.

           Concluzia lui Ceaușescu:„Avem o țară minunată”

           În 1988, România avea cea mai mare rată a mortalităților din Europa la copiii din această grupă de vârstă (2, 2%). Copiii care trăiau în zonele rurale, precum și adulții masculi erau mai expuși riscului decât cei din mediul urban sau femeile adulte.[12]

           Populația a atins în 1988 (an extrem de greu pentru majoritatea românilor) peste 23 milioane de locuitori, ceea ce a fost considerat atunci o mare realizare a partidului, dar mai ales a lui Nicolae Ceaușescu. După atingerea acestui număr, el a declarat:

           “Ne-am bucurat cu toții de venirea pe lume, spre sfârșitul anului trecut, a copilului care a trecut populația țării peste pragul celor 23 de milioane de locuitori.Suntem un popor liber și stăpân pe destinele sale. Avem o țară minunată, cu o economie puternic dezvoltată, în plin proces de modernizare.”[13]

Sursa;Fototeca online a comunismului românesc, cota 141/1978

           BIBLIOGRAFIE

1.     ACADEMIA ROMÂNĂ-Istoria românilor. Volumul X, Editura Enciclopedică, București, 2013

2.     Corina Doboș (coord.)-Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2010

3.     Gail Kligman-Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000

4.     Cristina Liana Olteanu, Elena Simona Gheonea, Valentin Gheonea-Femeile în România comunistă:studii de istorie social, Editura Politeia-SNSPA, București, 2003

[1]ACADEMIA ROMÂNĂ-Istoria românilor. Volumul X, Editura Enciclopedică, București, 2013, p. 838-839

[2]Gail Kligman-Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000, p. 64

[3]ACADEMIA ROMÂNĂ-op. cit., p. 839

[4]Gail Kligman-op.cit., ., p. 64-65

[5]Ibidem., p. 69

[6]Cristina Liana Olteanu, Elena Simona Gheonea, Valentin Gheonea-Femeile în România comunistă:studii de istorie social, Editura Politeia-SNSPA, București, 2003, p. 291

[7]Gail Kligman-op.cit., ., p. 70-71

[8]Ibidem.

[9]Corina Doboș (coord.)-Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 146-147

[10]Ibidem., p. 149

[11]Gail Kligman-op. cit., p. 236-237

[12]Ibidem., p. 238-239

[13]Nicolae Ceaușescu apudIbidem., p. 17