Corupţia şi jocurile politice în Imperiul Roman

Cetăţenii romani erau departe de a fi modele de virtute, de fapt, relaţiile civice din Imperiul Roman erau organizate în funcţie de împărţirile de bani, mai mult sau mai puţin legale. Cu alte cuvinte, corupţia se practica la scară largă.

Şi în Occident, şi în Orient, cadrul de gândire politică a oamenilor îl reprezintă cetatea, fie că ea este independentă ca în Grecia înaintea cuceririi romane, fie că se supune puterii imperiale. În cetate apare un fenomen interesant, numit evergetism, care înseamnă o susţinere legată nu de cultură, ca în cazul unui mecenat, ci de politică şi societate. De pildă, amfiteatrele din lumea romană nu sunt monumente publice, ci daruri ale cetăţenilor bogaţi.

Noţiunea de ban public nu avea sensul de astăzi. Bogaţii erau cei care repartizau impozitele, scutindu-se pe ei şi răscumpărându-şi astfel cheltuielile cu populaţia de rând. Cetăţenii bogaţi îşi asumau tot felul de cheltuieli. De pildă, pentru băile publice, care necesitau lemne şi uleiuri. Se întrunea consiliul municipal, alcătuit din 30 sau 100 de nobili, de unde se alegea prin rotaţie cel care va trebui să le plătească concetăţenilor baia. Dacă refuza, risca să fie linşat…Rentele pentru săraci erau însă foarte mici. Eforturile din parte bogaţilor se întrevăd în cazuri extreme, cum ar fi foametea gravă, când sunt nevoiţi să-şi deschidă hambarele, altminteri iarăşi…riscă să fie linşaţi.

Există şi o categorie care primeşte stipendii de la guvernul imperial de data aceasta:armata. Care însă nu trebuie privită ca o armată privată. Corpul de armată nu îl constituia ofiţerii, ci soldaţii, convocaţi de împărat când poartă război, care le explică strategia. Este o armată de cetăţeni, cu solde fixe şi care primesc daruri în bani, dat fiind raportul privilegiat între împărat şi armată. Împăratul care nu mai este pe placul armatei riscă să fie asasinat, mai ales în vremuri de criză când fiecare corp de armată socoteşte că favoritul ei ar fi mai potrivit.

Darurile, indiferent cui erau oferite, nu aveau însă semnificaţia de cumpărare a persoanei, aşa cum am tinde să credem. În societăţile antice, ele sunt o dovadă de apreciere, de simpatie, de iubire. În plus, există o diferenţă între evergetism si clientelism. Dacă un cetăţean bogat face daruri concetăţenilor, ei nu devin clienţii lor. Este un omagiu la adresa lor, nu o supunere, ca atunci când îţi alegi clienţi. Clientelele private reprezintă veritabile mafii, sunt ‘familia’ şefului. Prin recrutarea unor astfel de clienţi personali, nu se extinde corpul civic, ci se neagă, din moment ce îţi clădeşti spre folosul propriu o reţea. Cu cât are mai mulţi clienţi, cu atât personajul se simte mai mare.

Împăratul însă are mai degrabă favoriţi politici. Se poate întâmpla să ajungă la tron datorită unei reţele de susţinători, care intră în acţiune dacă de pildă el este contestat pentru că a pierdut o bătălie. Dar decizia finală îi aparţine armatei, mai importantă în cazul său decât orice clientelă privată.

Bogaţii cheltuiau aşadar din averi pentru a le oferi servicii publice cetătenilor. De ce? Pentru că, după spusele lui Paul Veyne, ne aflăm într-un sistem de superiorităţi cumulative. Adică, în anumite societăţi, printre care şi cea greco-romană, oamenii se disting pe mai multe planuri deodată. Bogatul este şi un om cult, el poate face studii, el este cel care guvernează, iar bogăţia este un criteriul de excelenţă. Şi pentru a-ţi arăta statutul, trebuie să arăţi că eşti generos. Cetatea este până la urmă proprietatea oamenilor importanţi. În afara exprimării ostentative a bogăţiei prin generozitate, nobilii trebuie să arate că au oameni care li se supun. Oferind sume de bani, câştigi autoritate. Acest aspect este în strânsă legătură şi cu prestigiul;oamenii îl vor onora pe cel mai avut şi cu cei mai mulţi clienţi nu pentru că ar depinde de el, ci pentru că astfel el a câştigat onoare, prestigiu. Evident că există un calcul politic, o corupţie generalizată prin care poporul se supunea dacă primea diverse subsidii, dar este la fel de importantă şi o atitudine mentală plină de arhaicitate:poporul admiră pur şi simplu bogăţia şi i se supune.

Imperiul roman, stat mafiot

S-ar putea afirma şi despre împarat că oferă jocuri poporului ca să evite contestarea politică, dar el se poartă ca un everget doar la Roma, oraşul lui. Supunerea provinciilor impune investiţii materiale. La Roma, împăratul e văzut ca o vedetă locală, care se vrea iubit de popor şi pe care poporul vrea să-l iubească. Organizând jocurile, el îşi întăreşte imaginea pozitivă. Am putea identifica dpuă tipuri de împăraţi:cei mai gravi, care nu ofereau adesea distracţii, şi cei cu atitudine contrară, pe scurt, regi ai nobililor şi regi ai plebei.

Evergetismul este deci fenomenul dominant pe această scenă politică deloc lipsită de sentimentalisme. Au existat şi critici, unii afirmând că este scandalos ca bogaţii să trebuiască a cheltui pentru a distra plebea. Problema este însă că poporul avea o armă importantă:scandalul, instigarea la răscoală, tulburarea ordinii publice, şi mai ales, ofensarea brutală a bogatului, care îşi pierde prestigiul şi îi este teamă să iasă şi din casă.

Practicile acestea corupte pot stârni însă şi critici cu finalităţi mai concrete. Au fost scandaluri de exemplu legate de funcţionarii care trăiau pe spezele celor administraţi. În Imperiul Roman, funcţionarii au statut de stăpâni, deci nu îi poţi aborda fară să le aduci nişte daruri. Instituţia bacşişului este comună şi generalizată în societăţile vechi, iar în cele contemporane a fost doar legalizată şi redenumită:taxele. Practicile corupte stârnesc scandal doar dacă sunt împinse la extrem, sau dacă erai prins, cum este cazul lui Verres, care în secolul I a.Hr. jefuieşte Sicilia, unde era guvernator. Procesul a rămas celebru prin prezenţa lui Cicero ca purtător de cuvânt al acuzării. Verres jefuise într-o proporţie de neimaginat, comisese şi crime, iar magistratul risca să dezonoreze clasa, de unde şi imensul scandal. Dacă însă furtul şi corupţia se realizau mai mascat şi mai limitat, nu exista nicio problemă. Chiar Cicero se laudă la un moment dat că a furat doar două milioane de sesterţi în anul când a fost guvernator în Ciclicia.

Totuşi, cetăţenii s-au mai revoltat în faţa unor practici electorale, a încercării de a obţine cu bani sufragiile. În timpul republicii, s-a încercat stabilirea unui tarif pentru a reglementa corupţia, pentru că sumele nu conteneau a creşte. Era deci o condamnare practică, nu morală. Cel care exprimat sincer o indignare este Cato cel Tânăr, în secolul I a.Hr., care se scandaliza şi dacă se fura şi o centimă din banii publici, dar el este o excepţie.

Modelul politic roman se baza pe două idei, în opinia lui Paul Veyne. În primul rând, cetatea antică poate fi considerată un soi de partid politic miliant, în care cetăţenii nu locuiesc aici pentru a primi avantaje în schimbul devotamentului civic. Toţi participă, fie că sunt cei care corup sau cei corupţi, la măreţia cetătii. Apoi, cetăţeanul are un statut foarte concret, spre deosebire de noi, care în schimbul foloaselor plătim impozite. În Imperiul Roman, cetăteanul nu este o persoană o persoană bine definită juridic, el contribuie la profitul cetăţii cu tot ce are. Împăraţii romani sunt la rândul lor cei mai bogaţi dintre bogaţi, averea asigurându-le statutul.

Statul nu este tocmai de drept, cetăţenii nu prea sunt egali, este un civism mai mult improvizat, se amestecă inegalităţile economice şi de solidaritate civică. Nici de viaţă politică în sensul de astăzi nu poate fi vorba, ci mai mult de gestionarea unei societăţi sărace care se extinde. Cei puternici dominau clar, care îşi exercitau dominaţia aproape fără limite. Se ocupau adesea de cămătărie, iar în privinţa datoriilor îşi făceau propria justiţie. Multe mărturii vorbesc despre mari latifundiari care s-au înstăpânit asupra pământurilor vecinilor săraci folosindu-se de sclavi înarmaţi. Cei mărunţi aveau o şansă de supravieţuire prin cleintelism. Iar protectorii lor erau la rândul lor protejaţi de alţii, notabilii, care trebuiau să se înţeleagă între ei şi cu guvernatorul. In tot acest mediu funcţioan un anume cod de onoare, nişte reguli ale elitei care îi menţinea echilibrul. Astfel că poate nu ar fi exagerat să ne imaginăm Imperiul Roman ca pe o imensă mafie.

Referinţe:

Andrew Lintott, Politics and Administration, Routledge, 1993;

Paul Veyne, Le pain et le cirque. Sociologie historique d’un pluralisme politique, Paris, 1976;

Paul Veyne, Sexe et pouvoir a Rome, Tallandier, 2005;

Arjan Zuiderhoek, The Politics of Munificence in the Roman Empire. Citizens, Elites and Benefactors in Asia Minor, Cambridge, 2009.