Corăbiile, cheia expansiunii vikinge
Poate că vikingii nu ar fi devenit nişte piraţi şi exploratori atât de faimoşi dacă nu ar fi avut la îndemână corăbiile speciale care i-au purtat peste mări şi ţări. Informaţiile despre corăbiile lor le deţinem mai ales din două descoperiri aparte, două vase îngropate în secolul al IX-lea la Gokstad şi Oseberg în Norvegia.
Cele două vase sunt însă cele mai reprezentative dintr-o lungă serie de descoperiri, cea mai recentă şi notabilă fiind cea din 1962, când se scot la iveală cinci corăbii din golful Roskilde, scufundate la începutul secolului al XI-lea. Majoritatea obiectelor maritime au context funerar. Corăbiile vikinge au o diversitate mare, după cum rezultă din studiile de specialitate care folosesc mulţi termeni tehnici pentru a le diferenţia, dar în mare, distincţia se face între vasele comerciale şi cele de război. Distincţia apare însă abia în secolul al X-lea, ca rezultat al intensificării negoţului scandinav şi al unei organizări militare mai perfecţionate (ledungen). Printre cei mai utilizaţi termeni se numără knőrrşi kaupskippentru nave comerciale şi snekkja(“subţire”), skeid(“care taie apa”) şi drekar(de la capul de dragon sculptat pe provă) pentru navele militare.
Multe corăbii însă serveau ambelor scopuri, cum este cea de la Gokstad, descrisă ca skuta sau karfi. Deosebirea principală este că cele comerciale erau mai scurte şi late, cu o punte înaltă şi depinzând mai ales de vântul din pânze, în vreme ce corăbiile de război erau mai lungi şi mai subţiri, rapide şi cu un număr mare de vâsle. Aceste trăsături au determinat adoptarea termenului generic de langskip(longship). Variau în mărime, în funcţie de sessa(locurile pentru vâslaşi) sau rum/spantrum (spaţiile dintre traversele de punte. Potrivit unei legi din secolul al 10-lea, un vas cu 13 bănci (threttansessa) şi 26 de vâsle era considerată cea mai mică.
În raidurile din Anglia, în secolul al IX-lea, vikingii s-au folosit în principiu de corăbii cu 16-18 bănci, mult mai mici decât cele construite de regele Alfred cel mare. Treptat se ridică şi standardele vikinge, ajungând ca vasul de luptă standard să numere 20-25 de bănci pentru vâslaşi. Aceeaşi lege (Gulathinglaw) inventariază un număr de 120 de corăbii de 20, 116 de 25, respectiv una de 30 în Norvegia. La finele secolului al X-lea apr şi corăbiile gigant, cu mai mult de 30 de bănci. Regele Olaf Tryggvasson avea o corabie botezată Sarpele cel Lung, de nu mai puţin de 34 de bănci, pe care o construieşte în iarna anului 998. Nu era însă cea mai mare. Corabia regelui Harald Hardrada, construită între 1061-1062 la Nidaros, o întrece cu…o bancă.
Saga regelui Haraldne povesteşte că aceasta era mult mai lată decât o langskip normală. La proră veghea un cap de dragon fioros, iar carena avea forma unei cozi. Prora era chiar aurită. Cu 35 de bănci, domina peisajul maritim. Cea mai mare corabie atestată arheologic este una din cele cinci corăbii de la Skundelev:estimativ, aceasta avea o lungime de 25 de metri şi o lăţime de numai 4, 5, cu probabil 20 sau 25 de bănci. Comparativ, corabia de la Ladby, una dintre puţinele excavate în Danemarca, avea numai 21 de matri lungime. Era cu certitudine un vas militar, deşi nu număra mai mult de 12 rânduri de vâsle. La Tune, în Norvegia, s-a găsit una cu 15 rânduri, tot atâtea număra şi cea de la Oseberg. O knőrr recuperată la Skundelev nu măsura mai mult de 16 metri lungime.
Corăbiile cuprindeau două punţi ridicate la proră şi la pupă, între care se afla o alta din scânduri nu foarte bine fixate, pentru a putea fi ridicate spre a facilita ambalarea în caz de vreme rea. Când corabia se afla în port sau era ancorată, puntea principală se putea acoperi cu un cortsusţinut de un schelet uşor de lemn, pentru a-I apăra pe marinari în caz de fenomene extreme. Svarfdaela Sagapomeneşte 12 corăbii ancorate peste care s-au ridicat 12 corturi negre, de unde se zărea o lumină uşoară la care vikingii se înviorau cu hidromel. Vikingii îşi agăţau poate scuturile de parapeţi, dar versiunea este contestată pentru că ar fi împiedicat folosirea corectă a vâslelor. Doar corabia de la Gokstad prezintă o astfel de practică, unde scuturile erau legate cu curele de scânduri şi chiar acopereau deschizăturile pentru vâsle. La corabia de la Oseberg scuturile erau poziţionate în schimb în deschizături pe un grilaj de lemn ataşat la distanţă de parapeţi, aşa încât încă se mai putea vâsli. Imaginea corespunde cu cea din saga, care menţionează de multe ori aranjarea scuturilor pe corăbiile care mergeau la luptă.
La bătălia de la Fiordul Hafr de pildă, copastiile corăbiilor strălucesc fermecător din pricina scuturilor frumos lustruite, iar la bătălia de pe râul Nissa din 1062, razboincii au aranjat un veritabil zid de scuturi de-a lungul parapeţilor. Reprezentările de pe pietrele din Gotland înfăţişează şi ele imagini similare cu cele sugerate în saga.
În mod curios, nu s-au descoperit până acum bănci pentru vâslaşi, în sensul literal. De aceea se presupune că de fapt cuferele marinarilor vikingi serveau şi ca scăunele, de exemplu cele de la Oseberg au înălţimea potrivită pentru a servi unui astfel de scop. Totuşi, în surse se face referire mai mult la faptul că vikingii îşi ţineau bunurile în saci din piele, hudfat, nu cufere de lemn, pe care i-ar fi folosit şi ca saci de dormit. Problema cu aşezatul rămâne deschisă. La una din corăbiile de la Skundelev se pare că traversele de punte ar fi fost întrebuinţate ca locuri de vâslit, în vreme ce unii sugerează chiar că vikingii ar fi vâslit stând în picioare. Vâslele măsurau cam 5-7 metri şi erau manevrate de obicei de un singur om, dar în toiul luptelor se puteau alătura încă unul sau doi pentru a spori protecţia corabiei. În bătălia de la Svőldr din anul 1000, se spune că opt oameni ar fi fost pe o vâslă, ceea ce ar rezulta într-un număr formidabil de marinari, 574.
Citeste si:
Tactici militare, arme şi frăţii vikinge
Drumul nordului:vikingii în Islanda şi Groenlanda
Aventura vikingilor în Lumea Nouă
Faimoasa gardă de vikingi din Constantinopol
Corăbiile, cheia expansiunii vikinge
În călătoriile în ape deschise puterea pânzelor în formă părată oferea o capacitate de navigare mai mare. Pânzele au început să fie utilizate înainte de secolul al VIII-lea, fiind fără îndoială unul dintre detaliile tehnologice care au permis instaurarea unei adevărate “ere” a vikingilor. “Viking”, o reconstrucţie a corabiei Gokstad care a navigat în oceanul Atlantic în 1893, a ajuns la o viteză de până la 11 noduri, parcurgând drumul dintre Bergen şi Newfoundland în doar 28 de zile. Probabil că pânzele se fabricau din lână, deşi câţiva experţi propun inul. Modelele cu romburi şi linii de pe pietrele din Gotland ar sugera existenţa unor întărituri cu sfoară sau piele pentru a menţine forma lânii. Pietrele mai arată şi nişte linii de terţarolare la marginea de jos a pânzelor, pentru a le strânge şi a capta mai mult aer, accelerând vasul. Saga descriu corăbii cu pânze colorate în albastru, roşu, verde, alb, cu modele diverse. Cele ale corabiei de la Gokstad erau albe cu dungi roşii.
La pupă, pe partea tribordului, se afla o vâslă mare care servea drept cârmă. Pupa şi etrava se sculptau de obicei în aşa fel încât şa semene cu capetel şi cozi de animale, îndeosebi de dragon, o bestie fantastică mult îndrăgită de vikingi, care apare pe gravuri în nordul Europei încă din secolele I-II. Astfel de figuri înfricoşătoare, adeseori aurite, botezau corabia:Sarpele, Zmeul, Bizonul, Cocorul, Renul, etc. Legile islandeze cereau ca la apropierea de ţărm creaturile de lemn să fie înlăturate, pentru a nu speria spiritele protectoare ale insulei. Obiceiul se pare că avea caracter universal, de vreme ce şi Tapiseria de la Bayeux arată că flota normandă nu acostează în Anglia în compania creaturilor, care în schimb sunt nelipsite în bătăliile pe mare.
Referinte:
F. Logan, The Vikings in History, New York, 2003;
J. Richards, The Vikings, Oxford, 2005.