Copilul în cadrul familiei din Europa secolelor VII-XVII

Poate mai mult ca astăzi, în Antichitate și în Evul Mediu și mai ales în secolele XII-XVII, în cadrul familiei fiecare membru era dependent de ceilalți. Soții fără copii erau drastic judecați, desconsiderați și marginalizați, nașterea de prunci fiind considerată a fi principalul scop al vieții adulților. În ceea ce îi privește pe copii, aceștia depindeau în mod logic de părinți, care le dădeau naștere și le ofereau educație, datoria lor, a copiilor, fiind cea de a asigura longevitatea familiei, perpetuarea neamului și menținerea vie a memoriei înaintașilor lor – părinți, unchi, bunici. Această menținere vie și cinstire a înaintașilor se îndeplinea cel mai des prin purtarea de către fii, nepoți sau strănepoți a numelui tatălui, bunicilor, străbunicilor. Imaginată asemeni unui arbore, viața comunității îl include și pe copi, acesta fiind o mlădiță a trunchiului comunității.

Nașterea 

Rod al iubirii dintre un bărbat și o femeie, copilul a fost considerat, ca și astăzi, o adevărată binecuvântare. Chiar în momentul nașterii sale și în cadrul evenimentelor imediat următoare acesteia,  pentru noul născut domeniul public se intersectează cu cel privat:nașterea avea loc într-un spațiu intim, restrâns, în camera părinților, însă în prezența rudelor și apropiaților (fapt care reprezintă întrepătrunderea cu domeniul „public”);un alt exemplu de realizare a întrepătrunderii dintre domeniul privat și cel public îl constituie educația – aceasta, primită de la părinți, se confundă sau este completată de educația din cadrul comunității. 

Botezul

În ceea ce privește botezul, acesta avea binecunoscutul rol de a șterge păcatul strămoșesc (conform principiilor ortodoxiei) și de a încredința pe părinți și apropiati de buna stare a simțurilor noului-născut. Dar s-a dovedit a fi și solutia ideală de integrare în societate. În ceea ce privește „verificarea” stării de sănătate și „întregime” trupească, aceste ritualuri aveau un caracter puternic mistificat și mai mult magic decât religios. Ulterior slujbei Botezului, în lipsa preotului, corpul copilului era rosogolit pe Sfânta Masă din Altar, acțiune simbolizând fortificarea corpului și păzirea acestuia de boli precum rahitismul. Pentru a feri copilul de eventuale afecțiuni precum bâlbâiala sau muțenia, nașii trebuiau să se îmbrățișeze sub clopot, după ieșirea din biserică. 

Creșterea copilului. Prima parte a copilăriei

Hrănit în primele 20-24 de luni de viață cu lapte (considerat sânge alb), copilul era deseori încredințat doicilor. Astfel laptele matern, considerat sfânt, este înlocuit de laptele doicilor, numit de către doctorii vremii „mercenar”. Aceasta era o problemă de ordin în primul rând moral. Dar existau și alte obiceiuri care afectau în special fizicul copiilor, cum ar fi acoperirea, învelirea capului cu diferite bentițe, bonete, care deformau craniul moale al celor mici. Aceasta se făcea din dorința părinților ca pruncii lor să atingă la maturitate un anumit ideal de frumusețe.

Primii ani ai copilariei erau destinați acumulării de cunoștințe, deprinderi, chiar abilități. Principalele cunoștințe vizau spațiul locuinței, al curții, al satului dar și reguli privind jocurile. Deprinderile și abilitățile variau în funcție de capacitatea fiecăruia, de familie și chiar de mediul din care provenea copilul. Pe lânga acumularea celor amintite anterior, de la vârsta de 7-8 ani, copiii începeau să își ajute părinții la ocupațiile de zi cu zi ale acestora. Astfel, în timp ce băieții își însoțeau tatăl la câmp, fetele deprindeau-ajutându-și mama – abilități și cunoștințe cu privire la viitorul lor rol de mamă. 

Unii copii însă, datorită numeroaselor griji și îndatoriri ale părinților, au fost crescuți de către slujitori, care le-au devenit ca o familie. Între secolele XVI-XVII apar păreri contradictorii cu privire la caracterul copiilor în funcție de familia în care au crescut (cea naturală, de sânge sau cea „adoptivă”). Unii condamnau iubirea prea mare a părinților punând pe seama acestui sentiment prea puternic și irațional anumite greșeli și capricii ale copiilor. Aceștia erau de părere că dragostea mai cumpătată purtată de slujnici (deveniți noua familie) avea un efect favorabil asupra copiilor, privându-i de „alintături și mofturi” și determinându-i să fie mai serioși și mai responsabili. Alții însă militau pentru creșterea copilului în sânul familiei care i-a dat viață, argumentând prin faptul că dezlipirea de cei de același sânge va avea repercusiuni ulterioare.

Însă indiferent de familia în care avea să crească, dacă în timpul celor nouă luni petrecute în pântecele mamei până la naștere viața pruncului a depins de aceasta, după venirea pe lume și concomitent cu înaintarea în vârstă, individul devine capabil să își poarte singur de grijă. Este capabil să gândească și să acționeze în sensul propriului interes, astfel că apar discrepanțe între acest interes și interesul, nevoia comunității de a se perpetua. Acesta este momentul considerat în viziunea medievală ca reprezentând sfârșitul copilăriei și începutul vieții de adult.