Copiii ‘arieni’: operaţiunea Lebensborn în Norvegia

În slujba naţional-socialismului s-a aflat şi organizaţia numită Lebensborn, fondată cu scopul de a asigura naşterea copiilor cu gene ‘ariene’ corespunzătoare. Pentru nazişti Norvegia reprezenta un adevărat El Dorado în ceea ce priveşte materialul genetic, ceea ce a dus la implementarea celui mai mare proiect pentru susţinerea mamelor care contribuiau la puritatea rasei în această ţară. Numărul naşterilor s-a ridicat la 12000.

În septembrie 1944, nava Monterosa aproape că a fost lovită de o bombă pe traseul dintre Norvegia şi Germania. Cele 700 de femei împreună cu copiii lor care se aflau la bord s-au trezit din cauza exploziei şi s-a produs o mare panică. Au năvălit pe coridoare, într-un întuneric şi haos total. Alarma de pe vas şi strigătele pasagerilor s-au întâlnit într-un iureş îngrozitor de sunete. Echipajul a reuşit să calmeze lucrurile abia după câteva ore. Vasul nu era lovit, iar călătoria a continuat fără alte drame.

Femeile şi copiii erau aproape toţi aduşi din Norvegia. Acum se îndreptau către o ţară străină deoarece autorităţile de ocupaţie au decis că trebuie priviţi drept cetăţeni germani. Au fost  trimişi în Germania cu acelaşi vapor care îi transportase pe ultmii evrei norvegieni la moartea sigură care îi aştepta în Polonia aflată tot sub ocupaţie.

Toată povestea începuse cu patru ani mai devreme, atunci când au ajuns la autorităţile germane primele rapoarte în legătură cu “fetele nemţilor”. Acestea erau tinerele care şi-au găsit iubiţi printre soldaţii staţionaţi în Norvegia, iar multe dintre legăturile amoroase, după cum era de aşteptat, au culminat cu sarcini.

Naziştii erau încântaţi. Era vorba despre femei norvegiene de cel mai pur sânge nordic, care în mod voluntar au întreţinut relaţii intime cu soldaţii germani, la rândul lor nealteraţi din punct de vedere rasial. Rezultatul era în mod evident ceva de care avea nevoie Germania:o continuitate ariană într-o societate care se degenerase din cauza ‘sângelui rău’ şi a ‘tipologiilor umane inferioare’.

Pe 17 mai 1940 deja avusese loc o întâlnire la München în vederea discuţiei despre potenţialul norvegian. Unul dintre participanţi, Leonardo Conti, era ministru al sănătăţii în cel de-al Treilea Reich, responsabil pentru ‘vigoarea’ poporului german. Celălalt era Max Sollmann – liderul unei organizaţii care îşi întinsese tentaculele în toate ţările ocupate:Lebensborn.

Structura Lebensborn a fost pusă pe picioare în 1935 pentru a oferi sprijin tinerelor gravide dar nemăritate. În fapt era vorba despre un proiect de purificare rasială a Germaniei. Organizaţia se afla în subordinea lui Heinrich Himmler, iar scopul era promovarea unei creşteri de populaţie în rândul rezidenţilor consideraţi de rasă pură. Nu avea nicio importanţă dacă femeile erau sau nu căsătorite, important era ca pruncii să beneficieze de genele potrivite. Avortul în astfel de cazuri trebuia prevenit, iar din 1943 intervenţiile respective erau foarte riscante, putând aduce pedeapsa cu moartea.

În acel moment Germania îşi cam pierdea sânge ‘arian’ la propriu, dat fiind numărul mare de soldaţi căzuţi pe front, număr care creştea constant. Cei care îşi pierduseră copiii în război erau încurajaţi să adopte copiii nordici, de calitate superioară. Din aprilie 1940 nemţilor li s-a părut normal să extindă proiectul Lebensborn şi în Norvegia, unde se găseau oameni bine-făcuţi şi încântători. Soldaţii germani erau încurajaţi să aibă copii cu femeile norvegiene, chiar primeau permisie pentru a se întâlni cu ele, iar cunoaşterea ciclului menstrual al acestora maximiza şanşele de fertilizare.

Primul caz de acest gen se întâmpla în iuli 1940. O tânără norvegiană rămăsese însărcinată cu un soldat german şi departamenul militar din care făcea parte nu ştia foarte bine ce are de făcut. În martie 1941 însă a sosit la Oslo unul dintre liderii SS, mai precis liderul batalionului Sturmbann, Wilhelm Tietgen pentru a pune bazele primei instituţii de tip Lebensborn din afara Germaniei. În următorii patru ani s-au înfiinţat mai multe centre în Norvegia decât în oricare altă tară ocupată. Copiii războiului primeau mai multă atenţie doar în Germania.

Căminele pentru mamele norvegiene erau construite la foc automat, sub atenta supraveghere a lui însuşi Himmler. Au fost trimişi doctori şi asistente în nord, care completau numărul celor din Norvegia. Numărul instituţiilor ajunsese la 12, majoritatea în sud, iar mai multe sute de femei aveau să fie internate aici. În astfel de locaţii ele trăiau izolate de societatea care le condamna, în spatele zidurilor groase, de multe ori mai mult de un an. Numărul femeilor care au rămas însărcinate cu soldaţii germani a crescut simţitor în toamna lui 1940 şi primăvara lui 1941 şi a continuat să crească şi din primăvara lui 1942, ajungând spre finele anului următor la 2514 de înregistrări în centre. Spre sfârşitul războiului, SS avea control asupra a mai bine de 7600 de mame şi copii şi copii s-au mai născut chiar şi după război, totalizând în jur de 12000 de suflete.

Multe dintre tinere nu aveau nicio posibilitate de a-şi întreţine copiii. Unele dintre ele erau alungate de acasă pentru că au fraternizat cu inamicul, dar nici celelalte nu au scăpat de condamnarea din parte societăţii. Câteva sute de copii au fost dati spre adopţie şi cel puţin 250 au ajuns în Germania.

Numai cei consideraţi sănătoşi din punct de vedere gentic erau trimişi spre sud. Copiii de ‘calitatea a doua’ erau adoptaţi în Norvegia, iar cei născuţi de mame cu trăsături lapone erau respinşi. Chiar şi nu foarte în nord, în Trondheim, existau copii cu taţi germani care totuşi nu se bucurau de prea multă consideraţie, dimpotrivă, nu erau prea valoroşi, după cum se speficia într-o scrisoare de la centrul Lebensborn de aici. Elementul lapon caracteristic populaţiei norvegiene din nord a contribuit la devalorizarea copiilor care nu aveau calităţile necesare pentru a putea contribui la purificarea rasei ariene germane. Pentru a asigura aceste calităţi, femeile norvegiene trebuiau să îndeplinească cerinţele rasiale.

Metodele folosite în acest scop fuseseră puse la punct de către eugenistul german Hans Günther, care îşi întemeiase pseudo-teoria pe cercetările rasiale ale teoreticianului francez Arthur Gobineau. Femeile din cadrul programului trebuiau să se potrivească unor imagini şi stereotipii. Era necesar de pildă să fie înalte, să aibă o frunte înaltă şi o faţă alungită, obraji proeminenţi, nas mic, păr deschis la culoare, ochi strălucitori sau pielea albă. Nu trebuiau să aibă cazuri de boli ereditare în familie.

Încă din prima clipă, autorităţile de ocupaţie se aşteptau la eventuale legături amoroase dintre soldaţii germani şi tinerele norvegiene şi la sarcinile rezultate din acestea. Mai experimentaseră fenomenul şi în alte ţări ocupate. Pentru că staţionau mii de soldaţi în Norvegia, dintre care mulţi locuiau singuri, contactul dintre populaţia militară şi cea civilă era unul destul de facil. Mulţi norvegieni s-au si împrietenit cu soldaţii germani pe care nu îi percepeau întotdeauna drept reprezentanţii forţelor opresoare. Între 30000 şi 40000 de localnice s-au implicat în relaţii cu inamicii în timpul războiului. Multe dintre relaţii nu au presupus şi o sarcină, cu toate acestea, societatea a condamnat gestul la fel de mult. În mai 1945 s-a dezlănţuit furia. Multe fete au fost prinse şi încarcerate, altele au fost rase în cap de către norvegienii violenţi.

Autorităţile de ocupaţie s-au decis să trimită mamele şi copii în Germania nu de dragul salvării femeilor, ci pentru ca pruncii să poată creşte acolo. În toamna lui 1944 Monterosa era gata de plecare. Femeile de la bord erau fie măritate, fie aveau copii cu soldaţii nemţi. Ambele categorii erau de ceva vreme privite drept cetăţeni germani şi li s-a comunicat că aveau să părăsească Norvegia. Ordinul însă a provocat un şoc.

La numai 5 zile după înştiinţarea cu privire la călătorie au primit şi vestea că trebuiau să plece îndată cu Monterosa. Cele mai multe norvegiene aveau să se întoarcă în cele din urmă acasă pe fundalul unei Europe sfâşiate de război. Acolo însă soarta nu avea să fie prea prietenoasă cu copiii nemţilor. Abia după 40 de ani au început aceştia să fie scoşi din conul uitării şi ruşinii…

sursa:All VERDENS HISTORIE(Grete Gaulin)