Controverse militare din perioada Mareșalului Antonescu

Epoca guvernării generalului Ion Antonescu a fost disecată cu multă migală de istorici aparţinând diferitelor orientări politice şi, implicit, scrierea după principiul fără ură şi părtinire nu s-a aplicat. A fost considerat criminal de război, apoi, după 1989, au început să se nuanţeze opiniile. Acuzaţiile în domeniile politice, militare sau ale drepturilor omului s-au menţinut în multe analize ştiinţifice sau de popularizare a istoriei.

Prezentul studiu va încerca să supună unei critici dure doar deciziile de natură militară şi astfel să dispară miturile lansate în scopuri comerciale.

Alianța cu Germania

Generalul Antonescu a fost considerat duşman al poporului şi fascist deoarece s-a aliat cu Germania, stat condus de dictatorul Adolf Hitler. Să plecăm de la premiza că a fost o mare eroare de orientare, chiar o crimă împotriva României. Să vedem care era situaţia internaţională în septembrie 1940 când a venit la putere Ion Antonescu. Aliatul tradiţional al României era Franţa, stat democratic, dar care fusese zdrobită militar în şase săptămâni în mai – iunie 1940.

Un alt prieten din prima conflagraţie mondială a fost Anglia, dar care din punct de vedere terestru nu prea mai conta după fuga ruşinoasă de la Dunkirk şi doar armele americane au asigurat refacerea unităţilor britanice pentru a rezista pe uscat în nordul Africii. Nu prea aveau potenţial în faţa blindatelor germane. Ar mai fi fost posibilă o alianţă cu URSS împotriva odiosului Hitler. Statul de la răsărit avea un mare potenţial ofensiv în domeniul blindatelor şi ar fi putut să acorde protecţie împotriva Germaniei.

Şi totuşi, nu s-ar fi putut realiza nicio colaborare chiar dacă generalul Ion Antonescu s-ar fi rugat de Stalin şi-n genunchi. Trebuie să gândim puţin logic şi să facem câteva comparaţii. Armata poloneză a înfruntat cu eroism diviziile Wehrmachtului în septembrie 1939, dar ofiţerii prinşi de Armata Roşie şi de către temuta poliţie politică NKVD au fost executaţi fiecare cu câte un glonţ în ceafă. Erau doar nişte duşmani ai poporului după standarde comuniste. Descoperirea gropilor comune de la Katyn confirmă justeţea deciziei militare. Nu se respectau legile internaţionale ale războiului modern. Finlanda a fost atacată fără să fi provocat incidente la frontiera cu marele vecin roşu.

Experienţa statelor baltice era cunoscută în detaliu. Au acceptat baze sovietice şi apoi au fost ocupate militar. Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa au fost cucerite şi apoi au început epurările prin execuţii în masă. Ocupaţia sovietică însemna execuţii, arestări, deportări, distrugerea proprietăţii private şi a credinţei de orice fel.Eracu adevărat o antilume. 

Generalul Ion Antonescu n-a avut decât o singură soluţie: să fie aliat cu Germania în orice condiţii pentru a reduce agresivitatea Ungariei, Bulgariei şi, mai ales, a Uniunii Sovietice. Nici Adolf Hitler nu avea altă soluţie. Prezenţa petrolului la Ploieşti îl obliga să fie aliatul României cu orice preţ. Războiul dintre cele două puteri terestre era inevitabil în 1940 şi România ar fi fost oricum atacată din cauza existenţei petrolului. Geografia înseamnă uneori o condamnare sigură pentru popoare întregi.

Decizia de a ataca URSS

Generalul Ion Antonescu şi România au fost acuzaţi că au declanşat războiul de agresiune la 22 iunie 1941 împotriva popoarelor paşnice locuitoare în Uniunea Sovietică. Formularea cu atacarea la 22 iunie se mai păstrează prin manualele contemporane de istorie sau prin articolele unor istorici ruşi. Conservatorismul în gândire este o caracteristică a majorităţii oamenilor. Poate că popoarele sovietice erau paşnice, dar conducerea de la Kremlin, armata şi poliţia politică nu creşteau porumbei ai păcii.

Din punct de vedere militar, Armata Roşie adoptase un dispozitiv pur ofensiv în iunie 1941 şi atacul peste Prut era inevitabil. De unde se ştie? Şapte divizii de tancuri erau masate la graniţele României şi se cunoaşte că forţele blindate reprezintă mecanisme pure de agresiune. Folosirea tancurilor pe post de cazemate înseamnă a adevărată idioţenie militară. Apariţia maselor de tancuri la frontieră înseamnă numai agresiune. Singura soluţie era războiul în 1941.

Dispunerea diviziilor de tancuri arată tot existenţa unor planuri ofensive. Diviziile 39, 24 şi 15 de tancuri se aflau în Bucovina pentru o lovitură în forţă spre sud. Diviziile 16 şi 11 se aflau la Orhei pentru o lovitură în centrul frontului, iar partea dinspre sud era lăsată în seama diviziilor 47 şi 44 de tancuri. O pătrundere peste Prutul inferior ar fi însemnat încercuirea armatelor româno-germane în Moldova centrală. Şansele de scăpare spre vest sau de rezistenţă ar fi fost minime în condiţiile insuficienţei tunurilor antitanc şi a camioanelor.

Grupările mobile de izbire dispuneau şi de două divizii de infanterie motorizată. Se adăugau două divizii de cavalerie (5 şi 9), dotate din belşug cu mijloace blindate (Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei 22 iunie – 26 iulie 1941), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 150).

Se ştie că astfel de mari unităţi au un ridicat potenţial ofensiv, mai ales dacă se realizează surprinderea apărării. Iosif Stalin nu făcuse nimic pentru a menţine pacea cu România. Dimpotrivă. Incidentele la frontieră erau din ce în ce mai grave şi, practic, războiul a început înainte de guvernarea Antonescu prin uciderea grănicerilor români după ocuparea Basarabiei (Florica Dobre, Vasilica Manea, Lenuţa Nicolescu, Armata Română de la ultimatum la dictat. Anul 1940, vol. 1, Editat de Fundaţia General Ştefan Guşă, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 279/281).

Să nu uităm că trupele sovietice au făcut tot ce au putut pentru a dezorganiza armata română aflată în retragere din Basarabia prin capturarea ofiţerilor, scoaterea din front a soldaţilor din regiunile anexate şi capturarea armamentului de orice fel (Ibidem, p. 307). URSS declarase război, dar mai avea nevoie de ceva timp pentru a permite acumularea de trupe şi armament pentru o confruntare decisivă cu Germania.

Chiar şi ofiţeri superiori ai armatei ruse recunosc faptul că dictatorul de la Kremlin s-a folosit de resursele uriaşului stat comunist pentru a declanşa revoluţia mondială în perioada 1939 – 1941. Agresiunile s-au ţinut lanţ şi România, chiar dacă ar fi vrut să se menţină neutră, n-ar fi putut în iunie 1941 (Oleg Sarin, Lev Dvoretsky, Război contra speciei umane agresiunile Uniunii sovietice împotriva lumii 1919 – 1989, Antet, 1997, p. 75/76). Stalin avea un plan măreţ de atac în 1941 (Ibidem, p. 76). România a fost doar o victimă ce a încercat să se apere.

Trecerea Nistrului

A fost o decizie foarte comentată de către politicieni şi istorici. România n-a avut pretenţii teritoriale dincolo de cursul de apă, dar să nu uităm că era angrenată într-un conflict mondial. Ce înseamnă Nistrul în această situaţie? Valoarea ca obstacol militar militar era neglijabilă din cauza lungimii. Ieşirea din conflict ar fi lăsat aripa dreaptă germană descoperită, ceea ce ar fi permis trupelor sovietice executarea unor lovituri din flanc.

În plus, comandamentul sovietic ar fi continuat ordonarea de atacuri împotriva României care era furnizoare de petrol pentru aviaţia germană. O lovitură reuşită pe Nistru ar fi obligat armata germană să-şi schimbe dispozitivul de luptă. Dacă vom face o altă comparaţie, vom vedea că nici trupele americane, britanice sau sovietice nu s-au oprit la un râu oarecare, ci au invadat teritoriul inamic până la victoria finală, până la Berlin.

Ajutorul militar german

Germania a fost acuzată de istoricii români că n-a făcut mai nimic să ajute aliatul din Europa de Est. Livrările de armament au fost mici şi cu ţârâita, nesatisfăcând necesităţile Armatei române pentru un război mondial. Repetându-se de multe ori ideea, a ajuns un adevărat clişeu sau mit. Analizând datele oferite de lucrările publicate de istoricii militari pe baza documentelor de arhivă, rămâi stupefiat de superficialitatea interpretărilor. Nu au nici o logică ştiinţifică. Doar până-n iunie 1941 s-au primit 669 de tunuri antitanc de calibrul 37 mm din capturile făcute în Polonia (Eliberarea Basarabiei, p. 75).

Mulţi vor zâmbi pe sub mustaţă la citirea datelor despre calibru şi forţa de distrugere a proiectilelor, dar aici trebuie să facem o comparaţie mică de tot. Diviziile germane de infanterie erau echipate cu arme similare. Se poate spune fără a face o afirmaţie eronată că înzestrarea armatei române a fost radical îmbunătăţită. Luptele din Basarabia şi Bucovina au fost victorioase şi datorită primirii a 40 de exemplare de Me-109 E, temutul avion de vânătoare asigurând alături de IAR-80 superioritatea aeriană fundamentală în conflictele moderne.

Cele mai moderne bombardiere grele (de fapt mijlocii) erau cele de tipul He-111 din care au fost primite 34 de exemplare pentru Gruparea aeriană de luptă (Eliberarea Basarabiei, p. 94). Doar artileria antiaeriană sovietică a reuşit să deranjeze semnificativ zborurile de luptă şi de recunoaştere.

Cantităţile livrate de aliatul german par mici pentru un conflict mondial, dar nici industria Reichului n-a avut suficiente resurse pentru acoperirea mai multor fronturi cu consumuri uriaşe de tehnică şi muniţie. Înainte de declanşarea ofensivei sovietice de la Stalingrad, 19 noiembrie 1942, au fost livrate 12 tancuri din modelul Panzer IV, cel mai modern blindat german din categoria mijlocie. Cifra pare ridicolă, dar situaţia diviziilor germane  de tancuri era dezastruoasă în ceea ce priveşte înzestrarea cu armament.

Apărarea antiaeriană a fost asigurată prin livrarea de tunuri automate de calibre mici (de exemplu 124 de tunuri Rheinmetall de calibrul 37 mm până la 1 iunie 1941(Eliberarea Basarabiei, p. 75) şi de tunuri grele de calibrul 88 mm, celebrele piese minune acht-acht, în 1944 pentru întărirea apărării de la Ploieşti. Muniţia specială de mare viteză şi forţă de distrugere venea tot din Germania.

Partea germană a asigurat şi formarea de cadre instruite pentru echipamentul modern.

Spaţiul tipografic nu ne permite să enumerăm toate categoriile de arme livrate României de partea germană.

Ieşirea din războiul mondial

Mareşalul a fost acuzat că n-a dorit să iasă din conflict pentru a evita transformarea României într-un teatru de război. Uşor de zis dacă stai într-un birou de istoric şi greu de făcut în practică. Să vedem care erau alternativele. Să presupunem că România ar fi încheiat un acord cu forţele inamice. În această situaţie, armata germană ar fi reacţionat violent pentru a păstra petrolul, atitudine ce s-a văzut în august 1944.

Prăbuşirea rezistenţei germane ar fi dus tot la înaintarea trupelor sovietice sub pretextul zdrobirii forţelor fasciste. Alianţa cu URSS ar fi însemnat acelaşi lucru. Orice pact cu Iosif Stalin însemna o catastrofă. SUA şi Marea Britanie luptau sub steagul capitulării necondiţionate, ceea ce se traducea tot prin pătrunderea bolşevismului în România. Rezistenţa până la capăt era imposibilă dacă nu se dorea transformarea ţării într-un morman de ruine fumegânde.

Superioritatea militară a inamicului era zdrobitoare. Singura variantă acceptabilă ar fi fost obţinerea sprijinului occidental şi interzicerea pătrunderii Armatei Roşii pe teritoriul naţional măcar în graniţele de după iunie 1940. Lovitura de la 23 august 1944 a fost executată în pripă, fără a se gândi la consecinţe, şi n-a însemnat decât o deschidere largă a porţilor în faţa armatelor zise aliate.

Chiar dacă n-au mai fost lupte semnificative, Armata Roşie a tratat România ca o bună zonă de jefuit în drumul spre Berlin. Calea spre comunizare era deschisă şi cu binecuvântarea aliaţilor occidentali ai Uniunii Sovietice.