Conflictul dintre Vasile Lupu și Matei Basarab

Arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669), care a călătorit în Moldova, ne oferă date importante în legătură cu războiul dintre domnitorul moldovean de origine aromână Vasile Lupu și cel muntean Matei Basarab.

Despre Vasile Lupu aflăm că a fost sprijinit de cazacii lui Bogdan Hmelnițki (1595-1657), iar Matei Basarab de trupele lui Gheorghe Rákóczi I (1593-1648) și de sârbi, bulgari, greci, albanezi și turci. După ce a intrat în Muntenia unde a prădat și a jefuit o bună parte din țară, trupele lui Vasile Lupu și cele căzăcești au fost nimicite de către oștile lui Matei Basarab și aliații săi. Iată ce ne spune Paul de Alep despre aceste evenimente:

”În această zi am primit vestea că domnul <ţării>Vasile şi ginerele <său>cu oastea cazacilor au fost înfrânţi şi că o luaseră la fugă. Pe când ne aflam în siguranţă şi auzeam în fiecare zi că ei învinseseră în patru rânduri pe unguri şi pe munteni, pe care îi măcelăriseră grozav, iată că dintr-o dată ştirile au ajuns înfiorătoare;oamenii s-au întors în mănăstiri. Atunci au sosit pe rând oştile căzăceşti învinse şi fugărite;pe de altă parte a venit ştirea că domnul şi ginerele lui au dispărut;dar marţi înainte de Rusalii, au sosit pe neaşteptate şi au intrat în curte într-o stare jalnică. Ei au înştiiţnat îndată pe Hmelniţki despre cele întâmplate.

S-a confirmat atunci că ştirea că învinseseră de patru ori pe unguri, armata muntenească şi pe sârbi şi că nimeni nu li s-a putut împotrivi pînă ce s-au apropiat cale de o zi de drum de Târgovişte, <oraşul de>scaun al domnului Ţării Româneşti. Matei Voievod a ieşit <din oraş>şi a pornit împotriva lor cu o oaste mare, alcătuită din munteni, unguri, sârbi, greci albanezi, bulgari şi turci . Atunci seimenii lui Vasile “Grecul” s-au năpustit asupra lor şi când au ajuns la cortul domnului l-au prădat şi au împuşcat pe Matei Voievod în picior cu un glonţ care a doborât calul pe care călărea. Însă el a rezistat până seara <când>şi-a scos cizma plină de sânge. Îndată a încălecat pe alt cal pentru a continua lupta.

Întreaga sa oştire se învoise să se închine şi să se supună lui Vasile şi cazacilor, dar în clipa aceea Domnul nostru, care schimbă vremurile, a trimis tunete, fulgere, trăznete, ploaie şi grindină mare ca pietrele, asupra oastei lui Vasile şi a cazacilor, căci vântul le era potrivnic .Însă moldovenii au trădat şi ei şi au fost învinşi, iar cazacii nu-şi mai puteau slobozi puştile din cauza ploii mari. Atunci oastea munteană a descărcat asupra lor lovituri de tun şi de puşti şi i-a atacat. Moldovenii au fost primii care au luat-o la fugă, urmaţi de cazaci care s-au întors învinşi, pe când muntenii, urmărindu-i cu sabia la şold, i-au măcelărit cumplit. A fost un ceas de jale. Muntenii n-au încetat să-i nimicească timp de trei zile, luând pe mulţi în prinsoare. Cât despre cei care au scăpat cu fuga şi au venit la Iaşi, aceştia şi-au aruncat toate armele pentru a se ascunde.

Domnul Vasile şi ginerele său şi câţiva oameni au scăpat apucând drumul Galaţilor, apoi acela al Moldovei, <mergând>pe căi neumblate, de teama urmăririi. Înfrângerea lor s-a întâmplat în după-amiaza <zilei>de marţi, înaintea joii Înălţării. Vestea a sosit la Iaşi în trei zile, deşi din Moldova până în Ţara Românească este o distanţă de zece zile de marş.

Intrarea domnului, după cum am spus mai înainte, a avut loc într-o marţi cu opt zile înaintea Rusaliilor. Ostaşii cazaci care au supravieţuit au rămas trei zile, apoi s-au întors în ţara lor din cauza marii ridicări a preţurilor care a avut loc în zilele acelea, căci li se vindea o pâine mare, rotundă, cu un piastru. Timuş, fiul lui Hmelniţki, a rămas câtva timp acolo, apoi a plecat, pentru a se duce la tatăl său, căci se aştepta să-i trimită ajutoare. Dar nu i le-a trimis pentru că <tatăl său>era supărat pe el.

Vasile <Lupu>a rămas singur, fără nimeni lângă el. În fiecare clipă se spunea că duşmanii săi veneau cu o armată ca să îl ia pe neaşteptate într-o noapte;şi a doua rătăcire era mai rea decât cea dintâi. <Şi>el şi noi eram într-o spaimă necurmată, tot timpul, noaptea şi ziua. Cât despre doamna, fiul său, averea sa şi toate bunurile sale, el trimisese să i le ducă prin Polonia şi Cameniţa şi le aşezase într-o cetate întărită de piatră care atârna de el, numită Suceava. El a strâns acolo băuturi şi alimente multe, de teama unui fapt care de altfel s-a şi întâmplat.”

Bibliografie

Călători străini despre Țările Române, vol.VI, partea I, îngrijită de M.M. Alexndrescu-Dersca Bulgaru, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.87-88.