Condiția femeii căsătorite în perioada La Belle Époque

Mai mult decât oricând, în acea epocă de modernizare, societatea românească trăia sub semnul contradicțiilor de tot felul, printre care și rolul femeii în societate, între teorie și practică deschizându-se o prăpastie insurmontabilă. Femeia capătă consistență socială doar ca extensie a familiei și spațiului domestic, condiție sprijinită legislativ, atât de autoritatea religioasă cât și de cea laică.

„Altfel spus, societatea românească era dispusă să cultive femeia numai în calitatea acesteia de mamă (metaforic, mamă a națiunii), soție şi bun creştin, şi mai puţin în calitate de cetățean cu drepturi depline.” 

Până la vârsta măritișului tinerele erau izolate de viață, puse sub controlul strict al familiei. Apoi schimbau autoritatea părinților cu cea a soților, care adesea se dovedeau mai interesați de valoarea dotei și prea puțin de calitățile intelectuale sau aspectul fizic al viitoarei soții. La rândul lor, femeile erau criticate deoarece se căsătoreau pentru a scăpa de grija zilei de mâine sau a se acoperi de statutul de doamnă respectabilă. Din cartea lui Ethel Greening Pantazzi, o istorie frumoasă despre români în vremea în care luminoasa Belle Époque făcea loc întunecatului Grande Guerre, aflăm că situația nu se schimbase semnificativ în pragul războiului: „Fetele de aici au atât de puțină libertate. Sunt de obicei crescute de guvernante străine și apoi trimise la pensioane în Franța, Germania sau Elveția. La 18 ani se întorc și sunt imediat scoase în „le monde” fiind permanent urmărite cu ochi de vultur;[…]. Dacă sunt șarmante, atrăgătoare sau, lucrul cel mai important, dacă au o zestre considerabilă, pretendenții se interesează, printr-un prieten comun, dacă părinții ar fi de acord să-i accepte în familie. Dacă totul este în regulă, papa își informează fiica, iar dacă aceasta nu are vreo obiecție tânărul își face apariția cu un buchet de flori și un cadou pentru noua sa logodnică-de obicei o bijuterie cu diamante. Logodnicii nu sunt niciodată lăsați singuri. Din acest motiv, logodnele sunt scurte, întrucât sunt obositoare pentru familie. Abia după căsătorie ajung să fie libere pentru prima dată în viață și să se distreze și ele puțin”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.  

Prin exercitarea virtuților, prin iubirea necondiţionată pentru bărbatul ei, femeia putea aspira la unul dintre apelativele: „îngerul casei”, „Doamna casei, Providenţa familiei” sau „regina căminului”. Maternitatea, văzută ca o obligație sacră, îi consacra rolul în societate. La vremea respectivă, se considera că maternitatea anulează impuritatea genetică și dobândită a femeii. În schimb, neputința de a împlini legea naturii o făcea ineficientă pe plan social, atrăgându-i asupra disprețul sau mila comunității, iar soțul era îndreptățit să divorțeze dacă dorea. Atunci când apar, copii sunt prilej de nenumărate griji care, în funcție de numărul vlăstarelor, canalizează toată atenția mamei. Prezența bonelor și guvernantelor n-o deconectează de la datorie, rolul de mamă surclasând toate celelalte aspirații.

Sofia Nădejde descrie raportul social dintre sexe în termeni de vasalitate, doar că „femeia este supusă la mai multă ascultare decât vasalul”, din cauza statutului ei consfinţit juridic şi social.  

Coordonatele condiției juridice a femeii căsătorite la finalul secolul al XIX-lea încadrează o tristă realitate: 

„- Conform articolului 195 din Codul Civil femeia datorează ascultare bărbatului.
  - Dacă femeia are avere şi dotă, administrarea ei se dă pe mâna soţului, care face ce vrea cu ea fără a da socoteală nimănui.
- Conform articolului 199 din Codul Civil, averea femeii care nu e prevăzută în dotă, aşa-numita „parafernă”, nu poate să fie înstrăinată de către femeie fără acordul bărbatului.
- Femeia nu poate da în judecată şi nici sta în proces cu cineva fără autorizaţia soţului.
- Femeia nu poate nici să dea şi nici să primească bani sau alte lucruri de valoare; ea nu poate să primească sau să refuze moşteniri fără ştirea bărbatului.
- În timp ce bărbatul are dreptul de a scoate bani din bancă, femeia nu are dreptul de a retrage bani fără consimţământul soţului, chiar dacă ea a avut dreptul de a deschide cont fără acest consimţământ.
- Conform legii pensiilor, dacă soţul moare înainte de a împlini 15 ani vechime, soţia împreună cu copiii rămâneau fără pensie şi prin urmare, erau muritori de foame.
- Dacă femeia cere despărţirea de soţ, legea nu-i permite să părăsească casa bărbatului în timpul litigiului oricât de periculoasă ar fi această şedere pentru ea.
- Soţul are drept de custodie asupra copiilor indiferent de condiţia acestuia (oricât de decăzut ar fi acesta).
- Femeia nu este subiect în acţiuni judiciare cu o singură excepţie: îşi poate face testamentul fără autorizaţia soţului!”

Dacă beneficiau de o zestre consistentă, însă prost administrată de soți, unele femei recurgeau la amenințarea cu divorțul (ceea ce implica restituirea zestrei) ca strategie de înclinare a balanței îndatoririlor și drepturilor în favoarea lor.

În desfășurarea scenariului „afacerii-dotale”, a doua jumătate a veacului al XIX-lea aduce o noutate: consimțământul părților. Codul Civil impune consimțământul soților pentru a se îndeplini termenele căsătoriei (art. 129). „Consimțământul trebuia să fie voluntar, personal și solemn iar părților li se impunea prezența „in corpore” la încheierea contractului matrimonial tocmai pentru a dovedi voința proprie, nicidecum presiuni sau violențe exterioare, căci fără consimțământ liber, căsătoria era nulă”. Mai mult, articolul 131 oferea dreptul viitorilor soți, care împliniseră 21 ani, de a se căsători fără consimțământul părinților. 

În afară de alegerea pe criterii sentimentale a „coliviei”, cum se mai manifesta presupusa libertate a femeii în relația conjugală? J.W. Ozanne ne vorbește despre privilegiul de a administra viața de acasă, de a străluci la evenimentele mondene și despre dreptul de a divorța, exercitat cu nonșalanță de bărbați, dar mai cu seamă de femei. La 20 de ani distanță, Maude Rea Parkinson era de părere că românii profitau de pe urma îngăduinței Bisericii, care permitea trei divorțuri, căutând separarea sub cele mai triviale pretexte, precum incompatibilitatea de temperament. Contrar părerii doamnei Parkinson, divorțul, deși permis, rămâne o măsură radicală pentru majoritatea cuplurilor, acțiunea oglindind faptele reprobabile comise de partener în public sau în privat: adulter, excese, cruzimi sau injurii. Opinia publică taxa suplimentar adulterul femeii. Se făceau vinovate de nestatornicie, căutând alte plăceri în afara mariajului. Uneori li se imputa chiar și adulterul soților, deoarece refuzau să le satisfacă nevoile biologice. 

Libertatea în cuplu, femeia și-o câștigă mai degrabă navigând tabla permisiunilor și interdicțiilor pe care le adaptează cu măiestrie. Acolo unde a întâmpinat opoziție, femeia a aplicat principiul diminuării constrângerii: „Când asupra unui sistem în echilibru se exercită o constrângere, echilibrul se deplasează astfel încât constrângerea să fie diminuată”. Fiecare permisiune o va transforma în normă, fiecare victorie în temelia următoarei victorii, construind edificiul emancipării ei complete.

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Bibliografie:

1. Ciupală, Alin (2003), Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public și privat, București, Meridiane.
2. Eraclide, Constantin (1870), Femeia şi misiunea ei în familie şi societate, Bucureşti, Tipografia Ion Weiss.
3. Greening Pantazzi, Ethel (2015), România în lumini și umbre (1909-1919), București, Humanitas.
4. Huluță-Mihalache, Carmen (2003), Trei ipostaze ale corpului feminin sau despre sexualitate și sacru, în Caiete de antropologie istorică, Anul II, nr.2(4), Cluj-Napoca, Accent.
5. Ionescu, Dimitrie B., Adulterul, București, Tipografia G. A. Lăzărescu, 1903.
6. Mihăilescu, Ş. (2001), Emanciparea femeii române. Antologie de texte, Vol. I, 1815‑1918, Bucureşti, Ecumenică.
7. Olariu, Elena (2004), Statutul femeii la mijlocul veacului al XIX-lea, în Despre femei și istoria lor în România, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/index.htm, Accesat 15.02.2022.
8. Ozanne, James William (2015), Trei ani în România 1870-1873, București, Humanitas.
9. Parkinson, Maude Rea (2014), Douăzeci de ani în România (1889-1911), București, Humanitas.
10. Pârvulescu, Ioana (2005), În intimitatea secolului 19, Bucureşti, Humanitas. 
11. Popescu, Liliana (2004), Condiţia femeii în secolul XIX –începutul secolului XX, , în Despre femei și istoria lor în România, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/index.htm, Accesat 15.02.2022.
12. Vasile, Liliana Andreea (2009), Să nu audă lumea. Familia românească în Vechiul Regat, București, Tritonic. 
13. Zweig, Stefan (2014), Lumea de ieri. Amintirile unui european, București, Humanitas

Foto sus: Familia Csorik, fotografie atelier L. Waisman, București, cca. 1900 – 1905 (sursă: reddit.com)

Mai multe