Colonia minieră poloneză din Lupeni

Migrațiile după „o bucată de pâine” au rămas în istoria multor țări și popoare, inclusiv a Poloniei și a polonezilor. O perioadă marcantă de intensificare a migrațiilor în căutarea unui venit și a unei vieți mai bune în străinătate a fost cea a industrializării din secolul al XIX-lea, când statul polonez nu exista pe harta Europei. Polonezii s-au stabilit în perioadă și pe pământurile care, după Primul Război Mondial, au intrat în alcătuirea României Mari: în Bucovina care făcea parte din Austro-Ungaria, în Transilvania și în Basarabia alipită de Imperiul Ţarist.

Majoritatea polonezilor din Bucovina și din Transilvania istorică proveneau din Galiția, care făcea parte din Imperiul Austriac după așa-numita primă împărțire a Poloniei în 1772, o provincie săracă, ale cărei principale orașe erau Cracovia și Liov. 

Cei mai mulți coloniști polonezi, în principal agricultori, meșteșugari și funcționari locuiau în Bucovina, care, în anii 1774-1849, aparținea din punct de vedere administrativ Galiției, iar mai târziu unei provincii independente în partea austriacă a monarhiei habsburgice. 

Recensământul din 1910, în care a fost consemnată limba, nu naționalitatea, a arătat aproximativ 44.000 de locuitori polonezi (5,5% din populația totală a provinciei). Cel mai cunoscut polonez din Bucovina a fost Antoni Kochanowski (1817-1906), care, timp de 26 de ani (cu întreruperi), a deținut funcția de primar al orașului Cernăuți, contribuind în mod semnificativ la dezvoltarea acestui fantastic oraș multicultural. 

Mult mai puțini polonezi s-au stabilit în Transilvania. Unul dintre locurile de care și-au legat soarta a fost așezarea Lupeni, din județul Hunedoara, în Valea Jiului, care a fost întemeiată datorită descoperii unor bogate zăcăminte de lignit și cărbune în acea zonă.

Primul grup de familii poloneze ajunge la Lupeni în 1891

Exploatarea intensivă a cărbunelui în Valea Jiului a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin urmare, a crescut și nevoia de forță de muncă calificată, pentru că românii și ungurii din regiune nu lucraseră în domeniul mineritului până atunci. Recrutarea oamenilor care erau dispuși să se mute în Valea Jiului a avut loc și în Galiția de Vest (în prezent, parte din Polonia), în preajma orașelor Cracovia, Bochnia, Tarnów, Krosno, Jasło și Rzeszów, unde exista tradiția de extracție a sării și a petrolului. 

În cele din urmă, primul grup de familii poloneze, de circa 150 de persoane, a sosit la Lupeni în 1891 și a trăit pentru câțiva ani în barăci din lemn. Cartierul din Lupeni, pe care polonezii l-au construit cu mâinile lor, a primit numele de „Galiția”. În orășel mai locuiau unguri, români, germani, cehi, ruteni și slovaci – un mozaic de emigranți tipic pentru acea parte a Transilvaniei. Conform recensământului din 1900, vorbitorii de limbă polonă din Lupeni constituiau 21,4% (1.020 de persoane), iar în 1910 – 10,6% (849 de persoane). 

Marea majoritate a locuitorilor orășelului erau emigranți din alte regiuni ale monarhiei. Cu toate acestea, maghiarii erau cei care ocupau poziția de națiune privilegiată, dominând politic în Transilvania și Regatul Ungariei, fapt care a rezultat în maghiarizarea educației și a culturii.

Din acest motiv, polonezii nu au putut deschide o școală poloneză și nici obține permisiunea episcopilor de la Alba Iulia de a introduce liturghia romano-catolică în limba polonă, fapt ce a fost perceput de polonezii veniți din Galiția autonomă drept represiune. Cu toate acestea, datorită comunității bine închegate și a limbii comune, precum și a cultivării tradițiilor religioase poloneze, a cazurilor rare de căsătorii mixte și a caracterului distinct al limbii polone, polonezii nu au fost supuși asimilării. 

La începutul secolului XX, polonezii și maghiarii au construit la Lupeni o capelă în cinstea sfintei Barbara, ocrotitoarea minerilor. Polonezii veneau la Lupeni în căutarea unui loc de muncă până la izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914. Printre ei erau și muncitori care proveneau din partea de est a Sileziei austriece (zona orașului Cieszyn), unde tradiția de exploatare a cărbunelui datează din secolul al XVIII-lea.

Unii polonezi au emigrat și din Lupeni peste ocean, în Statele Unite. Peste 90% dintre polonezi lucrau ca mineri, doar un număr mic erau funcționari, de aceea unii dintre ei s-au numărat printre victimele catastrofei din mina „Elena” din 19 octombrie 1917 (57 de victime).

Polonezii, în România Mare

După încheierea Primului Război Mondial și intrarea Transilvaniei în componența României Mari, marea majoritate a polonezilor din Lupeni a obținut cetățenie română. Situația politică s-a inversat pe măsură ce ungurii și-au pierdut poziția privilegiată și aliatul firesc al polonezilor în lupta pentru drepturile culturale au devenit românii, în calitate de nouă națiune dominantă. 

Recensământul din 1930 a consemnat 838 persoane care s-au declarat polonezi (5,4% dintre locuitori), dintre care 752 vorbeau polona în fiecare zi. În 1938, numărul polonezilor din oraș se apropia de o mie (circa 250 de familii). Conform statisticii oficiale, un număr mai mic de polonezi locuia și în colonii miniere din apropierea Văii Jiului, ca Vulcan, Petroșani și Petrila, precum și în alte orașe ale Transilvaniei, ca Mediaș sau Turda, unde lucra în industria sticlei. 

Conform recensământului din 1930, numărul total al persoanelor care s-au declarat polonezi în Transilvania era de 2.291, comparativ cu 30.580 polonezi în Bucovina și 8.104 în Basarabia. În acea perioadă, în întreaga Românie locuiau peste 48.000 de polonezi.

Legea Anghelescu

Nici după 1918 speranța că se va deschide o școală poloneză în Lupeni nu s-a putut împlini prea repede. De data aceasta, obstacolul a fost politica intensivă de românizare introdusă în 1922 de administrația românească, printre efectele căreia se număra anularea învățării în limbile minorităților naționale în școlile de stat, cu excepția orelor de religie.

În cazul polonezilor, măsura a vizat în principal școlile din Bucovina și Basarabia, diplomația poloneză intervenind de mai multe ori împotriva ei, însă fără prea mult succes. 

Un moment de cotitură a fost abia legea privind învățământul particular din 1925 (lex Angelescu), care a introdus posibilitatea creării învățământului particular și de către minoritățile naționale (dacă se adunau 10 copii la o clasă și 20 de copii la o școală).

În aceste noi condiții, polonezii au înființat la Cernăuți organizația culturală și educațională Polska Macierz Szkolna, care, sub conducerea lui Grzegorz Szymonowicz, s-a ocupat de organizarea învățământului polonez. 

Fragmentul face parte din articolul „Colonia minieră poloneză din Lupeni”, publicat în numărul 246 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.

_{FOTO deschidere: GETTY IMAGES}