Colectivizarea la Bacău. Propagandă pentru comasarea pământurilor, împotriva chiaburilor, susţinută de ilegalişti dar şi de intelectualii „liberi“
Până în 1962, când s-a finalizat procesul de colectivizare, de transformare a ţăranului român în „colectivist“, Partidul Muncitoresc Român dar şi tot aparatul de propagandă au dus o muncă de lămurire cu ţăranii. A fost glorificat sistemul sovietic colectivist al colhozurilor şi stigmatizaţi chiaburii, acuzaţi că au mentalitate burgheză, care se opuneau progresului.
Colectivizarea realizată în anii 1955-1962 în judeţul Bacău nu a fost lipsită de convulsii, de revolte, reprimate deseori sângeros de oamenii din Partid, Securitate şi Miliţie. Ţăranii au fost pregătiţi de un aparat propagandistic, după model sovietic, prin care li se explica beneficiile colectivizării, a muncii la comun. „Erau daţi de exemplu cei care se înscriau primii în partid, care îşi dădeau pământul la colectiv. Era glorificată munca în comun, rezultatele ei şi renunţarea la proprietate. Totodată, erau ironizaţi şi puşi la zid cei care îşi munceau singuri pământul, care nu renunţau la el de bună voie. Au fost mai multe revolte. Miliţia şi Securitatea au intrat între oameni, cu măsuri mai dure şi în cele din urmă au reuşit să finalizeze colectivizarea, prin martie 1962“, afirmă istoricul Eugen Şendrea. Aparatul propagandistic era format din poeţi, scriitori care ridicau ode Partidului Muncitoresc Român, din sindicalişti, învăţători, profesori şi chiar preoţi. În câţiva ani, întreg sistemul de valori al satului românesc a fost schimbat şi odată cu el a luat naştere „omul nou“, îndreptat spre progres, după model sovietic.
Represaliile regimului comunist, de esenţă stalinistă, au mers mai departe. Oamenii înstăriţi, care altădată erau model în comunităţile lor, au fost transformaţi în duşmani de clasă, stigmatizaţi, ca fiind răul societăţii. Mulţi au primit condamnări, iar măsurile dure s-au răsfrânt şi asupra copiilor. „De multe ori, chiar şi copii aveau de suferit. Nu se puteau înscrie în licee şi facultăţi, pentră că părinţii aveau pământuri“, a mai spus Eugen Şendrea. Un episod dureros al colectivizării au fost revoltele din 1956, din Pîrgăreşti şi în 1959, în satul Deleni, din comuna Helegiu, menţionate în cărţile lui Zicu Ionescu, referitoare la crimele totalitarismului.
Profesorul Aurel Acatincăi avea 15 ani când colectivizarea se apropia de final. De loc, din comuna băcăuană Lipova, îşi aduce aminte cum regimul le-a confiscat tot ce aveau prin curte. „Ne-au luat tot, era supărare mare. Ne-au luat doi cai, patru vaci, o semănătoare. Acţionau împreună cu cei de la partid şi oamenii mai săraci din sat, cărora le conveneau schimbările. Apoi, au făcut propagandă chiar învăţătorii şi preoţii, care făceau muncă de educaţie“, afirmă profesorul Aurel Acatincăi.
Finalizarea procesului de colectivizare a fost marcată prin mari sărbători populare, în care oamenii erau adunaţi în faţa consiliilor populare, pentru a mulţumi partidului. „S-au făcut hore, oamenii trebuiau să-şi exprime bucuria şi recunoştinţa pentru că le fuseseră luate proprietăţile“, a mai spus istoricul Şendrea.
Totuşi, comasarea terenurilor şi o nouă abordare a muncii în agricultură a avut şi efecte pozitive. Dacă în anii 50, ţăranilor li se dădeau exemple din colhozurile din Uniunea Sovietică, la finalul anilor 60, după realizarea sistemului de irigaţii, productivitatea a crescut. „Au fost şi efecte bune, care s-au văzut în timp. A crescut productivitatea, terenurile au început să fie lucrate cu utilaje moderne şi după venirea lui Ceauşescu, până în 1970, a fost realizat şi sistemul de irigaţii. Agricultura românească a devenit performantă. Păcat că s-au distrus CAP-urile după Revoluţie. În Ungaria, Polonia ele au rămas intacte cu o capacitate foarte bună de producţie“, a mai spus Aurel Acatincăi.