„Clericalismul, iată adevăratul duşman!” Anticlericalismul Republicii a III-a Franceze
De la 1870 Franţa revine la o nouă formulă republicană. Însă A Treia Republică Franceză nu înseamnă doar renunţarea la modelul politic monarhic, ci reînvie vechile pasiuni republicane şi liberale care au luat naştere la 1789. Printre aceste idealuri se regăseşte şi idealul de liberalizare sau laicizare a instituţiilor statului cu scopul de a reînoii vechile structuri şi a se ajunge „progres”. Astfel se vor lua diverse măsuri anticlericale care au scopul de a îndepărta influenţa „papistaşilor” asupra populaţiei franceze şi asupra conducerii repulicii. Noul slogan al Republicii este cel proclamat de Leon Gambetta la 14 mai 1877:„Clericalismul, iată adevăratul duşman!”.
Tradiţia anticlericală franceză
Franţa are o veche tradiţie anticlericală şi, după cum ne spune Rene Remond, este „prima care a deschis o breşă în vechea ordine bazată pe principiul religiei de stat şi pe o strânsă întrepătrundere a societăţii cu religia”. Tot Franţa este prima ţară europeană pentru care apartenenţa confesională nu va mai fi o măsură a drepturilor individuale, şi nici nu va mai condiţiona cetăţenia.[1]
Anticlericalismul ia naştere înaintea Revoluţiei franceze, izbucnite la 1789. Atunci se reglementează pentru prima oară libertatea confesională sau libertatea de opinie. Pentru prima oară, ideea de stat se disociază de cea de religie. Acest drept este reglementat prin articolul X al Declaraţiei Drepturilor Omului.[2]Religia catolică, până atunci religia de stat a Franţei, îşi pierde vechiul statut legea reglementându-i aceleaşi drepturi şi puteri precum şi celelalte confesiuni:protestanţii primind drepturi în 1790, iar evreii în 1791.
Dar această lovitură a statului francez asupra puterii Bisericii Catolice[3]nu este singulară. Revoluţionarii francezi, mulţi cu vederi anticlericale, deiste sau ateiste, vedeau influenţa bisericii asupra statului ca o piedică în atingerea progresului, credinţa şi fanatismul religios fiind o piedică în calea raţiunii şi iluminării omului.
Statul francez se va implica astfel în organizarea Bisericii, care va deveni o instituţie subordonată acestuia. Acest lucru va fi reglementat prin Constituţia Civilă a Clerului.
Faza radicală a revoluţiei duce la izbucnirea unui conflict între republicanii anticatolici şi catolicii, văzuţi antirevoluţionari şi antirepublicani. Acest conflict duce curând la apariţia unui sentiment antireligios, anticlerical şi chiar anticreştin. Filozofia deistă şi ateistă a republicanilor radicali francezi duce la o tentativă a autorităţilor franceze de înlocui cultele creştine şi totalitatea principiilor şi valorile ce corespund sacrului cu valori şi virtuţi profane, slăvind patriotismul şi Republica. Această este una din fazele cele mai radicale a procesului de secularizare a societăţii franceze, numit şi etapa decreştinării.
Încercarea autorităţii franceze din acel moment nu reuşeşte să ducă la o largă difuziune a ideilor anticreştine. Dar, în interiorul unor largi segmente sociale, se implementează un sentiment antireligios ce va fi prezent pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi continuând în secolul XX.
Napoleon încearcă să împace societatea laică franceză cu religia catolică prin Concordatul de la 1801. Ea recunoaşte o realitate clară în ceea ce priveşte situaţia confesională a francezilor, anume faptul că ea este „religia majorităţii francezilor” cât şi a celor trei consului, printre care şi Napoleon.
Catolicismul revine în prim-planul vieţii religioase, politice şi sociale deşi nu-şi va mai recăpăta niciodată vechiul statut pe care îl deţinea în timpul Vechiului Regim.
Nici Restauraţia, unltraconservatoare, monarhistă şi catolică nu reuseşte să întărească vechile poziţii politice ale clerului şi catolicismului în cadrul societăţii civile franceze. Carta din 1814 garanta libertatea confesională pentru toate cultele de pe spaţiul francez.
Drept urmare, nimeni nu va mai putea împiedica accederea protestanţilor la înaltele funcţii politice. De exemplu, ministrul Guizot, mâna dreaptă a regelui Ludovic-Filip, a fost un protestant cu viziuni liberale.
În tot acest timp se duce o luptă între republicani, cu o viziune liberală şi progresistă, cu politicienii catolici, conservatori şi monarhişti. Republica a treia sporeşte aceste animozităţi şi sentimentul anticlerical atinge un nou apogeu.
Câştigarea tuturor mandatelor de către Partidul Republican al lui Wadington duce la îndepărtarea catolicilor de la toate funcţiile politice importante. Şi apar condiţiile propice pentru iniţierea unor măsuri ce vizează secularizarea Franţei.
Restauraţia.
Situaţia confesională în Franţa de la începutul sec XIX spre ultimele decenii ale acestui secol arată o revenire clară a influenţei catolicismului în cadrul societăţii franceze. Odată cu restauraţia Bourbonilor, în 1815, se aflau pe teritoriul Franţei 36 000 de preoţi. În 1848 numărul lor creşte la 44 000 ajungând în 1870 la 58 000 de preoţi.
Monahismul este revigorat după ce el fusese aproape distrus de Revoluţia franceză. Ordinul Iezuit este reînfiinţat în 1814[4]. Pe lângă ordinul iezuit, mai sunt alte zeci de ordine religioase foarte influente:lazariştii, copii Fecioarei, călugări ai Sfântului Duh, marciştii, capucinii, franciscanii, dominicanii.
Raportând numărul de călugări la populaţia Franţei celui de-Al Doilea Imperiu, în 1851 întâlnim 1 călugăr sau 1 călugăriţă la 950 de persoane, în timp ce în 1870 întâlnim 1 călugăr la 250 de persoane. În 1870 congregaţiile au 20 000 de călugări şi 100 000 de călugăriţe. Aceste congregaţii întreţin 13 000 de şcoli, 124 de colegii, două universităţi, 304 orfelinate şi zeci de spitale.[5]
Prin legea Falloux, din 1851, numărul imobilelor religioase din învăţământul secundar creşte constant. În 1877 aceste colegii ajung să şcolarizeze 47 000 de liceeni, la care se adaugă 23 000 de studenţi de seminar. Cu alte cuvinte, numărul tinerilor din învăţământul ecleziastic aproape îl egalează pe cel din învăţământul laic.[6]
Colegiile catolice deţin monopolul asupra învăţământului feminin, asupra educaţiei elitelor, burgheziei, copiilor de ofiţeri, viitori elevi ale şcolilor militare. Burghezia, odinioară voltariană, revine la catolicism.[7]
Această stare îngrijora elita politică republicană, deoarece clerul a pus din nou stăpânire pe învăţământul francez. Clerul catolic, cunoscut ca o forţă ultraconservatoare, antirepublicănă şi ultramonarhistă, putea influenţa tineretul şi viitorul statului francez modelând o elită ce putea lupta contra Republicii. Asta era şi o piedică în calea planului republicanilor de a crea un francez republican, patriot şi fidel unei singure entităţi, Republica.
Congregaţiile sunt văzute ca forţe ostile Republicii pentru că ele nu se supun autorităţilor statului ci doar episcopilor francezi şi Vaticanului. Anticlericaliştii încep să atace prin declaraţii şi pamflete clericii, văzuţi ca oameni ce făgăduiesc supunere papei în defavoarea statului şi au scopuri tenebroase. Un astfel de anticlerical este Jules Ferry care afirmă că „Republica e pierdută dacă statul nu se descotoroseşte de Biserică, dacă nu smulge spiritele din tenebrele dogmei” [8]
Astfel, autorităţile franceze vor lua diverse măsuri prin care să înlăture influenţa catolicilor din şcoală, domeniul public şi din principalele instituţii franceze. Ele nu vor încerca însă să suprime Biserica şi să înlocuiască cultele creştine cu alte culte, cum au făcut iacobinii în 1793.
Pozitivismul şi liberalismul anticlerical.
Sursele acestui anticlericalism republican al Republicii a Treia sunt doctrina liberalismului şi filozofia pozitivistă a liderilor republicani.
Proiectul liberal al republicanilor dorea crearea unei unităţi a societăţii franceze prin laicizarea sa integrală. După 1880 ei îşi crează o nouă ideologie, o nouă mitologie şi un nou patriotism. Spre deosebire de pozitivişti, aşa cum ne spune şi René Rémond, „liberalii nu nutreau nicio ostilitate faţă de religie, ei erau preocupaţi doar să păstreze conştiinţa şi independenţa statului”.
Pentru liberali fenomenul religios este unul strict privat, statul trebuie să garanteze libertatea confesională şi dreptul la proprie conştiinţă, să lupte împotriva intoleranţei Bisericii. Statul trebuie să fie unul neutru în materie de religie, nu are dreptul să ia partea unei confesiuni sau să desemneze pe cea care propovăduieşte adevărul. Tot din perspectiva liberalilor, religia nu are dreptul de a pătrunde în spaţiul public, acesta reprezentând un spaţiu nelegitim pentru aceasta.[9]
Pentru pozitivişti, cunoaşterea vine doar prin intermediul ştiinţei. Leon Gambetta, un lider al Republicii, ne spune că:„ştiinţa positivă învaţă omul că omul este propria sa providenţă, este propriul său arbitru, el este măsura existenţei sale”. Tot Gambetta ne spune că „civilizaţia reprezintă triumful ştiinţei asupra ignoranţei”.[10]
O altă sursă a anticlericalismului Republicii a Treia a fost francmasoneria franceză. Mulţi lideri ai Republicii, printre care şi Ferry şi Gambetta, au făcut parte din francmasonerie, un pozitivistă şi profund laică. Ei vedeau biserica „drept o forţă obsucrantistă, întemeiată pe ignoranţa şi superstiţie şi care nu putea dispărea odată cu progresul luminilor” şi considerau „credinţa laică, singura care putea aduce progresul”.[11]
Elita liberală şi pozitivistă doreşte să organizeze doreşte să organizeze umanitatea, precum spune Ferry:„fără Dumnezeu şi fără rege.” Într-un discurs oferit în faţa masoneriei, în 1875, Ferry afirmă că religia şi morala creştină „oferă o singură alegere, resemnarea”. Tot el spune despre faptul că utilizarea „dogmelor învechite (ale religiei catolice) în societatea modernă este ca şi cum ai ataşa un corp viu unui cadavru şi care, timpul îl va corupe.”[12]
Totuşi, atât Ferry cât şi Gambetta, care doresc fondarea unei unităţi morale a naţiunii care foloseşte alte valori decât cele religioase, ei nu doresc eliminarea catolicismului şi respectarea concordatului. Ferry este şi un anticlerical cât şi un tolerant.[13]
Învăţământul laic
Acest anticlericalism se dezvoltă însă într-un stat democratic şi liberal el datorându-se, în principal, datorită dezbinării politice între facţiunile politice catolice. Alegerile din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea nu au oferit niciuna din cele 252 de circumscripţii franceze. S-a desfăşurat astfel o epurare administrativă care nu permitea nicio poziţie antirepublicană şi conservatoare. Responsabilii catolici nu au fost în stare să ofere un candidat care să reprezinte interesele Bisericii. Erau trei grupări politice catolice:Cercul Muncitorilor Catolici, condus de Albert le Mun[14], orleaniştii şi bonapartiştii. Toate cele trei grupări sunt rău-văzute şi pierd o mare parte din electorat.
De acest lucru profită republicanii, numeros reprezentaţi, şi îşi pot pune în aplicare proiectele politice. Ei pot să-şi pună în aplicare proiectul lor ce vizează secularizarea Franţei. Primele măsuri anticlericale vizează scoaterea şcolii de sub influenţa congregaţiilor.
Jules Ferry este politicianul republican care îşi asumă acest lucru. Între 1879 şi 1884 el deţine funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice şi prim-ministru şi iniţiază o serie de reforme ale învăţământului menite să scoată educaţia de sub influenţa iezuiţilor şi a catolicismului. Ferry este un pozitivist care duce o politică anticlericală moderată el crezând că religia fiind sortită dispariţiei naturale.[15]
El este ajutat în opera sa de intelectuali şi oameni politici precum Ferdinand Bruisson, pe care îl numeşte şef al învăţîmântului primar, pe Neufchâtel, un liberal protestant, Felix Pecautt, gambettist, fost pastor şi un anticatolic convins. Aceştia vor dorii să creeze o „religie laică a idealului moral”[16]Jules Ferry şi ministerul său credeau că moralei religioase i se poate substitui una laică, ce şi-ar împrumuta principiile de la protestantismul liberal, care să se sprijine pe un deism şi un spiritualism sumar şi care să slujească drept temelie pentru noul stat.[17]
Această morală se inspiră din morala tradiţională şi elimină elementele ce ţin de obiceiuri, superstiţii sau „dogme iraţionale din alt ev”. „Învăţătorul devine ostaşul Franţei”[18]care trebuie să educe tinerii să-şi servească patria:
„Servirea patriei este o datorie şi o onoare. Patria este marea nostră familie, către ea trebuie să ne îndreptăm toată afecţiunea nostră, tot devotamentul nostru. Trebuie să ne sacrificăm pentru apărarea ei....o putem onora şi prin plăcerea pentru muncă, onestitate, respectul drepturilor celorlalţi”[19]
În 1879 iniţiază un proiect prin care privează facultăţile de teologie de dreptul de a acorda grade universitare şi obligă congregaţiile să obţină autorizaţii de predare.[20]În 1880 el iniţiază o lege prin care interzice oricărui membru al unei congregaţii să predea şi nici să dirijeze în nicio formă de învăţământ. Legea îi vizează în special pe iezuiţi care sunt acuzaţi că formează o elită în spirit antirepublican.[21]
Noua morală laică este introdusă şi în noile manuale de morală pentru elevi. Unele făceau referire la Dumnezeu, dar în sens deist, altele ignorau. De exemplu, manualul lui Ernest Lavisse, un istoric şi un foarte respectat profesor, nu face referire la imortalitatea sufletului. Manualul pedagogului Gabriel Compayre Compayre folosea o filosofie albigineză care făcea referire la imortalitatea sufletului dar prezenta o morală diferită de cea creştină, afirmând preeminenţa căsătoriei civile în faţa celei religioase.
Şi manualele de istorie sunt modificate în sensul noii morale. Acelaşi Ernest Lavisse va publica în 1876 şi va reedita în 1884 un Manual de Istorie destinat învăţământului primar, prin care încerca să cultive conştiinţa naţională prin evocarea unor eroi naţionali:de la Vergingetorix până la Ioana d’Arc.[22]Alegerea Ioanei D’Arc nu este una fără temei fiindcă autorul punctează şi faptele eroice ale acesteia dar şi rolul pe care Biserica, în ignoranţa ei, l-a avut în omorârea acesteia.
Tot în 1880, Jules Ferry înfiinţează învăţământul secundar şi laic pentru fete. Până acum, învăţământul pentru fete a fost un monopol al Bisericii şi de aceea acest proiect a fost mult mai aspru receptat.[23]Învăţământul pentru fete rămâne în continuare unul separat de cel al băieţilor.
Tot Jules Ferry este cel care, la 29 martie 1880, desfiinţează Ordinul Iezuit plus alte sute de ordine şi congregaţii religioase, cu excepţia cartuzienilor şi trapiştilor.
Aceste măsuri nu rămân fără ecou în rândurile comunităţii catolice. Ea se grupează în jurul contelui Chesnelong şi politicieni precum Ettiene Lamy și semneză petiţii prin care acuză autorităţile franceze de încălcarea drepturilor omului. Se organizează manifestaţii, reprimate violent de autorităţi.
Călugării se opun şi ei, iar autorităţile fac apel la forţă pentru a-i expulza. La Frigolet, lângă Tarascon, 2000 de soldaţi asediază o mănăstire din ordinul premontrenilor care nu adăpostea decât 37 de călugări. La Bellefontaine, în departametul Maine-et-Loire, 600 de soldaţi şi brigăzi de jandarmi alungă 70 de călugări trapişti.[24]
Ferry se mai îngrijeşte să atragă tinerii către învăţământul de stat, care devine obligatoriu şi gratuit. Tot el interzice Ministerului Cultelor să mai folosească şcolile invocând „neutralitatea religioasă”. Cu toate acestea, educaţia religioasă încă se mai ţine în şcoli.
Măsurile anticlericale încetează în 1883 prin acordul dintre Ferry şi papa Leon al XIII-lea[25]. La 17 nov 1883, Ferry publică „Scrisori către profesori” prin care garantează neutralitatea confesională şi respectarea Concordatului.
Afacerea Dreyfus:un război religios
De acum catolicii se vor regrupa în jurul Grupului Catolicilor Muncitori al lui le Mun şi al lui Le Play care îşi vor prezenta programul în ziarul „Crucea şi Pelerinul”.[26]
Acest ziar duce şi o vastă campanie antisemită, „Crucea şi pelerinul” fiind cea care duce o vastă campanie de calomniere a lui Albert Dreyfus şi a dreyfusarzilor.
De aceea anticlericalismul ultimilor ani ai secolului al XIX-lea este susţinut de către dreyfusarzii liberali. Principalul acuzator al lui Dreyfus în faţa opiniei publice franceze era Drumont, un catolic. Elita armatei franceze era formată din catolici aşa că nu a fost dificil pentru dreyfusarzi să implice în cazul nedreptăţii comise asupra lui Albert Dreyfus şi chestiunea religioasă. Ei luptau pentru respectarea drepturilor individuale şi împotriva intoleranţei Bisericii. Istoricul britanic Theodore Zeldin, afirmă că „lupta pentru Dreyfus este o luptă contra clericalismului, cu cât mai mult este una pentru libertatea individuală....(tot el spune că)..pretenţia drezfusarzilor de a fi reprezentanţii liberalismului se pierde în voinţa lor de ai persecuta pe catolici”[27].
Afacerea Dreyfus şi, mai ales, articolul lui Emile Zola „J’Accuse” din revista „Aurora” a lui Georges Clemenceau anunţă izbucnirea unui „război religios”[28]
Secularizarea Franţei
Pe fondul acestei situaţii, la conducerea Guvernului Franţei vine în 1899 Pierre Waldeck-Rousseau, un republican moderat şi un partizan al reformelor lui Gambetta şi Ferry. Imediat ce vine la conducerea executivă a Franţei el epurează administraţia şi armata de elementele naţionaliste şi antisemite, reprezentate mai ales de catolici.
Tot el impune în 1901 votarea unei legi ce impune instaurarea unui regim liberal pentru asociaţii, mai puţin pentru congregaţiile religioase.
Politica anticlericală este reiniţiată de succesorul său Emille Combes, care dizolvă toate congregaţiile de bărbaţi. În 1904 el interzice episcopilor de Dijon şi Paris să onoreze o convocare la Vatican şi, în 1905, emite Legea de separare. Această lege separă definitiv statul de biserică. Clerul nu mai este salariat dar, totodată, statul nu mai are voie să intervină în structura sa internă şi nu mai poate numii preoţi în dioceze.
Legea de la 1905 reprezintă momentul desăvârşirii procesului de secularizare a Franţei. Alte acte simbolice care reflectă laicizarea societăţii franceze din timpul Republicii a Treia sunt:eliminarea din documentele administrative şi chiar din recensăminte a pasajelor care fac referinţă la confesiune.
Alt fapt ilustrativ în ceea ce priveşte laicizarea îl constituie importanţa legală a cununiei civile în ceea ce priveşte legalizarea căsătoriei. În Franţa, codul civil obliga pe soţi ca, înainte de biserică, să treacă pe la primărie şi le interzice slujitorilor cultului să oficieze o căsătorie care nu a fost precedată de cununia civilă:în cazul încălcării acestor dispoziţii, preoţii sau pastorii riscau pedepse cu închisoarea.
Un alt fapt care subminează importanţa fenomenului civil în faţa celui relegios este generalizarea funeraliilor civile. Un exemplu, îl constituie funeraliile naţionale ale lui Victor Hugo în 1885, care refuzase în mod explicit orice ceremonie religiosă. Rămăşiţele lui vor fi depuse în Panteon.[29]
În încercarea Franţei de a rupe toate relaţiile dintre fenomenul religios şi ordinea socială, autorităţile de la Paris mai iau o serie de măsuri care întăresc fenomenul secularizării:suprimarea rugăciunilor publice la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare(1884), distrugerea multor edificii religioase[30], bătăile clopotelor sunt limitate, procesiunile publice sunt limitate având nevoie de aprobarea Consiliului Municipal. Totodată, sunt adoptate sărbători laice(ziua naţională, diverse victorii militare, inaugurarea unor edificii sau monumente etc.).[31]
Separarea Bisericii de stat este un fenomen comun multor state europene începând cu secolul al XIX-lea, inclusiv România modernă.[32]Se exprimă astfel dorința omului modern de a evada din lumea profund superstițioasă a medievalității și premodernismului, o tentativă de a-și înfrunta propriul destin și de a-și creea propriul destin.
Bibliografie
[1]René Rémond, Religie şi societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea şi XX:1789-2000, p.47
[2]„Nimeni nu poate fi tras la răspundere penru propriile opinii, fie ele chiar religioase, numai dacă prin acesea deranjează ordinea publică sabilită prin lege.”
[3]Până atunci Biserica Catolică era a doua putere în stat după cea a monarhului absolut, având aproape aceiaşi putere ca a suveranului.
[4]Ordinul Iezuit a fost desfiinţat în 1778, ca o primă încercare a guvernului lui Ludovic al XVI-lea de a avea un mai mare control asupra statului.
[5]Jean SEVILLIA, Corectitudinea istorică, p. 252
[6]Numărul tinerilor aflaţi în învăţământul ecleziastic era de 70 000, în timp ce 79 000 de tineri studiau în cadrul învăţăntului laic.
[7]Ibidem, p. 252
[8]Ibidem, p.252
[9]Rene Remond, op.cit., p.160
[10]Francois CARON, La France des patriotes, pp. 353-353
[11]Apud Serge BERNSTEIN, Le III-e Republique, 1997, p.197, Jean SEVILLIA, op.cit., p.253
[12]Francois CARON, op.cit., pp. 355-356
[13]Francois CARON, op.cit., p. 356
[14]Gruparea este înfiinţată de le Mun în 1871 fiind o grupare de stânga. Însă la 9 mai 1881, le Mun ţine un discurs prin care defineşte o „monarhie creştină”. Acest fapt este unul care îi atrage nemulţumirea electoratului său care îl acuză că reprezintă interesele monarhiste în defavoarea muncitorilor catolici.
[15]Francois CARON, op.cit., p.359
[16]Francois CARON, op.cit, p.359
[17]Jaques MADAULE, Istoria Franţei, vol III., p.33
[18]Ibidem, p.33
[19]Este un pasaj publicat de Ferdinand Bruisson la 30 decembrie 1883 în L’Instruction primaire, folosit de minister ca instrucţie civică.
[20]Autorizaţiile erau eliberate de minister iar Ferry, deşi a obligat congregaţiile să obţină autorizaţii de predare nu a înţeles să le elibereze.
[21]Francois CARON, op.cit, p.364
[22]Ibidem, p.360.
[23]Ibidem, p.364
[24]Jean SEVILLIA, op.cit, p.254
[25]Papa Leon al III-lea, spre deosebire de predecesorii săi, a avut o atitudine mai conciliantă față de măsurile luate de autoritățile franceze și de aceea din 1883 se produce o scurtă împăcare între Franța și Biserica Catolică.
[26]Francois CARON, op.cit, p.366
[27]Apud Theodore Zeldin, Histoire des passione francais, Payot, 1994, Jean SEVILLIA, op.cit, p.251
[28]Jaques MADAULE, op.cit, p.60
[29]Rene Remond, op.cit, pp.153-157
[30]Multe din ele sunt înlocuite cu edificii laice. A se vedea urbanismul de tip Haussman.
[31]Ibidem, pp.163-165
[32]Reformele lui Alexandru Ioan Cuza ce viza limitarea influenței Bisericii, în special a monahismului, asupra Principatelor Unite.