Ciuma, holera, tifosul şi gripa în istorie
De milenii, omenirea luptă cu un duşman invizibil. Alături de catastrofe naturale, foamete şi războaie, micile vietăţi microscopice (microbi, bacili, bacterii, virusuri) au punctat în paginile de istorie, devastând teritorii întinse şi punând în pericol existenţa unor popoare. Cu toate că medicina s‑a dezvoltat mult în ultimul secol, duşmanii minusculi au capacitatea de a se adapta şi „fenta“ remediile noastre.
Ciuma, ploaie de săgeţi aruncată de DumnezeuCiuma poate fi considerată cea mai distrugătoare molimă care a afectat vreodată omenirea. Istoria pandemiilor de ciumă este greu de reconstituit, însă din trecutul îndepărtat ne‑au rămas câteva descrieri ale simptomelor. E dificil astăzi de spus dacă a fost vorba de ciumă sau de alte maladii. Egiptul antic, Extremul Orient, Grecia clasică, Roma imperială şi Bizanţul au fost măturate de valuri de pandemii.
Informaţii despre molime apar în Biblie, iar istoricul grec Tucidide aminteşte de o pandemie din anul 430 î.Hr. care loveşte cetăţile greceşti şi ucide o treime din populaţia Atenei, inclusiv pe marele său conducător Pericle.
Imperiul Roman este lovit de „Ciuma Antonina“, în 165 d.Hr., iar Imperiul Bizantin, de două epidemii devastatoare, în anii 541‑542, în vremea lui Iustinian I şi o alta, în 588. Istoricul Procopius de Cezareea scrie, de pildă, în „Istoria secretă“, că la Constantinopol mureau zilnic 10.000 de oameni, oraşul pierzând jumătate din populaţie.
Europa pe marginea prăpastiei:Moartea Neagră
Oraşul Caffa (astăzi Feodosia, în Ucraina) are reputaţia de a fi fost „poarta” ciumei bubonice în Europa, oraşul prin care „moartea neagră” a intrat pe continent. Asta s‑a petrecut începând cu anul 1334, când Caffa era asediată de mongoli, purtători ai bolii.
Mijlocul secolului al XIV-lea inaugurează o lungă serie de pandemii de ciumă ce vor bântui Europa, Orientul şi Nordul Africii timp de aproape cinci veacuri. Primele focare apar în 1330 în Asia Centrală, făcând prăpăd în India şi China de Est, după care se îndreaptă spre vest prin Orientul Mijlociu, ajungând şi în Africa de Nord.
În 1334, mongolii asediază Caffa din Crimeea, deţinută de genovezi, conflictul izbucnind din pricina unor neînţelegeri comerciale. În timpul asediului, mongolii încep să moară de ciumă, iar conducătorii lor iau decizia de a catapulta cadavrele peste ziduri în cetate. Asediul va fi ridicat, însă în oraş izbucneşte epidemia. Ulterior, galerele genoveze aduc ciuma în Italia (1347), de unde se va răspândi în întreaga Europă, unde găseşte un climat propice.
De câteva decenii, în Occident se obţinuseră recolte slabe, ducând la perioade îndelungate de foamete. Marea Ciumă (Ciuma Neagră sau Ciuma Bubonică) va găsi o populaţie europeană slăbită, trăind în condiţii mizere. Rând pe rând, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Anglia, Germania, Polonia şi Rusia fac faţă cu greu epidemiei. Istoricul medieval Froissart apreciază că o treime din populaţia Europei dispare la primul val al pandemiei, care se termină prin 1351.
Apariţii regulate ale ciumei
Până în secolul XVIII, în Europa de Vest şi XIX, în Europa de Est, ciuma va apărea la intervale regulate, aproape în fiecare deceniu înregistrându‑se pusee ale epidemiei. Astfel, în Franţa sunt numărate 24 de apariţii principale între 1437‑1536 şi alte 12 izbucniri, în intervalul 1536‑1670.
Sunt şi epidemii care cuprind întreaga Europă:1576‑1585, 1628‑1631. Ultima are loc la Marsilia în 1720. Tributul cel mai mare îl dau oraşele:Florenţa unde mor 50% dintre cei 110.000 de locuitori (1338), Hamburg pierde 66% din populaţie în intervalul 1343‑1357, Parisul rămâne fără 40.000 de oameni în 1450, iar în Neapole (1656) mor jumătate dintre cei 450.000 de locuitori.
În fine, ultima epidemie de la Marsilia face 50.000 de victime din cei 100.000 de locuitori ai săi. Nici Anglia nu este scutită de ucigătoarea boală. În 1665 izbucneşte o teribilă epidemie ce răpune o şesime din populaţia regatului, din care 68.000 numai în Londra. Oraşul e „salvat“ de un incendiu devastator izbucnit în 1666, care duce la dispariţia şobolanilor.
Prejudecăţi în ce priveşte ciuma
Scrierile vremii oferă un tablou lugubru al societăţilor atinse de ciumă. Înnebuniţi, oamenii iau măsuri inutile:scrisorile şi monedele sunt stropite cu oţet, la răspântii ard focuri purificatoare, casele sunt dezinfectate cu parfumuri şi pucioasă, locuitorii oraşelor umblă pe stradă cu o mască în formă de cap de pasăre, având ciocul umplut cu plante aromate şi mirodenii pentru a atenua duhoarea. Şi aceasta, pentru că o prejudecată medievală considera că ciuma era răspândită de păsări.
Unele măsuri sunt greşite. La Londra sunt ucişi toţi câinii şi pisicile, astfel încât coloniile de şobolani proliferează, fapt ce duce la intensificarea molimei. Remediile prescrise de medici sunt primitive, bolnavii fiind chinuiţi inutil. Daniel Defoe relatează în „Jurnal din Anul Ciumei“ cum medicii credeau că înving boala dacă reuşeau să cauterizeze umflăturile purulente (bubonii) şi tumorile recalcitrante. El spune că unii buboni erau atât de tari încât nu puteau fi deschişi cu un instrument, astfel că erau cauterizaţi, mulţi pacienţi murind nebuni de durere.
Contemporanii surprind spectacolul halucinant oferit de ciumă. Marsilia (1720) este scena unui dezastru total. „Miasmele vătămătoare se revarsă din casele unde putrezesc cadavrele şi se înalţă din străzile pline de saltele, aşternuturi, rufărie, zdrenţe şi tot soiul de gunoaie dospite. Mormintele umplute de cadavre lasă la vedere trupuri hidoase, unele umflate şi negre ca tăciunele, altele albastre, vinete şi galbene, toate duhnind şi crăpate, mustind de sânge putred“, scrie Jean Delumeau în „Frica în Occident:secolele XIV‑XVIII, o cetate asediată“. Epidemiile au un efect psihologic devastator asupra supravieţuitorilor. Locuitorii se îmbulzesc să iasă din oraşele aglomerate insalubre.
La Londra, 200.000 de oameni părăsesc oraşul şi rătăcesc prin pădurile din jur, fără a avea unde dormi, fără hrană şi apă, doar cu hainele de pe ei. Cei care rămân se baricadează în case, bat ferestrele şi uşile în cuie şi încearcă să reziste singuri. Dacă unul dintre membrii familiei se îmbolnăveşte, atunci este repede izolat şi când moare, cadavrul este scos pe fereastră cu frânghii, de unde este preluat cu nişte cârlige, pus în cărucioare şi dus la gropile comune.
Afară se petrec scene înfiorătoare. Tot Delumeau notează:„Bărbaţii umblă ca nişte orbi deznădăjduiţi, care se poticnesc la tot pasul de frica şi şovăielile lor. Cu plânsete şi bocete, femeile sporesc dezordinea şi chinurile, cerând leacuri împotriva unei boli de neînlocuit“.
Daniel Defoe, în al său „Jurnal din Anul Ciumei“, relatează:„Întregul spectacol te cutremură de groază. Şareta cară şaisprezece sau şaptesprezece cadavre înfăşurate în cearceafuri sau pături, unele atât de prost învelite încât cădeau despuiate printre celelalte, cu toţii fiind morţi urmând a se amesteca în groapa comună a omenirii“.
Ţapi ispăşitori
În faţa acestor dezastre, oamenii nu au decât o singură explicaţie:ciuma este o pedeapsă divină pentru păcatele oamenilor. În operele artiştilor vremii, ciuma este transpusă ca o ploaie de săgeţi aruncată de Dumnezeu asupra păcătoşilor. Alte imagini evocă un copil ce se agaţă de sânul îngheţat al cadavrului mamei, iar Moartea este înfăţişată ca un schelet ce galopează peste leşuri şi aruncă săgeţi înspre oameni.Sunt căutaţi şi ţapi ispăşitori. Străinii, călătorii, leproşii, evreii sunt învinuiţi de răspândirea ciumei.
La Stuttgart (1348), Strasbourg şi Köln (1350) sunt arşi evrei, iar în Catalonia (1348) izbucneşte un progrom. Se porneşte o adevărată vânătoare de vrăjitoare, oricine putând fi acuzat şi ars pe rug. Imediat ce molima se potolea, oamenii reveneau la viaţă. Aveau loc sărbători, petreceri şi se înmulţeau brusc căsătoriile, chiar dacă unul dintre soţi mai purta încă pe obraz urmele bubonilor de ciumă.
Ciuma la români
Teritoriile locuite de români nu au fost scutite de valurile de ciumă, mai ales că spaţiul nord‑dunărean se afla la intersecţia rutelor de răspândire a pandemiilor, dinspre Rusia spre Occident sau dinspre Constantinopol spre Europa Centrală.
Relatările despre ciumă sunt puţine în secolele XIII‑XV, ele abundă însă începând cu secolul următor. Epidemiile apar în secolele XVI‑XIX cam la fiecare deceniu. La Braşov (1576) mor 7.000 de oameni, în 1585, în Moldova izbucneşte foametea asociată cu ciuma, iar peste trei ani apare o nouă epidemie devastatoare.
O altă mare epidemie pustieşte Ungaria, Transilvania şi cele două ţări extracarpatice. În jurul anului 1684 încep să se ia cu adevărat măsuri de combatere a molimei. Se închid graniţele, locuitorii sunt îndemnaţi să părăsească oraşele, străinii sunt supravegheaţi atent, aşa cum notează Pompei Gh. Samarian în „Ciuma, din epidemiologia trecutului românesc“.
Domnitorul fanariot Grigore Ghica este cel care dă ordin să se construiască un spital pentru ciumaţi la Pantelimon şi înfiinţează breasla cioclilor (însărcinaţi cu supravegherea şi îngroparea morţilor de ciumă). Cioclii erau, de regulă, oameni care se vindecaseră de ciumă, având o imunitate crescută. În schimbul serviciilor, erau retribuiţi de către domnie, fiind şi scutiţi de dări.
Domnitorii, şi ei răpuşi de ciumă
În perioada 1726‑1747, ciuma se manifestă din nou în Asia Mică, Siria, Egipt, trece în Balcani, ţările române şi Ungaria. În 1738, sunt contaminate 23 de districte din Ardeal şi mor 41.000 de oameni. În acelaşi an, în timpul celei de‑a treia domnii a lui Constantin Mavrocordat, ciuma răpune la Bucureşti 30.000 de oameni, dintre care 233 de preoţi şi 3 arhierei. Mor şi domnitori. Amintim pe Iancu de Hunedoara (1456, în tabăra de la Zemun) şi domnitorii fanarioţi Ion şi Nicolae Mavrocordat.Dacă în Occident ultima epidemie de ciumă este cea de la Marsilia, în 1720, în est molima se va manifesta încă un secol, până spre 1850. Cauzele sunt diverse. Pe teritoriul nord‑dunărean au loc mai multe războaie între ruşi, otomani şi austrieci, ce aduc perioade de foamete şi dezordine, astfel încât măsurile împotriva epidemiilor sunt greu de luat. De altfel, armatele străine sunt un permanent focar de molimă pentru populaţia civilă, mai ales cele ruseşti.Ciuma din timpullui CarageaÎn 1769, Gustav Orraeus, un medic militar rus, relata:„Locuitorii Moldovei, mai ales cei din clasa săracă, în timp de ciumă, conduc pe ascuns rudele atinse de boală în pădurile vecine, pun alături de ei un vas cu apă şi alimente şi‑i lasă astfel pe aceşti nenorociţi soartei lor. Am văzut de mai multe ori, în mijlocul verei, cadavre rămase mai multe zile neîngropate din lipsă de căruţe“.
Românii folosesc remedii „băbeşti“ pentru vindecare:cataplasme din făină cu miere, ce se aplicau pe umflături, oţet, cărbune. În cazurile purulente se apelau la metode dureroase:„Când apăreau pustulele, erau tăiate cu foarfecele şi după ce se ştergea murdăria se practicau sacrificaţii superficiale, apoi se pansau micile ulcere cu unguent, până la perfecta schimbare în bine, după care se întrebuinţau cicatrizantele“, aşa după cum notează Pompei Gh. Samarian.
Cea mai cumplită epidemie de ciumă are loc în 1812‑1813 în Muntenia, în timpul domniei lui Caragea Vodă, când se estimează că au murit aproximativ 90.000 de oameni (după alte surse, 40.000), cel mai afectat fiind Bucureştiul. Ciuma loveşte capitala Munteniei după ce locuitorii săi trecuseră prin alte grele încercări:un incendiu în 1789 şi două cutremure în 1793 şi 1802. Pe la 1830, sunt înregistrate ultimele cazuri de ciumă în ţările române, iar spre 1850 molima dispare şi din Balcani. Cazuri de ciumă au mai fost semnalate în Asia în secolul XX.
Daniel Defoe:„Lumea era mai înclinată decât oricând să plece urechea la tot felul de profeţii şi izvodiri astrologice“
Operă de ficţiune, bazată însă pe o solidă documentare, „Jurnal din Anul Ciumei“, publicat de Daniel Defoe în 1722, descrie realist marea molimă din Londra anului 1665. Printre notele de esenţă ale atmosferei:rătăcirea raţiunii la nivel colectiv.„Temerile oamenilor au fost înteţite de rătăcirile caracteristice acelor vremuri, anume, pe atunci, nu înţeleg de ce, lumea era mai înclinată decât oricând înainte sau după aceea să plece urechea la tot felul de profeţii şi izvodiri astrologice. N‑aş putea spune dacă această nefericită înclinaţie fusese stârnită de anumiţi indivizi care scoteau bani de pe urma ei.
Mă gândesc la cei ce tipăreau preziceri şi prorociri. Nu ştiu dacă de la ei a pornit;ce ştiu e că lumea era înspăimântată de asemenea cărţi, precum:«Almanahul Lilly», «Prezicerile astrologice ale lui Gadbury», «Almanahul Bietului Robin» şi altele la fel. De asemenea, se mai publicau şi unele cărţi aşa‑zis religioase:una era intitulată «Dezbară‑te de ea, popor al meu, altminteri îi vei împărtăşi boliştea»;alta se numea:«Dreaptă prevestire», o alta:«Carte menită să‑i aducă aminte Britaniei», şi multe altele.
Toate acestea, sau cele mai multe dintre ele, prevesteau făţiş sau pe ocolite pieirea oraşului. (…)În afară de aceste fapte publice, mai erau şi visurile babelor. Sau, mai curând, felul în care babele tălmăceau visurile altora. Şi astea scoteau din minţi o sumedenie de oameni. Unele auzeau glasuri care le îndemnau să plece, pentru că la Londra va izbucni o asemenea molimă, încât cei vii nu vor prididi să‑i îngroape pe cei morţi. Altele desluşeau vedenii în văzduh. Dar eu trebuie să mărturisesc, fără să mă fac vinovat de lipsă de îndurare, că toate auzeau glasuri care nu glăsuiau şi vedeau apariţii care nu apăreau.
Închipuirea oamenilor era răsucită şi posedată de diavol. Şi nu‑i de mirare că celor care se zgâiau întruna la nori li se năzărea că văd tot felul de forme şi figuri, înfăţişări şi apariţii, care nu erau altceva decât aer şi vapori. Iată, ne spuneau ei, o sabie de foc ţinută de o mână care ieşea dintr‑un nor, iar vârful săbiei era îndreptat direct spre City. Li se năluceau în văzduh năsălii şi coşciuge purtate spre a fi îngropate. Şi mai vedeau mormane de stârvuri care zăceau neînmormântate, şi altele de acelaşi fel. Pur şi simplu, închipuirea le oferea tot felul de vedenii pe care le tălmăceau“.(Daniel Defoe, „Jurnal din Anul Ciumei“, Editura Minerva, Bucureşti, 1980)
Mai citeşte:
Prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei...
Fum şi oţet pentru ciumaţii Bucureştilor
Scăpăm de ciumă, dăm peste holeră!